Introducere
Elegerea între « incinerare sau inhumație » nu a fost deloc banală în ultimele decenii în rândul celor care îl mărturisesc pe Isus Hristos ca Mântuitor și Domn, dezbaterea fiind aprigă din cauza convingerilor exprimate de cei care propun o metodă sau alta pentru a dispune de trupul unui membru de familie foarte iubit. Decizia dificilă este adesea luată în urma unor discuții pline de emoție, întrucât membrii familiei celui decedat nu sunt întotdeauna de acord din astfel sau astfel de motive, mai ales dacă decedatul nu s-a exprimat pe această temă înainte de moartea sa.
Moartea este întotdeauna o surpriză emoțională dureroasă. În cele din urmă, toată lumea se întreabă: « Ce și-ar fi dorit decedatul când era în viață și dacă ar fi spus multora din familie, sau chiar dacă ar fi scris? » Decizia sa este întotdeauna respectată, cu excepția poate a unei situații extreme și incontestabile.
Acest studiu va întoarce mai întâi un ochi neutru către două posibilități – înmormântarea sau incinerarea – pe planul istoric al umanității. Ce au făcut diferitele rase și culturi cu privire la acest subiect încă din zorii timpurilor? Este absolut esențial să plasăm această dezbatere în contextul său istoric: ce au făcut strămoșii noștri în sensul cel mai larg? Ținând cont de acest lucru, să analizăm ce au de spus Sfintele Scripturi cu privire la acest subiect.
Subiectul mă interesează enorm din două motive principale:
Fondul meu occidental, « creștin », vedea înmormântarea doar ca singura modalitate « adecvată » de respectare a corpului și a memoriei celui decedat. Acesta a fost contextul vieții mele încă din copilărie (1936-), deoarece incinerarea nu exista în sudul Statelor Unite. În ultimele decenii (am ajuns în Franța în 1971), am fost confruntat cu actualitatea incinerării în rândul persoanelor atee sau pur și simplu indiferente la acest subiect. Apoi, într-un mod surprinzător, mai ales când trei dintre prietenii mei cu adevărat salvați în Hristos au murit și au fost incinerați în 2014 aici în Franța.
Am citit articolul din săptămânalul « Paris Match » referitor la moartea actorului Jean Gabin la 15 noiembrie 1976.
Articolul de pe prima pagină rezuma cariera acestuia și dezvăluia, cu fotografie, că trupul actorului a fost incinerat, iar cenușa aruncată în mare, departe de coasta bretonă, de către fiul său, membru al Marinei franceze.
De ce a fost incinerat trupul lui Gabin și cenușa împrăștiată peste Oceanul Atlantic? Actorul însuși a fost cel care ne-a dat răspunsul înainte de moartea sa, cu aceste cuvinte (citate din memorie):
« Vreau ca cenușa mea să fie aruncată în mare, astfel încât Dumnezeu să nu mă poată găsi mai târziu ».
Acest lucru m-a șocat și m-a întristat, deoarece Gabin nu știa nimic despre adevărul vieții după moarte în raport cu Dumnezeu Creatorul și Judecătorul. Cu toate acestea, convingerea lui Gabin în mod incontestabil reflectă sentimentul, ba chiar convingerea fermă, a unei mari majorități a omenirii că, fără un trup, Dumnezeu nu-i poate judeca, pentru că « nu pot fi înviat! »
E posibil ca cel născut din nou în Iisus Hristos, prin incinerarea trupului său, să comunice în mod inconștient exact același sentiment și mesaj creștinilor vii și păgânilor fără Iisus Hristos? Și aceasta este ceea ce mă tulbură și mă chinuie. Acesta este motivul acestui studiu istoric și biblic: ce fel de ceremonie proclamă tare, clar și răspicat un mesaj în concordanță cu Sfintele Scripturi și, prin urmare, cu adevărul despre Domnul Isus Hristos și relația Sa cu trupul celor răscumpărați?
Studiu istoric privind incinerarea
Definirea cuvântului « incinerare ». Cuvântul nostru provine de la verbul latin « cremare » care înseamnă « a arde », și în mod specific a arde corpul unei persoane umane.
Manieră: Cremația modernă presupune aplicarea unei flăcări la temperaturi foarte ridicate, între 760 și 1150 de grade Celsius, pe sicriul care conține corpul persoanei decedate. Corpul este consumat aproape în întregime, iar restul constă în fragmente osoase și alte particule. Acest rest, care în mod normal cântărește între 1,8 și 3,6 kg, este măcinat fin, reducându-l la o masă granulară. Procesul durează între 3 și 5 ore. În ciuda încercării de a îndepărta tot praful, o porțiune foarte mică rămâne în mod normal în camera de incinerare și, în mod normal, ar trebui să fie amestecată cu următorul corp incinerat. Există profesioniști care contestă ultima parte a frazei anterioare, deoarece sună jalnic și destabilizează familia. Alții, însă, afirmă prezența « rămășițelor ».
Istoria incinerării: Potrivit majorității arheologilor, incinerarea a fost inventată în jurul anului 3000 î.Hr., deși unii plasează data între 8.000 și 10.000 de ani în urmă. Unde își are originea? Procesul își are originea în Europa, Orientul Apropiat și chiar Orientul Îndepărtat. Practica datează de mult timp! Metoda s-a răspândit în Grecia începând cu anul 800 î.Hr., apoi în Roma în anul 600 î.Hr. Când citești istoria pe această temă, este clar că în aproape toate culturile, cu câteva excepții, s-a practicat incinerarea (dominantă), dar și înmormântarea, în funcție de epocă și de geografie. Varietatea, chiar și în istoria unui anumit popor sau națiune, a fost regula.
