O cale care pare corectă
cu autorizare
de Martin și Deidre Bobgan | Jul 1, 2023 | « Psihologia creștină », Contending for the Faith, Influența psihologiei asupra bisericii și culturii, Psihoterapie și cercetare
O cale care pare corectă[1]
Există o cale care pare dreaptă unui om,
dar sfârșitul ei sunt căile morții. (Prov. 16:25.)
Indiferent cât de amabil și bine intenționat poate fi un terapeut creștin, el/ea a fost puternic influențat(ă) de o perspectivă psihologică neevlavioasă. Psihologia devine astfel mijlocul ispititor atât pentru interpretarea Scripturii, cât și pentru aplicarea ei la viața de zi cu zi. Atunci când oamenii citesc Biblia din perspectiva psihologică a lui Freud, Jung, Adler, Maslow, Rogers, et al, ei tind să conformeze Biblia la aceste teorii și metode. În loc să privească viața prin prisma Bibliei, ei tind să privească Biblia prin prisma psihologiei.
Amalgamatorii, cei care integrează psihologia și Biblia, adaugă înțelepciunea oamenilor pentru a completa ceea ce ei cred că lipsește din Biblie. Ei iau o problemă veche de când lumea, îi dau un nume nou, cum ar fi « criza vârstei de mijloc », și dau soluții din pâinea cu drojdie[2]. Ei integrează idei psihologice cu un verset sau o povestire biblică ici și colo pentru a veni cu ceea ce ei cred că sunt soluții eficiente la probleme despre care cred că sunt dincolo de Scriptura.
O problemă umană după alta este confruntată cu o abordare integrată. Acest lucru transmite ideea că se obține ce este mai bun din ambele lumi, iar sub aceasta se ascunde ideea nu atât de subtilă că Biblia este insuficientă și trebuie să fie susținută de o psihologie puternică. Consilierii psihologici decid care dintre cele aproape 500 de abordări psihologice adesea contradictorii și care dintre miile de tehnici nu întotdeauna compatibile le vor integra cu Biblia. Observă cineva contradicțiile din toate aceste integrări?
Chiar și psihologii creștini urmăresc o idee la modă după alta, la fel cum Don Quijote urmărește parada morilor de vânt înclinate. Sigmund Freud nu este la fel de popular printre creștini cum sunt acum Carl Jung, Carl Rogers și Abraham Maslow. Pe măsură ce Eric Berne a devenit mai puțin popular, Alfred Ellis a câștigat în popularitate printre terapeuții creștini. Totul depinde de ideile și metodele care sunt în vogă și de cât de bine sunt formulate în terminologie creștină. Biserica îi urmărește orbește și nerăbdătoare pe psihologii care oferă idei și opinii perverse și nedovedite, cu același tip de loialitate și naivitate ca Sancho, servitorul lui Don Quijote.
PROFESIONALISM
Creștinii au cedat preocupări importante ale vieții rândurilor tot mai numeroase ale profesionalismului. C. P. Dragash se plânge că « în secolul al XX-lea, profesioniștii au preluat de la familii și comunități multe dintre vechile lor responsabilități ». El se referă la prețul ridicat plătit ca fiind « pierderea autonomiei în familii și decăderea identității și responsabilității comunitare »[3]. Creștinii sunt incluși în rândurile ei. Sfatul cel mai repetat în rândul creștinilor pentru problemele de viață este « obține consiliere », și prin aceasta se înțelege consiliere psihologică profesională.
« Pierderea autonomiei », « decăderea identității comunitare » și pierderea responsabilității au mers atât de departe, încât acum se consideră că este nevoie de ajutor profesional pentru probleme care înainte se rezolvau prin bun simț și prin grija prietenilor și a familiei. Un articol din Newsweek afirmă: « Uneori, chiar și soluția evidentă necesită binecuvântarea unui terapeut »[4]. Cu alte cuvinte, oamenii plătesc acum profesioniști pentru a le spune ceea ce bunul simț ar dicta. Deși formarea și autorizarea nu sunt necesare pentru a oferi soluții evidente la probleme uneori simple, pierderea responsabilității și a încrederii individuale a impus acest lucru. Cu toate acestea, pierderea responsabilității și a încrederii este încurajată chiar de terapeuți, iar terapia este acum necesară pentru a încuraja persoanele să facă ceea ce bunul simț le-ar fi determinat să facă în trecut. Această mentalitate psihologică se întâlnește într-o mare varietate de locuri, iar exemplele pe care le-am putea da sunt pandemice.