Alte societăți :
În Egiptul antic, corpurile erau îmbălsămate pentru a le păstra pentru viața de apoi.
În China, înmormântarea era norma.
Hinduismul, dintre toate sectele, prescria strict incinerarea.
În Israel, practica era, în mod normal, înmormântarea în morminte (dar a se vedea mai jos excepțiile pentru locul de înmormântare).
De la începutul erei creștine, cei mântuiți în Hristos au respins definitiv și total incinerarea, din cauza asocierii acesteia cu culturile și practicile păgâne de incinerare din Grecia și Roma, dar și din cauza influenței îngropării în iudaism. Până în secolul al V-lea, incinerarea în Europa « creștinizată » a dispărut în esență (până în secolul al VII-lea pentru anglo-saxoni).
Este important să recunoaștem că, de-a lungul istoriei europene, incinerările în masă au fost practicate imediat de teama bolilor contagioase cauzate de război, ciumă și foamete.
Când creștinismul a devenit religia Imperiului Roman, înmormântarea a devenit singura modalitate permisă de a dispune de corpul celui decedat.
Ce a urmat: Un profesor italian, Brunetti, a dezvoltat primul crematoriu modern funcțional în anii 1870. În 1886, Biserica Romei a interzis oficial incinerările, iar până la cel de-al Doilea Război Mondial, catolicii care practicau acest rit erau excomunicați!
Anglia a legalizat incinerarea în 1902. Interesant, în 1769, o englezoaică din Londra a fost prima persoană înregistrată care a fost incinerată (ilegal) în epoca modernă.
Crematoria a fost construită în Germania în 1878 și 1891.
Un francez, Francis J. LeMoyne, a fost primul care a construit unul în SUA în 1876!
În 1908, Roma a acuzat francmasoneria și filozofia sa « liber-cugetătoare » pentru progresul incinerării în Europa, în timp ce Papa Paul al VI-lea a ridicat interdicția incinerării în 1963: apoi, din 1966, preoții au fost chiar autorizați să oficieze.
Pentru a încheia această foarte scurtă prezentare istorică, se poate spune că incinerarea face parte din viața umană obișnuită în aproape toate țările din lume, cea mai mare excepție fiind țările musulmane.
Iată câteva dintre motivele principale, personale, invocate de susținătorii superiorității incinerării față de înmormântare :
Gândul la descompunerea lentă a trupului persoanei dragi îngropate nu este atractiv, astfel încât incinerarea face ca trupul să dispară imediat.
Cremation is a quick and easy way. Înmormântarea a fost considerată în India o modalitate de a face pământul infertil, astfel încât incinerarea este mai ecologică!
Costul este în general mai mic.
Cenușa ar putea fi împrăștiată cu ușurință – renunț la modalitățile șocante, chiar păguboase, pe care le folosesc unii oameni pentru a scăpa de cenușă (mai degrabă, le transform!).
E mai bine pentru mediu
O vază (urnă) ocupă mai puțin spațiu decât un teren de cimitir.
Raționaliștii, ateii și francmasonii doresc să își exprime clar opoziția față de principiul biblic al învierii trupului și al vieții de apoi!
Hinduismul și religiile înrudite fac obligatorie incinerarea, deoarece corpul este purtătorul sufletului, care, după ce a fost închis în corp, își găsește în cele din urmă libertatea prin arderea corpului. Astfel, incinerarea transmite o idee falsă despre compoziția tripartită biblică integrată (corp – suflet – spirit) a ființei umane.
O scurtă trecere în revistă a tendințelor majoritare împotriva incinerării, cu toate că alegerea este adesea lăsată deschisă între cele două:
Islamul este fundamental împotriva incinerării și, prin urmare, în favoarea înmormântării.
Credința și practica în favoarea înmormântării s-au păstrat armonios în creștinism, dar acest lucru nu a mai fost valabil de la sfârșitul secolului al XX-lea.
O privire acum asupra diferitelor variații ale credinței în creștinătate:
Catolicismul roman a preferat întotdeauna, dacă nu a impus, înmormântarea datorită istoriei sale, care susține faptul mărturiei catacombelor. Creștinii credeau că trupul este o parte integrantă și inseparabilă a persoanei. Trupul este templul Duhului Sfânt (1 Cor 6.19-20), iar înmormântarea este cel mai bun mod de a onora integritatea corporală umană a acestui « templu ». Incinerarea își are originile în păgânism și este o insultă la adresa trupului celui decedat.
În trecut, anglicanismul și luteranismul apărau în mod covârșitor înmormântarea, care mărturisește mai bine credința în învierea trupească. Acum, însă, fiecare în aceste două ramuri protestante crede și face ce vrea. Interesantă este însă convingerea episcopului anglican de Londra din anii 1870 că incinerarea duce la consecințe dezastruoase, exprimate printr-o revoluție socială (nocivă, desigur)! Pastorul luteran Gerberding scria în 1907 că trupul provine din pământ, iar întoarcerea sa în pământ este « un simbolism frumos », arătând spre învierea trupului.
Biserica Ortodoxă Greacă respinge în general incinerarea, dar nu în mod dogmatic.
Lumea evanghelică este din ce în ce mai divizată, dar până acum nu am găsit niciun « pro-cremation » care să poată oferi motive biblice pentru convingerea sa.
Secte:
Mormonii descurajează, dar nu interzic, incinerarea.
Mărturisitorii lui Iehova sunt evazivi, spunând că incinerarea nu a fost condamnată în Vechiul Testament, dar nu vrei să-ți jignești vecinii indelicat, așa că trebuie să faci o alegere discretă.
Baha’i interzice incinerarea.
Zoroastrianismul (o religie dualistă, maniheistă, fondată de iranianul Zarathustra, 628-551 î.Hr., ai cărei moștenitori sunt parsi) respinge incinerarea și înmormântarea, preferând să « dezbrace » trupul în « Turnul Tăcerii » lor!
Guvernul actualChinez permite ambele practici.
Judaismul :
Evreii au dezaprobat în mod tradițional incinerarea. În timp ce în secolele XIX și XX, evreii « liberali » permiteau incinerarea, iudaismul reformat acceptă, de asemenea, incinerarea. Evreii ortodocși conservatori se opun incinerării. Incinerarea a fost practicată în statul modern Israel doar din 2004. Este interesant de remarcat convingerea evreilor că, dacă trupul este incinerat, toată cenușa trebuie să rămână într-un singur loc, adică să nu fie împrăștiată de vânt sau în natură. Sunt ei mai biblici decât « evanghelicii »?
Concluzie
Această scurtă călătorie prin secole, culturi și convingeri religioase a demonstrat că un consens global omogen între popoare nu a existat niciodată. Și dată fiind natura umană adamică, un consens nu va exista niciodată.
A prevalat alegerea individuală, deoarece fiecare persoană credea și crede că numai ea este responsabilă de viitorul sfârșit al corpului său. Este interesant de observat că religia pe care o practica sau nu o practica o persoană, în raport cu ceilalți, a fost cea mai puternică influență în alegerea între incinerare sau înmormântare. Panorama istorică este neapărat informativă, deoarece toată lumea trebuie să fie conștientă de ceea ce se crede și de ce în lumea noastră modernă.
(Un gând inițial până acum: Totuși, credința convertitului în Iisus Hristos este încă înrădăcinată în revelația divină care este Sfânta Scriptură, Biblia. Ce învață Cartea are întâietate asupra tuturor celorlalte considerații umane. Aceasta înseamnă că cel mântuit în Hristos este obligat să își împace convingerile cu privire la tipul de ceremonie care celebrează moartea sa cu CARTEA. Nu este nici logic și nici respectuos față de Hristos ca creștinul să aibă o convingere contrară învățăturii acestei Cărți).
Așadar, să ne continuăm cercetarea acum cu un studiu atent a ceea ce ne spune Biblia despre subiectul controversat al acestui document. Partea de mai jos este extrem de importantă, deoarece individul, după ce L-a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor prin lucrarea Duhului Sfânt, trebuie să trăiască în conformitate cu acestea. Schizofrenia spirituală (= a fi mântuit în Hristos, dar a crede – a trăi în contradicție cu Biblia) cu privire la subiectul acestui document ar fi o aberație intolerabilă. De asemenea, nu este normal să urmezi « prostește » convingerile propriilor părinți, ale bisericii, ale savanților de profil, fără să știi ce spune Biblia pentru tine însuți pe acest subiect. Fiecare persoană trebuie să răspundă în fața lui Isus Cristos pentru viața și convingerile sale (Rom 14.10c-12).
Vechiul Testament
Introducere
Prima parte a Bibliei, numită « Vechiul Testament », este prima revelație scrisă din mâna Creatorului cu privire la singurul adevăr despre tot ceea ce este omul și comportamentul aprobat de Creator. Tot ceea ce ne comunică A.T. cu privire la toate subiectele pe care le tratează, este adevărul pentru cei mântuiți în Hristos. Este evident că viața și moartea sunt luate în considerare din abundență, astfel că subiectele subsidiare (înmormântarea și incinerarea) se regăsesc acolo în momente importante de-a lungul istoriei poporului Dumnezeului Etern.
Cremation
Subiectul acestui studiu istoric și biblic ne cere să aruncăm o privire pertinentă asupra celor două fenomene ale incinerării și îngropării corpului uman. În primul rând, cuvintele « incinerare » sunt evident legate de cuvintele « foc-flăcări-consumare », care în mod normal înseamnă « a reduce în cenușă, a distruge, a face să dispară complet prin flăcările unui foc intens ». Imaginea este, așadar, întunecată, sinistră, tristă și tulburătoare.
Considerarea următoarelor câteva referințe biblice (este imposibil să ne ocupăm aici de absolut toate referințele) confirmă această imagine îngrozitoare, tulburătoare:
- Genesa 19.24: Distrugerea Sodomei și Gomorei prin foc.
- Genesa 38.24: Iuda intenționa să-și ardă nora ca pedeapsă.
- Exodul 32.20: Moise a pus să fie ars până la cenușă Vițelul de Aur, pe care a pus poporul să-l consume ca pedeapsă pentru idolatrie.
- Levitic 20.14; 21.9: Oamenii extrem de imorali trebuiau să fie mistuiți de foc (cf. 10.2).
- Numeri 16.1-35: Domnul Însuși i-a exterminat pe liderii religioși falși care s-au opus adevărului Său comunicat prin Moise.
- Deuteronomul 7.25: Domnul a poruncit distrugerea totală a idolilor prin foc.
- Iosua 7.15-25: Domnul a dedicat distrugerea prin foc a trupurilor hoților după ce aceștia au fost uciși cu pietre pentru că au comis infamii în Israel. Integritatea națiunii și reputația Domnului au fost pângărite în fața națiunilor păgâne. Focul este un semn al judecății.