Terapia psihologică a încurajat astfel chiar problemele pe care pretinde că le vindecă. A încurajat dependența de profesionist și a oferit scuze psihologice pentru ca oamenii să nu își asume responsabilitatea pentru propriile decizii și acțiuni. În numele terapiei, oamenii au fost lipsiți, fără să vrea, de demnitate și responsabilitate personală. Poate că am putea adăuga câteva noi « boli mintale » la lista în creștere: cum ar fi boala mentalității psihoterapeutice, boala dependenței de terapeuți, boala transferului responsabilității asupra profesioniștilor și boala psihoterapiei. După cum spunea cineva, « psihoterapia este boala al cărei leac pretinde că este ».
PASTORI SUBMINAȚI
Cancerul psihoterapiei nu numai că a lovit Biserica, dar a făcut metastaze la nivelul membrilor ei. Din ce în ce mai mulți creștini se uită la psihologi ca și cum aceștia ar fi înțelepții secolelor XX și XXI. Psihologii au luat poziția preoților și i-au înlocuit pe pastori ca « experți » în chestiuni legate de viață. Freud și Jung et al vorbesc pentru noi în locul apostolilor și profeților. Psihoterapeuții au ajuns astfel la nivelul de adorație, mister și considerație divină acordat odinioară clerului. Ei au devenit chiar idoli, deoarece se presupune că dețin cheile sănătății mintale și înțeleg toate misterele mentale ale vieții.
Psihoterapeutul Dr. Loriene Chase admite că pastorii se pot ocupa de « confuzia ecleziastică și pot ajuta la maturizarea sistemelor voastre de credințe spirituale, precum și să ofere o filozofie viabilă și compatibilă în căutarea armoniei interioare ». Dar, potrivit lui Chase, pastorul fără pregătire psihoterapeutică ar trebui să se limiteze la aceste chestiuni[5]. Chase, la fel ca mulți psihologi, nu vede Biblia ca fiind Cuvântul care face autoritate cu privire la toate aspectele legate de inima, sufletul, mintea și comportamentul uman. Cu toate acestea, sfaturile ei sunt aproape identice cu ale creștinilor care au făcut din psihologie standardul și ghidul lor pentru valori, atitudini, emoții, gânduri, acțiuni și relații. Dacă Biblia nu vorbește despre problemele cruciale ale vieții și dacă Isus nu a venit să-i locuiască și să-i transforme pe credincioși, atunci suntem de compătimit. Răspunsurile psihologice nu dau viață. Ele doar manipulează în funcție de capriciile inimii umane și de prejudecățile terapeutului.
Mary VanderGoot, în timp ce era profesor de psihologie la un colegiu creștin, a enumerat o litanie de motive pentru care predicatorii nu ar trebui să slujească persoanelor cu « probleme psihologice adânc înrădăcinate, care le frâng viața »[6]. Ea a enumerat motivele pentru care pastorii nu ar trebui să consilieze, cum ar fi lipsa lor de pregătire psihologică, calificări și experiență; ei nu percep de obicei o taxă și nu stabilesc limite de timp prescrise pentru întâlniri. În plus, ea se temea că, dacă pastorii consiliază, ei riscă unitatea bisericii[7].
Până la sfârșitul articolului, VanderGoot arată suficient de clar că niciun pastor care se respectă, care este etic și logic, nu ar consilia din cauza incompatibilității rolurilor de pastor și terapeut. Evident, răspunsurile biblice la problemele și complexitățile vieții sunt adecvate doar duminica dimineața; ideile psihologice sunt tariful pentru restul săptămânii. Astfel, VanderGoot recomandă: « Pastorul ar trebui să fie învățat cum să alcătuiască o listă de profesioniști din comunitatea sa care îi vor servi bine pe enoriașii săi »[8].
Biserica primară a supraviețuit fără psihoterapeuți. De-a lungul secolelor, creștinii au găsit biruința în Isus fără ajutorul psihoterapeuților moderni, sosiți recent. Pastorii s-au ocupat de problemele de viață prin predicarea, învățarea și slujirea Cuvântului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, astăzi, ideile psihologice despre viață și despre cum să trăim fericiți și cu succes au înlocuit și/sau completat adevărurile străvechi prin care sfinții din toate timpurile au trăit și L-au glorificat pe Dumnezeu. Dacă pastorii nu au fost instruiți în aceste idei și metode psihologice, ei nu mai sunt considerați capabili să slujească la cele mai cruciale provocări ale vieții. Psihologii s-au plasat dincolo de orice reproș, deoarece dacă o persoană nu este instruită în teoriile și metodele psihologiei, se presupune că nu știe despre ce vorbește, mai ales dacă pune la îndoială calea psihologică.