- Județii 15:6: Acest verset relatează un act josnic și barbar comis prin foc împotriva soției și socrului lui Samson; ura și focul merg adesea mână în mână.
- 2 Regi 10.26: Iehu a demolat și a ars templul lui Baal, deci un act de judecată.
- Ieremia 29.21-23: Un eveniment care demonstrează că focul poate simboliza blestemul dorit de Domnul.
- Amos 2.1-3: Este interesant de observat că Domnului nu i-a plăcut practica de a arde oasele unui mort; acest scurt pasaj evidențiază puterea distructivă și exterminatoare a focului, dar și atenția pe care Domnul o acordă scheletului unei persoane.
Un prieten adaugă:
« Am citit Amos 6.10 nu cu mult timp în urmă și mi se pare că acest verset condamnă și incinerarea, deoarece spune că nu este momentul să pronunți numele Domnului atunci când un mort a fost ars ».
Concluzie
O lectură atentă a altor referințe din VT arată că focul a jucat, de asemenea, un rol important în sistemul sacrificial levit. Cu toate acestea, focul sacrificial semnifica încă foarte des judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului (Lev 1.4; 4.20-35; 5.5-10; 12.6-7; 15.30).
Luați următoarele referințe pentru a vă face o idee că aproape toate referirile la foc în VT înseamnă « distrugere », « devastare », « ruină » (Ps 11.6; 97.3; Deut 4.24; 2 Regi 1.9-14; Ezec 38.22; 39.6; 20.47; Is 30.27, 30; 33.14; 66.15-16).
E incontestabil că focul mistuitor este adesea asociat cu avertismentul și judecata (Lev 10.1-2); chiar și cu judecata veșnică (Mat 25.4), cu sacrificiul uman (Lev 18.21) și cu crima (Lev 20.14; 21.9).
Iată o reflecție a Dr. Wolga: « Ca medic, nu am nicio preferință pentru incinerare, cu excepția cazului de deces cauzat de o boală foarte contagioasă (cum ar fi febra Ebola), deoarece riscul de poluare a apelor de scurgere sau a pânzei freatice este ridicat (mai ales în rândul evreilor, musulmanilor și animiștilor din Africa, care practică înmormântarea directă în pământ, fără sicriu). Ca creștin, sunt în favoarea înmormântării.
Ideea pe care vreau să o subliniez aici: Este potrivit ca focul distrugător folosit în mod expres de Domnul în Vechiul Testament pentru a exprima mânia Sa, judecata Sa împotriva păcătoșilor nepocăiți și a păcatului, să fie ales de o persoană răscumpărată în Hristos pentru a sărbători cu demnitate, prin incinerarea trupului, plecarea sa în lumea de dincolo? Mi se pare că viața pământească a ucenicului lui Hristos ar trebui să se reflecte și în modul în care acesta își sărbătorește plecarea din existența sa pământească (spre patria cerească).
Îngroparea și înhumarea
- Genesa 23:3-4,17-20; 25:8-9: Avraam (un exemplu de credință pentru noi) a fost înmormântat, la fel ca Isaac (Geneza 35:28-29) și Iacov (Geneza 50:5-7,12-14).
- Genesa 35.8: Debora, doica Rebecăi, a fost îngropată, la fel ca Rahela și Lea (Geneza 35.19-20; 49.31).
- Genesa 50.2-7,12-14 : Iacov, tatăl lui Iosif, a fost îngropat într-o peșteră.
- Genesa 50.26 : Trupul lui Iosif a fost pregătit în Egipt pentru viitoarea sa înmormântare în Canaan (în Iosua 24.32; se face referire expresă la « oasele » sale).
- Iosua 24.29-30: Iosua a fost înmormântat.
- Deuteronomul 34.5-6: Moise a fost îngropat, dar mormântul său nu poate fi găsit, în timp ce fratele său Aaron a fost îngropat (Deuteronom 10.6).
- Iosua 24.33: Eleazar, fiul lui Aaron, a fost înmormântat.
- Judecători 8.32: Ghedeon a fost înmormântat.
- 1 Samuel 25.1: Proorocul Samuel a fost înmormântat.
- 2 Samuel 2.22-23, 32: Asahel a fost îngropat.
- 2 Samuel 3.31-32 : Abner a fost îngropat.
- 2 Samuel 18.17 : Absalom a fost îngropat.
- 1 Regi 2.10: David (tip al lui Hristos) a fost îngropat (cf. Fapte 2.29).
- 1 Regi 11:43: Solomon a fost îngropat.
- 1 Regi 15.8: Abijam a fost îngropat.
- 2 Regi 15.38: Iotam a fost îngropat.
- 2 Regi 21:18: Manase a fost îngropat.
- 2 Cronici 16:13: Asa a fost îngropat (doar miresmele și parfumurile au fost arse, nu și trupul său); citiți textul cu atenție (cf. 2 Cronici 21:19).
- 2 Cronici 32.33: Ezechia a fost îngropat.
- Ezekiel 39.11-15: Înmormântări profetice chiar și ale dușmanilor lui Israel la sfârșitul Tribulației.
Summary
Aș dori să pun două întrebări: De ce Autorul A.T. (2 Timotei 3.16-17) și-a făcut timp să menționeze atât de des realitatea principiului îngropării în A.T.? Și cât de des trebuie să menționeze Duhul Sfânt modul de îngropare pentru a ne transmite mesajul Său, ceea ce era (și este) acceptabil pentru poporul lui Dumnezeu pentru a-L mulțumi pe El?
Job 19.25-27 este un bun cuvânt final pentru a încheia prezentarea despre tradiția biblică a înmormântării pentru cel care crede în Dumnezeu ca Creator al trupului uman și Restaurator al trupului vechi într-unul viitor glorios.