Contrar părerii generale, acceptabile, culturale, psihoterapia este plină de mituri. Psihiatrul Garth Wood, în cartea sa The Myth Of Neurosis, descrie falimentul psihoterapeuților:
Înfrânați de statutul lor de oameni de știință, supuși titlurilor lor academice, vrăjiți de inițialele de după numele lor, noi, naivii, le înghițim prostiile pretențioase ca și cum ar fi adevărul evanghelic. Trebuie să învățăm să-i recunoaștem pentru ceea ce sunt – posesori ai niciunei cunoștințe speciale despre psihicul uman, care, cu toate acestea, au ales să-și câștige existența din diseminarea mitului că ei știu într-adevăr cum funcționează mintea, că sunt foarte familiarizați cu « regulile » care guvernează comportamentul uman[9].
Wood nu este intimidat de vaca sacră a psihoterapiei. El spune: « Teoriile freudiene și urmașii lor sunt irelevanți acolo unde nu sunt de fapt periculoși »[10].
Psihiatrul Thomas Szasz spune:
Poate cel mai mult, așa-numitele proceduri psihoterapeutice sunt dăunătoare pentru așa-numiții pacienți… toate aceste intervenții și propuneri ar trebui, prin urmare, să fie considerate malefice până la proba contrarie[11].
În ciuda cercetărilor, consilierii psihologici răspândesc în mod continuu zvonuri despre persoane care au fost vătămate de pastorală sau de alte servicii biblice. Ne întrebăm dacă ei sunt la curent cu cercetările cu privire la persoanele care sunt vătămate de consilierea psihologică. Există numeroase povești de groază ascunse în dulapurile psihoterapiei legate de diagnostice greșite, rele tratamente și alte eșecuri.
Dr. Archibald Hart, Emeritus, Departamentul de Psihologie Clinică de la Fuller Seminary, își ilustrează îngrijorarea enumerând o serie de probleme asociate cu pastorii în calitate de consilieri. Și, desigur, majoritatea acestor motive se evaporă dacă pastorul are pregătire psihologică. Hart spune: « Când oamenii stau în bancă, ei vor să afle adevărul. Când stau în sala de consiliere, vor să fie înțeleși. »[12] Și totuși, în Isus există atât har, cât și adevăr. Biblia nu separă adevărul de iubire. Cine înțelege mai bine decât Dumnezeu? Și ce vrea să spună Hart când spune « înțeles »? Oare un individ cu pregătire psihologică înțelege oamenii mai bine decât oricine altcineva? Nu există nicio dovadă că ar face-o. Terapeuții profesioniști au fost chiar notoriu de slabi la diagnosticare[13].
Hart își exprimă ideile cu privire la consiliere și relațiile de consiliere ca și cum afirmațiile sale ar fi științifice și bazate pe cercetare, când, de fapt, el adoptă doar opinia sa personală. De exemplu, el afirmă: « Cea mai importantă cale pe care o avem pentru înțelegerea sinelui este prin explorarea sentimentelor. » Nu numai că Biblia nu susține această afirmație, dar se pot găsi cu ușurință foarte mulți profesioniști, inclusiv psihologi creștini, care ar nega acest lucru. Cu toate acestea, punctul de vedere personal al lui Hart este tipărit ca și cum ar fi o evanghelie științifică.
În plus, Hart promovează activitatea lui Carl Rogers spunând: « Carl Rogers a identificat și articulat, poate mai bine decât orice alt teoretician, calitățile esențiale ale unei bune interacțiuni umane. » [14] (Bold adăugat.) Evident, nu contează că Carl Rogers este un psiholog umanist care a îmbrățișat umanismul secular și spiritismul și chiar a consultat placa Ouija și a fost implicat în necromanție.[15]
În ciuda implicărilor sale discutabile și a ideilor și practicilor nebiblice, Rogers este imitat de mulți dintre cei care se numesc « psihologi creștini ». În plus față de clasarea sa pe primul loc în rândul terapeuților seculari, Rogers a fost clasat pe primul loc într-un studiu de clasificare al CAPS (Asociația Creștină pentru Studii Psihologice) cu referire la influența în practicile de consiliere[16] S-ar putea scuza această ignoranță din partea psihologilor creștini, cu excepția faptului că Carl Rogers, deși s-a îndepărtat sever de fondul său creștin timpuriu, a ridicat un sistem care este o palidă imitație a ceea ce s-ar putea găsi mai bogat în Scriptură. De exemplu, cea mai importantă descoperire a lui Carl Rogers este iubirea[17]. De ce ar avea cineva nevoie să îl întrebe pe Carl Rogers despre iubire? În descrierea sa a omului viitorului, el scrie:
Bărbatul viitorului… își va trăi viața trecătoare mai ales în relații temporare… el trebuie să fie capabil să stabilească rapid o apropiere. El trebuie să fie capabil să lase în urmă aceste relații apropiate fără conflicte excesive sau jale[18].