Să luăm un moment pentru a lua în considerare nu numai învățătura Vechiului Testament, ci și ceea ce ne învață Noul Testament cu privire la întrebările « Ce să facem cu trupul celui decedat pentru a sărbători plecarea lui cu demnitate? » « Nu ar trebui ca Matei 26.39, 42 să ne servească drept abordare ca pregătire pentru evaluarea învățăturii din N.T. cu privire la alegerea corectă de făcut? »
Mi se pare corect și adecvat să afirmăm că Adevărul etern este bine scris cuvânt cu cuvânt în textele originale ale A.T. și este la fel de bine învățat prin deducție și prin deducție sfințită de Duhul, în acord cu ceea ce este scris cu privire la înmormântare.
Noul Testament
Introducere
Noul Testament contrazice practica înmormântării? Poate părea ciudat să oferim o introducere la acest punct. Dar întrebarea este: Noul Testament urmează învățătura clară și categorică a Vechiului Testament sau adoptă o abordare inovatoare a dilemei ridicate de acest studiu? Și care Testament ar trebui să aibă întâietate în această dezbatere « incinerare sau înmormântare »? Dacă există o contradicție între cele două Testamente, cum putem cunoaște adevărul?
Înainte de a continua studiul, cititorul trebuie să se declare, fie pentru posibilitatea ca Cuvântul să se contrazică pe sine în legătură cu subiectul acestui studiu, conform credințelor umane din momentul actual, fie pentru convingerea că Cuvântul ne învață că contradicția nu poate exista în Dumnezeu și nici în Cuvântul Său (1 Samuel 15.29; Psalm 33.11; Eclesiastul 3.14; Isaia 14.24; Maleahi 3.6a) în legătură cu acest subiect.
De aceea, învățătura Noului Testament nu se va schimba față de cea a Vechiului Testament.
Învățătura despre realitatea îngropării printre evrei în timpul slujirii lui Iisus Hristos:
Matei 14.10-12: Ioan Botezătorul, vărul uman al lui Iisus, a fost înmormântat.
Matei 23.27: Condamnarea de către Iisus a profesioniștilor religiei iudaice și a ipocriziei lor este încă o mărturie destul de bună a credinței Sale în înmormântare, nu-i așa?!
Ioan 11.38-44 : Lazăr, fratele Martei și al Mariei, a fost înmormântat.
Luca 7.11-12: Singurul fiu al mamei sale a fost dus într-un sicriu pentru a fi îngropat.
Luca 9.59-60: Un tânăr chemat de Isus să-l urmeze menționează obiceiul evreiesc de a-și îngropa morții, iar Isus a acceptat această tradiție deoarece era în concordanță cu întreaga istorie a poporului lui Dumnezeu.
Luca 16:22: Un om bogat a fost îngropat.
Lecții de învățat din exemplul lui Iisus Hristos :
Ioan 6.39-40,54: Isus a vorbit despre învierea trupului credinciosului. Audiența sa evreiască a înțeles că El se referea la o înviere a trupului îngropat corespunzător (cf. Romani 8.11; 1 Tesaloniceni 4.13-17, N.B. cele 6 referiri la trup din acest ultim pasaj, directe și prin deducție). Să nu uităm că adevărul nu este comunicat doar cuvânt cu cuvânt, ci și prin deducție și inferență « sfințit » intelectual prin folosirea hermeneuticii gramaticale-istorice-contextuale.
Matei 26.6-12: Isus își anunță viitoarea înmormântare (cf. Ioan 19.40; Ioan 12.24)
Ioan 19.38-42; Matei 27.57-61; Marcu 15.42-47; Luca 23.50-56, cf. 1 Cor. 15.4: Iisus a fost îngropat în mormântul lui Iosif din Arimateea în fața unei mulțimi de martori.
Iată un gând care mi-a venit în minte acum câteva zile: Învierea ar fi fost infinit mai spectaculoasă, conform modului nostru de gândire, în fața lumii păgâne dacă ucenicii Domnului L-ar fi incinerat. Apoi, 3 zile mai târziu, trupul Său ar fi fost reconstituit în mod miraculos! Extraordinar, incredibil, unic, de necrezut! Nici Iisus, nici ucenicii nu au avut nimic de-a face cu incinerarea, din multe motive. Și mai cred, urmând exemplul Lui, că EL va fi glorificat mai mult prin propria mea înmormântare decât printr-un rit a cărui origine umană este în mod evident și indiscutabil păgână.
Lecția care trebuie învățată din exemplele istoriei apostolice:
- Acte 5.1-10: Cazul cuplului îngropat Anania și Safira.
- Acte 8.1-2: A fost înmormântat martirul Ștefan.
- Acte 24.21: Pavel, menționând « învierea morților », făcea aluzie la îngroparea lui Iisus.
Deducția clară din această istorie a Bisericii în devenire este că creștinii au continuat exemplul lui Iisus Hristos și învățătura apostolilor. Mai mult, istoria creștină începând cu secolul1 confirmă fără nicio contradicție posibilă că creștinii practicau doar înmormântarea (vezi catacombele). Incinerarea unei persoane salvate începând cu secolul I ar fi fost privită ca o negare totală a lucrării mântuitoare a lui Hristos cel înviat și a credinței în viitoarea înviere trupească a creștinilor.