Ce spune acest lucru despre angajamentul relației în iubirea dintre persoane? În plus, un umanist secular nu știe nimic despre iubirea lui Dumnezeu care întrece orice înțelegere. Iar tipul de iubire care este creștină nu are corespondent sau paralelă în psihologia umanistă.
Motivul pentru care creștinii trebuie să afle despre iubire de la Carl Rogers este uluitor. Iubirea este o temă constantă a Scripturii. Dumnezeu este iubire. Iisus iubește. Biblia învață iubirea. Cum ar putea cineva să o rateze? Este sfâșietor să auzi psihologi creștini spunând că nu au știut despre iubire până nu l-au citit pe Rogers. Cineva se întreabă dacă ar putea să-l cunoască cu adevărat pe Iisus sau iubirea lui Dumnezeu, din moment ce iubirea lui Rogers se limitează la carnea carnală egoistă.
Să fie oare posibil ca psihologii creștini să petreacă atât de mult timp citind texte psihologice și atât de puțin timp citind Biblia, încât să nu vadă iubirea în Scriptură? Au spiritualizat ei atât de mult Biblia încât nu văd caracterul practic al iubirii lui Dumnezeu și al Cuvintelor lui Hristos despre iubire? Nu realizează ei puterea Evangheliei lui Hristos de a face față tuturor problemelor de viață?
Hart își încheie comentariile spunând: « Ca regulă generală, ori de câte ori este posibil, faceți terapie – nu neapărat pentru că aveți probleme, ci pentru a dezvolta o mai bună înțelegere de sine. »[19] Acesta nu ar fi fost sfatul sfinților de-a lungul secolelor. Ei ar fi spus: « Cunoaște-L pe Dumnezeu ». Socrate și nu Biblia este cel care a declarat că ar trebui să ne cunoaștem pe noi înșine. Biblia ne încurajează în mod constant să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Pavel s-a rugat pentru creștini:
Pentru ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea duhul înțelepciunii și al descoperirii în cunoașterea Lui: Ochii înțelegerii voastre fiind luminați, ca să știți care este nădejdea chemării Lui și care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți și care este măreția nespus de mare a puterii Lui pentru noi, cei care credem, după lucrarea puterii Lui. (Ef. 1:17-19.)
Singurul tip de înțelegere de sine la care trebuie să ajungă creștinii este cel care urmează cunoașterii lui Dumnezeu. Și acesta este tipul la care a ajuns Iov când l-a întâlnit pe Dumnezeul cel viu.
Atunci Iov a răspuns DOMNULUI și a zis: Știu că tu poți face orice lucru și că nici un gând nu poate fi oprit de la tine…. Am rostit lucruri pe care nu le-am înțeles; lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le știam…. Am auzit despre Tine prin auzul urechii; dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mă urăsc pe mine însumi și mă pocăiesc în țărână și cenușă. (Iov 42:1-3, 5-6.)
Biblia ne învață că suntem transformați după chipul lui Hristos nu uitându-ne la noi înșine sau la sentimentele noastre, ci mai degrabă uitându-ne la El.
Dar noi toți, privind cu fața deschisă, ca într-o oglindă, slava Domnului, suntem schimbați în același chip, din slavă în slavă, ca prin Duhul Domnului. (2 Cor. 3:18.)
Vi-l puteți imagina pe apostolul Pavel căutând înțelegerea de sine prin explorarea sentimentelor sale?
Dar toate lucrurile care au fost pentru mine un câștig, pe acelea le-am socotit pierdere pentru Hristos. Da, fără îndoială, și socotesc toate lucrurile ca pierdere pentru excelența cunoașterii lui Isus Hristos, Domnul meu; pentru care am suferit pierderea tuturor lucrurilor și le socotesc ca gunoi, ca să-L câștig pe Hristos. (Filip. 3:7-8.)
Există câteva diferențe fundamentale între ideile psihologice care invadează biserica și doctrinele Scripturii, atât în ceea ce privește direcția, cât și accentul. Calea psihologică caută adesea să pună în valoare sinele, prin iubirea de sine, realizarea de sine, stima de sine, realizarea de sine, înțelegerea de sine și alte egoisme. Biblia învață iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui și aplicarea crucii asupra sinelui, astfel încât credincioșii să poată spune cu încredere împreună cu Pavel:
Sunt răstignit împreună cu Hristos; totuși, eu trăiesc; dar nu eu, ci Hristos trăiește în mine; și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine. (Gal. 2:20.)
Spre deosebire de temerile lui VanderGoot și Hart, Bernie Zilbergeld, care nici măcar nu mărturisește credința creștină, bănuiește că și laicii (indiferent de convingerile lor religioase) fac o treabă bună de consiliere. El admite că, dacă terapeuții profesioniști ar fi puși față în față cu terapeuții laici și s-ar face cercetări cu privire la rezultate, « mi-aș face griji până la aflarea rezultatelor », în ceea ce privește supraviețuirea propriei profesii[20]. Pe lângă faptul că a remarcat cercetările care nu susțin utilizarea terapeuților pregătiți profesional, Zilbergeld afirmă
În cazul în care consilierea produce într-adevăr schimbări majore, rezultatele ar trebui să fie ușor de observat la terapeuți, deoarece aceștia au primit mai multă terapie decât orice alt grup de persoane și au beneficiat, de asemenea, de o formare extinsă în metode de schimbare personală, metode pe care le-ar putea folosi personal asupra lor înșiși[21].
Dacă terapia este tot ceea ce se presupune că este, viața terapeuților ar trebui să promoveze beneficiile acesteia. Cu toate acestea, viețile terapeuților nu susțin afirmațiile făcute de aceștia pentru operațiile lor psihologice. Nu există nicio carte care să depășească Biblia în a oferi o înțelegere exactă a condiției umane. Nu există nimeni altcineva care să poată transforma o viață așa cum o poate face Isus. El le-a dat credincioșilor Cuvântul Său și Duhul Său Sfânt și a ales să slujească prin poporul Său în așa fel încât gloria să ajungă la Tatăl.
Căci noi nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos Isus, Domnul; și pe noi înșine, robii voștri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a poruncit ca lumina să strălucească din întuneric, a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoașterii slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos. Dar avem această comoară în vase de lut, pentru ca excelența puterii să fie de la Dumnezeu, și nu de la noi. (2 Cor. 4:5-7.)
SUBMINAREA CREDINȚEI
Antagonismul față de creștinism se infiltrează subtil prin ideile psihologice cu privire la motivele pentru care oamenii sunt așa cum sunt, cum ar trebui să trăiască, de ce au nevoie și cum se schimbă. Astfel de idei, promovate de creștinii care cred și promovează calea psihologică, subminează de fapt afirmațiile lui Hristos. În loc să nege afirmațiile lui Hristos în mod direct, ei pur și simplu Îl pun alături de teoreticienii lor psihologici preferați. În loc să nege validitatea Cuvântului lui Dumnezeu, ei spun doar că slujitorii Cuvântului nu sunt calificați să slujească la nivelurile profunde ale nevoilor umane.
Consilierii psihologici subminează slujirea pastorilor și au dezvoltat o formulă de trimitere: (1) Oricine nu are pregătire psihologică nu este calificat să îi consilieze pe acei oameni cu probleme cu adevărat grave de viață. (2) Trimiteți-i la terapeuți cu pregătire profesională. Acesta este un model previzibil și patetic al seducției psihologice a creștinismului.
Pastorii au fost intimidați de avertismentele psihologilor. Ei s-au temut să facă ceea ce Dumnezeu i-a chemat să facă: să slujească nevoilor spirituale ale oamenilor prin sfaturi evlavioase, atât la amvon, cât și în afara amvonului. O parte din această intimidare a venit din partea pastorilor cu pregătire psihologică. Un purtător de cuvânt al Asociației Americane a Consilierilor Pastorali, un grup de pastori cu pregătire psihoterapeutică, a declarat: « Îngrijorarea noastră este că există o mulțime de pastori care nu sunt pregătiți să se ocupe de psihoterapia enoriașilor lor. »[22] Și, desigur, dacă pastorii nu sunt pregătiți, ei nu sunt considerați calificați. Prin urmare, binecuvântarea previzibilă la litanie este: « adresați-vă unui profesionist ».
Și, la fel cum trimiterea este oferta pentru enoriași, acesta este așa-numitul răspuns pentru misionarul care are nevoie de reabilitare. Un articol dintr-o revistă creștină conservatoare recomandă posibilitatea trimiterii misionarilor departe de biserică la un centru de tratament « specializat în restaurarea misionarilor. »[23] În verificarea personalului acestui centru de restaurare pentru misionari, am găsit – ați ghicit – psihoterapeuți profesioniști.