Învățătura directă, și prin deducție, care trebuie extrasă din restul Noului Testament:
Este clar pentru mine că cheia convingerii că înmormântarea trupului creștinului decedat este cu siguranță singura cale în concordanță cu învățătura apostolică, se găsește în 1 Corinteni 6.19-20, unde sunt prezentate cu putere trei motive sau principii divine pentru înmormântare:
Trupurile celor mântuiți aparțin total și veșnic Duhului Sfânt, astfel încât nici cel decedat în timpul vieții, nici familia sa nu au dreptul să decidă asupra unei sărbători « pentru Dumnezeu » care ar contrazice această posesiune. Pavel afirmă că cel mântuit nu-și mai aparține absolut deloc, el este doar un « rezident » în locuința Duhului; cel mântuit nu are niciun control asupra destinului trupesc al locuinței sale, astfel încât incinerarea este o alegere care încalcă natura și scopul Duhului Sfânt.
Păcătosul pocăit și credincios (Fapte 20:21) a fost răscumpărat total și veșnic la prețul lui Hristos răstignit (1 Corinteni 7:23; Fapte 20:28d; cf. Efeseni 1:7, 14). Domnul Isus Hristos este, de asemenea, proprietarul trupului nostru, așa că nicio decizie de orice fel nu trebuie luată fără permisiunea Sa. Și El nu poate sugera niciodată (după o rugăciune: « Ce să fac? ») o practică contrară experienței Sale și nici contrară Sfintei Scripturi.
Cea mai înaltă sarcină de responsabilitate pentru cel răscumpărat este de a-L pune întotdeauna pe Dumnezeu pe primul loc prin comportamentul său, vorbirea sa, convingerile sale = « glorifică-L pe Dumnezeu în trupul tău ‘, 1 Cor 6. 20. Cât timp suntem în viață trebuie să cinstim prin comportamentul nostru trupul « nostru », templu al Duhului Sfânt, deci moartea nu trebuie să întrerupă în niciun fel modul nostru de a ne trata trupul-cadaveră.
Chiar și cel convertit la Hristos ar trebui să-L slăvească prin modul în care dispune de trupul său după moarte. Incinerarea, un contraexemplu pentru Iisus, ar însemna, mi se pare, să întoarcem spatele exemplului lui Hristos în această privință specială.
Referințele următoare subliniază cu tărie conceptul de principiu suprem al valorii trupului:
- Români 14.7-8: « …nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, trăim pentru Domnul; și dacă murim, murim pentru Domnul…. ».
- Aceste două versete sunt absolut cruciale pentru viziunea creștinului (adevăratul concept și înțeles al « ucenicului ») asupra vieții și morții sale. În textul grecesc lipsește prepoziția « pentru » care precede « el însuși », și « Domnul ». Așadar, aceste cuvinte sunt un dativ care înseamnă mai mult « interes propriu ». Depinde de creștin să trăiască / să moară, luând în considerare consecințele tuturor acțiunilor sale cu privire la persoana și reputația Domnului Isus, gândindu-se la interesul personal al acestuia. V. 9 este cel care confirmă sensul v. 7-8 = Domnia lui Hristos în toate, pretutindeni, tot timpul; totul trebuie să îl pună pe Hristos pe primul loc și să îl glorifice. Romani 14:12-13 ne informează că unul dintre cele mai importante adevăruri din N.T. este că va trebui să dăm socoteală lui Dumnezeu Tatăl pentru ceea ce am făcut cu « viața noastră » din momentul mântuirii. Romani 8:22-23 continuă să sublinieze faptul că cel convertit la Hristos are primele roade ale Duhului, astfel încât el poate fi sigur că corpul său își va primi răscumpărarea deplină în momentul învierii. Un trup îngropat prefigurează învierea trupului mai bine decât o incinerare cu cenușa sa.
- Romani 6.3-5 și Coloseni 3.27 merită această reflecție din partea unui alt creștin: « Semnificația simbolică a botezului ca îngropare și renaștere în moartea și învierea lui Hristos este de neînțeles într-o cultură în care se practică doar incinerarea. »
- 2 Corinteni 5.2-10: Apostolul subliniază importanța trupului. Înmormântarea transmite perfect imaginea schimbării de la « acest cort » la « casa noastră cerească » (v. 2). Imaginea corporală a schimbării este foarte puternică în versetul 4 (« a se dezbrăca » – « a se îmbrăca »). Versetele subliniază credința în integritatea trupului cu patru mențiuni ale « trupului » (v. 6, 8, 9, 10). O ipotetică mențiune a « cenușii » în aceste versete este de neconceput.
- 1 Corinteni 15:51-57: Un trup lăsat în starea sa muritoare și apoi îngropat prefigurează viitorul trup incoruptibil, îmbrăcat în nemurire. Incinerarea și cenușa, pe de altă parte, nu mărturisesc la fel de bine despre trupul schimbat glorios. Să nu uităm că incinerarea este sinonimă cu distrugerea și dispersarea totală.
- 1 Corinteni 10.31-11.1: Pavel îi îndeamnă pe cei salvați să-L imite pe Hristos în toate pe tot parcursul vieții lor, deci de ce nu și în modul în care își tratează trupul după moarte = înmormântare și nu incinerare?
- 1 Corinteni 15.38, 42-43, 49: Aceste pasaje subliniază principiul respectării trupului în integralitatea și integritatea sa fizică. Ce fel de ceremonie mărturisește mai bine învățătura inspirată de Duhul Sfânt care ne inspiră credința în învierea trupurilor noastre? Cert nu incinerarea.