Vi-l puteți imagina pe Pavel apelând la ideile oamenilor după prima sa călătorie misionară, după ce a fost persecutat și aproape ucis cu pietre? Pavel a refuzat să își pună încrederea în carne. Fără să se mai întoarcă vreodată la filosofiile oamenilor și fără să beneficieze de psihologia zilelor noastre, Pavel s-a bucurat de cunoașterea lui Isus Hristos și de marele privilegiu de a-L sluji și de a suferi pentru El.
Numărul de exemple ale formulei de recomandare este nesfârșit. Ar fi repetitiv și în cele din urmă plictisitor să continuăm să adăugăm exemple. Toată lumea știe că biserica a devenit un gigantic sistem de recomandare. Un pastor îi provoacă, pe bună dreptate, pe alți pastori spunând:
Noi, pastorii, ca și restul societății, am uitat cine suntem și ce facem. Noi suntem slujitori ai Cuvântului. Ca atare, tot ceea ce facem, inclusiv consilierea, trebuie să fie ghidat de Cuvânt.
Ne-am confundat cu consilierii și psihologii laici. Avem obiective diferite! Scopul lor este de a vedea persoana consiliată readusă la normalitatea recunoscută de societate. Scopul nostru este să-l vedem pe cel consiliat restaurat într-o relație corectă cu Dumnezeu și apoi, ca rezultat al acestei restaurări, să-l vedem trăind ca un copil al lui Dumnezeu[24].
Acest pastor mai spune: « Pastorii fie « încredințează » situațiile de consiliere unor « consilieri profesioniști », fie folosesc ei înșiși metode seculare de consiliere. » Apoi el pune o întrebare foarte importantă: « Cum ne putem aștepta ca oamenii noștri să vadă relevanța Cuvântului lui Dumnezeu duminică dimineața dacă folosim un standard diferit în timpul săptămânii? »[25] Acest tip de schizofrenie spirituală ridică psihologia deasupra teologiei și terapia deasupra sfințirii.
În general, membrii conservatori ai religiilor mondiale nu caută răspunsuri la problemele vieții în afara credinței lor. În schimb, ei își caută sfatul în familie și la liderii religioși. Cu toate acestea, creștinii conservatori caută acum răspunsuri la psihoterapeuți. Faptul că acest lucru este adevărat este demonstrat de autorii citați anterior, precum și de alții. Într-un binecunoscut buletin informativ creștin despre culte, a fost intervievată o profesoară de psihologie de la Universitatea California din Berkeley, care are în mod evident excelente acreditări academice. I s-a acordat o poziție centrală în publicație și a vorbit ca o autoritate în domeniul cultelor[26]. Problema este că acest psiholog, care nu este creștin, a susținut psihologia în timp ce explica unele informații utile despre culte. În concluzie, deși acest articol a avut unele observații valoroase, psihologia a ieșit în față, iar creștinismul a fost lăsat în urmă.
TEOLOGIE SAU PSIHOLOGIE?
În ultimii cincizeci de ani, în biserică a avut loc o schimbare treptată, dar dramatică, de la o viziune conservatoare la o viziune liberală a Scripturilor – de lao teologie a vieții la o psihologie a vieții. Pastorul Ben Patterson recunoaște: « Dar, în ultima vreme, noi, evanghelicii, i-am depășit pe liberali cu cărțile noastre de auto-ajutorare, predicile de gândire pozitivă și evangheliile succesului. »[27] Calea psihologică nu este limitată la biroul consilierului; ea influențează foarte mult modul în care creștinii gândesc și vorbesc. Ideile psihologice sunt intercalate cu Scriptura. În majoritatea cazurilor, acele Scripturi care s-ar opune direct ideilor psihologice populare sunt fie uitate, fie reinterpretate.
Este evident că morala societății și standardele biblice ale bisericii au fost puternic influențate de psihologie și că o mare parte din decăderea morală și rebeliunea declarată sunt direct atribuibile căii psihologice. Acest lucru se poate spune și mai puternic despre consilierea psihologică și ideile psihologice despre omenire. Și, pe măsură ce biserica a devenit psihologizată, standardele sale au fost compromise.
Profesorul William Kirk Kilpatrick descrie cu acuratețe situația prin care a trecut:
Ceea ce vreau să spun aici este că religia și psihologia deveniseră aproape imposibil de distins pentru mine. Freud și părinții bisericii, credința în Dumnezeu și credința în potențialul uman, revelația și auto-revelația, toate alunecau împreună într-o companie ușoară. În ceea ce îl privește pe Dumnezeu, El a început să se contureze în mintea mea ca un consilier prietenos din școala non-directivă. Nu m-am împotrivit niciodată să fac voia Lui. Voința Lui a coincis întotdeauna cu a mea[28].