- 1 Tesaloniceni 4.13-18: Această epistolă a fost scrisă în epoca apostolică, când creștinii respinseseră deja categoric incinerarea păgână ca modalitate de a respecta defunctul. Trupul muritor îngropat mărturisea credința puternică în trupul înviat. De ce să nu continuăm în maniera apostolică, urmând exemplul lui Isus Hristos?
- Filipeni 3:20-4:1: Acest text este extraordinar pentru accentul pe care îl pune pe caracterul sacru al trupului celui mântuit (recuperat cu marele preț al lui Hristos). În acest fel, trupul care este îngropat dă valoare eternă « marelui preț » și anunță, de asemenea, credința în această viitoare transformare glorioasă. Incinerarea (de origine necreștină) nu poate face acest lucru vizual, mi se pare.
Închei această parte a studiului cu accentul puternic al apostolului asupra trupului prezent și viitor cu 1 Tesaloniceni 5.23: « Dumnezeul păcii Însuși să vă sfințească în întregime și toată ființa voastră, duh, suflet și trup, să fie păstrată fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos! »
Nici un singur verset discutat mai sus nu pune la îndoială mântuirea sau învierea viitoare a convertitului al cărui trup ar fi fost incinerat. Scopul este doar de a ne reaminti de modul « cel mai excelent » = înmormântarea.
O considerație liniștitoare
Cum rămâne cu cei mântuiți în Hristos care au murit pe mare, arși în accidente de avion – tren – mașină – clădire – război? Ce se întâmplă cu ei, cu trupurile lor incinerate și pierdute pentru totdeauna?
În cele din urmă, ceea ce contează este: L-am acceptat pe Domnul Isus Hristos ca singurul nostru Mântuitor (Ioan 1.12-13; 14.1; 20.31; Fapte 16.31; Romani 10.9-10; Apocalipsa 3.20)? Învierea fiului/fiicei lui Dumnezeu depinde exclusiv de nașterea sa din nou, care este garantată de fiecare persoană din TRIUNITATE (Ioan 3.16; 10.27-29; Evrei 7.25; 2 Tim 1.12; Col 3.1-4; Romani 8.23, 37-39). Starea trupului persoanei salvate după moarte nu are niciun efect asupra destinului său veșnic, deoarece, indiferent dacă este îngropat, incinerat, mâncat de canibali sau de pești, făcut bucăți, sufletul și spiritul său sunt deja cu Domnul (2 Cor 5.7-8, gândul fiind « sufletul și spiritul absente din trup, ambele sunt prezente cu Domnul »). Individul își va avea căminul ceresc cu un trup nou la o dată ulterioară, conform 1 Tesaloniceni 4.13-18. Destinul etern al fiecărui individ este stabilit înainte de moarte.
Agumentele prezentate de « cremeniștii creștini » (și răspunsurile mele).
În Vechiul Testament, focul semnifică prezența divină (Ex. 3:2; 24:17; Deut. 9:3; Zah. 2:5), deci incinerarea poate fi un simbol al credinciosului « purificat » care intră în prezența lui Dumnezeu. Totuși, acest argument este tendențios, deoarece focul este și un semn al judecății divine (Ex 9.24; Iosua 7.25; 2 Regi 1.10; Ezec 36.5a-b; Lam 2.3; cf. Apoc 16.8-9; 20.9, 10, 14, 15).
Metoda de eliminare a trupului celui decedat este o considerație cu adevărat minoră pentru cei cu o cultură biblică (își pot imagina!), astfel încât incinerarea pentru creștini nu este deloc importantă = faceți ce doriți. Cu toate acestea, toate referințele de la pagina 6 de mai sus spun contrariul, deci metoda este foarte importantă pentru ucenicul lui Dumnezeu.
Iisus nu a fost preocupat de modul în care se dispune de trupul celui decedat, deci creștinul este liber să adopte metoda care îi face plăcere. Acum, chiar dacă Isus nu a ținut discursuri lungi pe această temă, nici El nu a ținut discursuri lungi pe toate subiectele vieții moderne care ne interesează. Cu toate acestea, atunci când a abordat subiectul decedaților, El a mărturisit credința și acceptarea tradiției înmormântării (Luca 9.60; Matei 23.27; N.B. sfârșitul paginii 7 și începutul paginii 8 pentru atitudinea lui Isus).
Apostolul Pavel a pus accentul pe trupul viu (Pavel a depreciat astfel cadavrul, spun ei!) care este Templul Duhului Sfânt (1 Cor 6.9). Căci Templul este destinat închinării Creatorului; prin urmare, la moarte, trupul este inutil și modul de a dispune de el nu mai contează. Mai mult, cenușa nu se va abate de la baza « trupului înviat », căci trupul va fi « spiritual », deci este vorba de « personalitatea individului » care și-a asumat nemurirea (1 Cor 15.5, 44) și nu de trup. Apostolul nu a denigrat niciodată nici trupul viu, nici pe cel mort. În ceea ce privește Templul, Pavel nu a insinuat niciodată că Templul ar putea fi anihilat prin incinerare. Să nu uităm că Pavel era un evreu ortodox înainte de convertirea sa (Fil 3.2-3) și, prin urmare, total atașat principiului înmormântării, pe care nu l-a negat niciodată. 1 Corinteni 15.42-49 este o apărare magistrală a învierii trupului fizic (NB, v. 49). Din înțelegerea învățăturii apostolice din 1 Corinteni 15 reiese clar că îngroparea corespunde numai și perfect voinței lui Dumnezeu. Incinerarea miroase a păgânism.
Dumnezeu a spus omenirii în Geneza 3.19: « …., căci țărână ești și în țărână te vei întoarce ». Așadar, incinerarea este o modalitate de a-l « ajuta » pe Creator să își îndeplinească voința mai repede, astfel încât trupul fiecărui individ să se întoarcă la țărână. Dar chiar trebuie să ne facem timp pentru a demonstra eroarea unui astfel de raționament?
Înmormântarea occidentală a devenit prea adesea atât de extravagantă și materialistă încât simplitatea incinerării este cea mai bună mărturie creștină. Dar nu cred că toate înmormântările sunt neapărat extravagante, pentru că este imposibil de demonstrat. Este destul de evident că oamenilor bogați le place adesea să își etaleze bogăția prin ceremonii extravagante. Am observat personal că, uneori, creștinii ar putea crede că « onorează » mai bine trupul decedat al persoanei iubite oferindu-i un « sicriu frumos » destul de scump. Nu cred că decedatului i-a păsat deloc. Evreii din A.T. și apoi creștinii (a se vedea Catacombele) începând cu secolul1 au fost întotdeauna materialiști pentru că și-au îngropat morții, sau au arătat respect față de cei decedați prin îngroparea lor?!
Cremarea este mult mai ieftină și mai ecologică. Dar prețurile variază în funcție de locație și de « profesionist ». Am în mână prețuri comparative pentru ambele metode, iar înmormântarea nu este neapărat întotdeauna « mult » mai scumpă. Tocmai am vorbit cu un profesionist (și dacă am înțeles bine) mi-a spus că tarifele sunt identice! În ceea ce privește întrebarea ecologică, trebuie să arzi un cadavru cu gaz de oraș, lemn sau alt combustibil timp de aproximativ 2 ore (și apoi ai nevoie de o mașină care folosește electricitate pentru a reduce oasele la cenușă). Apoi, împrăștierea cenușii ici și colo nu pare mai « ecologică » decât îngroparea. În ceea ce privește costul înmormântării pentru o familie creștină « în dificultate », sunt sigur că frații și surorile bisericii sale locale ar « băga mâna în buzunar » (pentru a absorbi deficitul), astfel încât decedatul să poată avea o sărbătoare demnă de Domnul, urmând exemplul Său.
Din ce în ce mai mulți creștini, chiar și unele nume mari din lumea evanghelică, acceptă incinerarea, poate pentru că este « modernă și mai ieftină » și în concordanță cu societatea lumească (și anticreștină) în care trăim în secolul XXI. Și totuși, de când a sugerat N.T., ba chiar a îndemnat, să adoptăm filosofia și metodele lumii pentru a-L onora pe Dumnezeu (cf. 1 Ioan 2:15-17)?
Atât timp cât lumea va exista, vor exista întotdeauna oameni de foarte bună credință, chiar și printre cei care îl mărturisesc pe Iisus Hristos ca « Domn », care vor încerca să ocolească în mod delicat cu bună credință (dar pur și simplu ignorând învățătura biblică, prin cuvânt și deducție) calea indicată în cele două Testamente. « Totuși, temelia solidă a lui Dumnezeu rămâne în picioare …. » (2 Timotei 2.19a).
Concluzie
Acest scurt studiu istoric și biblic a fost făcut cu onestitate intelectuală, cred eu, cu singurul interes de a prezenta fapte istorice păgâne și fapte istorice-biblice creștine. Dezbaterea actuală dintre creștini, unii dintre ei considerând că o practică preluată din păgânism este acceptabilă înaintea lui Dumnezeu, mă întristează enorm, ba chiar mă tulbură absolut (de fiecare dată când mă gândesc la ea, mintea mea este tulburată). Cu toate acestea, un act sau o faptă săvârșită de o altă persoană mântuită în Hristos, chiar și după moartea sa, ar trebui să mă bucure și ar trebui să-mi dea ocazia să-i mulțumesc și să-l slăvesc pe DUMNEZEU pentru acea persoană și pentru actul/fapta sa, chiar și în momentul eliminării trupului său. Incinerarea păgână nu-mi oferă această ocazie de bucurie.
Ce reiese pentru mine din ceea ce citesc de-a lungul Bibliei și ceea ce a fost întotdeauna confirmat începând cu secolul I al istoriei creștine, este că personal nu pot accepta incinerarea ca fiind normală din punct de vedere biblic. O metodă creată de la zero de o filozofie păgână a vieții și a morții nu mi se pare capabilă să slăvească pe Dumnezeul Creator și pe Mântuitorul Isus la fel de bine ca exemplul biblic.
Nu sunt atât de naiv încât să cred că oricine citește cu atenție acest document, sper eu, va fi de acord cu mine. Așa este natura umană. Pentru cei care nu ar fi de acord cu materialul prezentat aici, le cer un singur lucru: « Arătați-mi prin Sfintele Scripturi unde greșesc în expunerea mea, vă rog. »
Nu intenționez să rănesc pe nimeni cu prezentarea mea (alegerea cuvintelor, turnura frazei, « tonul » vocii mele scrise, …). Mențin părtășia cu toți cei care sunt în Hristos. Cu toate acestea, conștiința mea și simțul adevărului scriptural m-au obligat să pun în fața cititorului punctul de vedere istorico-biblic al lui Hristos, Creatorul și Suveranul Trupului Său, BISERICA ( Efeseni 1.20-23). Fiecare dintre noi este răspunzător în fața LUI pentru convingerile și acțiunile noastre, 2 Corinteni 5.10.
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt să fie glorificați!
(Vreau să le mulțumesc dragilor mei frați, Henri Lüscher și Dr. Igor Wolga, pentru sugestiile lor abundent de practice].
Scott McCarty / 10 martie 2015.