Mai târziu Kilpatrick spune:
Uneori se pare că există un raport direct între numărul tot mai mare de ajutoare și numărul tot mai mare al celor care au nevoie de ajutor. Cu cât avem mai mulți psihologi, cu atât avem mai multe boli mintale; cu cât avem mai mulți asistenți sociali și ofițeri de probațiune, cu atât mai multe infracțiuni; cu cât avem mai mulți profesori, cu atât mai multă ignoranță.
Trebuie să ne mirăm de toate acestea. În termeni simpli, totul este suspect. Suntem obligați să admitem posibilitatea ca psihologia și profesiile conexe să își propună să rezolve probleme pe care ei înșiși au contribuit să le creeze. Găsim psihologi care cresc așteptările oamenilor privind fericirea în această viață la un nivel exagerat, iar apoi îi găsim dând sfaturi despre criza vârstei de mijloc și despre moarte. Găsim psihologi care fac o virtute din preocuparea de sine, iar apoi îi găsim surprinși de creșterea numărului de narcisiști. Îi găsim pe psihologi sfătuind tribunalele că nu există băieți răi sau chiar adulți răi, iar apoi îi găsim formulând teorii pentru a explica creșterea criminalității. Îi găsim pe psihologi rupând legăturile vieții de familie, iar apoi îi găsim făcând terapie pentru familiile destrămate[29].
Într-o altă carte, Kilpatrick spune că « ceea ce psihologia dă cu o mână, ea ia cu cealaltă »[30].
Kerry Koller, când director al Centrului de Studii Creștine, a pus următoarea întrebare: « Teoriile și terapiile psihologice văd viața dintr-un unghi pe care creștinii îl pot accepta? » El a subliniat modul în care psihologia « a ajuns să ocupe o poziție centrală în înțelegerea omului despre sine și despre lumea în care trăiește. »[31] Apoi a vorbit despre modul în care majoritatea teoriilor psihologice contrazic adevărul biblic. El a susținut că « S-ar putea chiar argumenta că tocmai din cauza utilizării acestor terapii în contexte creștine, normele etice creștine au devenit considerabil mai slabe. »[32] El a concluzionat spunând: « Dacă creștinii acceptă din toată inima teoriile psihologice actuale, ei vor adopta probabil valorile societății înconjurătoare pe care psihologia le întruchipează. »[33] Noi credem că acest lucru s-a întâmplat deja.
Două comentarii de la o convenție a Asociației Librarilor Creștini (CBA) vorbesc în acest sens. Reprezentantul unui editor de carte spune: « Este una dintre cele mai optimiste CBN la care am fost. Este vorba despre a te împlini, a face totul, a avea totul într-un mod creștin, desigur. » Este posibil să te împlinești, să faci totul, să ai totul într-un mod creștin?
Referindu-se la convenția CBA, un autor istoric notează că « creștinii evanghelici încearcă să își păstreze tinerii adaptându-și credința la formele culturii majoritare »[34]. Cultura majoritară este o cultură psihologică cu (pentru a cita o carte bine cunoscută) « reguli noi » și este « în căutarea împlinirii de sine într-o lume întoarsă pe dos »[35].
Viziunea lui Dumnezeu asupra omului, conform Bibliei, nu este compatibilă cu nicio viziune psihoterapeutică asupra omului. Psihoterapia a încercat să distrugă religia acolo unde a putut și să facă compromisuri acolo unde nu a putut. A rezultat un vid supranatural, iar nevoia de a crede în ceva a fost umplută prin crearea unei religii din ritualul psihoterapiei. Psihoterapia a degradat și practic a înlocuit slujirea bisericii față de persoanele cu probleme. În acest timp, pastorii au fost devalorizați și au fost intimidați să își trimită oile la preoți psihoterapeuți profesioniști. Mulți oameni nu se mai uită la pastori și la alți credincioși pentru un astfel de ajutor; nici nu se mai uită la Biblie pentru soluții spirituale la problemele mentale-emoționale-comportamentale.
Ciclul înșelătoriei este complet. Psihoterapeutul oferă umanității un substitut mai puțin exigent, mai puțin disciplinat și mai egocentric al religiei: pentru că asta este psihoterapia; o soluție falsă la problemele mentale-emoționale-comportamentale; pentru că asta este calea psihologică; și o figură dumnezeiască substitut, pentru că asta este ceea ce a devenit psihoterapeutul. Acum, oamenii înșelați se înghesuie la această religie surogat, cu ideile și soluțiile ei nedovedite. Se înghesuie la marele preot fals și se închină la altare străine. Oamenii au căzut pradă imaginii false a preotului psihoterapeut și teologiei terapiei.
Trăim în cea mai extinsă societate în ceea ce privește ego-ul, autocompătimirea și examinarea buricului de pe vremea Babilonului, iar modul psihologic de abordare a problemelor vieții a fost o sursă majoră a acestei preocupări de sine. Dacă nu căutăm o înțelegere spirituală (modelul biblic al omului) și o soluție spirituală (metodologia biblică) în toate problemele vieții și ale slujirii reciproce, suntem în pericol serios de a « avea o formă de evlavie, dar negând puterea ei. De la așa ceva depărtați-vă » (2 Tim. 3:5).
[1] Extras din Martin & Deidre Bobgan. PsychoHeresy: The Psychological Seduction of Christianity, Revised % Expanded, Santa Barbara, CA: EastGate Publishers, 2012, Capitolul 3, « A Way Which Seemeth Right ».
[2] Darrell Smith, « Booked for Passages, » Eternity, mai 1980, p. 29.
[3] C. P. Dragash, « Criminal Commonplaces », Cronici de cultură, mai 1985, p. 15.
[4] David Gelman, « ‘Unmarried’ Counseling, » Newsweek, 17 iunie 1985, p. 78.
[5] Loriene Chase, « Casebook of Dr. Chase, » Westways, iulie 1985, p. 63.
[6] Mary VanderGoot, « The Shingle and the Manse, » The Reformed Journal, septembrie1983, p. 15.
[7]Ibidem, pp. 16-17.
[8]Ibidem, p. 17.
[9] Garth Wood , The Myth of Neurosis , New York: Harper & Row Publishers, 1986, p. 3.
[10]Ibidem.
[11] Thomas Szasz. Mitul psihoterapiei. New York: Anchor Press/Doubleday, 1978, p. xxiii.
[12] Marilyn Thomsen și Archibald D. Hart, « Pastoral Counseling: Who, Whom, How? » Ministry, ianuarie 1985, p. 7.
[13] Hugh Drummond, « Dr. D. Is Mad As Hell, » Mother Jones, decembrie 1979, p. 52.
[14] Thomsen și Hart, op. cit., p. 8.
[15] William Kirk Kilpatrick, The Emperor’s New Clothes , Westchester, IL: Crossway Books, 1985, pp. 129-184.
[16] Martin și Deidre Bobgan, « Psychotherapeutic Methods of CAPS Members, » Christian Association for Psychological Studies Bulletin 6, No. 1, 1980, p. 13
[17] Martin și Deidre Bobgan, The Psychological Way/The SpiritualWay, Minneapolis: Bethany House Publishers, 1979, pp. 118-124.
[18] Carl Rogers, discurs de absolvire, Sonoma State College, citat de Kilpatrick, op. cit., p. 162.
[19] Thomsen și Hart, op. cit., p. 10.
[20] Bernie Zilbergeld, « Psychabuse », Science 86, iunie 1986, p. 50.
[21] Bernie Zilbergeld. The Shrinking of America. Boston: Little, Brown and Company, 1983, p. 163.
[22] Kenneth Woodward și Janet Huck, « Next, Clerical Malpractice, » Newsweek, 20 mai 1985, p. 90.
[23] David Swift, « Are We Preparing to Fail? » Moody Monthly, septembrie 1984, p. 109.
[24] Robert Illman, « Confidentiality and the Law, » Presbyterian Journal, 26 decembrie 1984, p. 9.
[25]Ibidem.
[26] « An Interview with Dr. Margaret Thaler Singer, » Spiritual Counterfeits Project Newsletter, Vol. 10, No. 2, martie-aprilie 1984, pp. 1, 6-8, 11-12.
[27] Ben Patterson, « Is God a Psychotherapist? » Christianity Today, 1 martie 1985, p. 23.
[28] William Kirk Kilpatrick. Seducția psihologică. Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1983, p. 23.
[29]Ibidem, p. 31.
[30] Kilpatrick, The Emperor’s New Clothes, op. cit., p. 12.
[31] Kerry Koller, « Psychology as a Point of View, » Pastoral Renewal, Vol. 4, No. 2, August 1979, p. 1.
[32]Ibidem, p. 10.
[33]Ibidem, p. 12.
[34] Gene Lyons, « Let There Be Books », Newsweek, 5 august 1985, p. 65A.
[35] Daniel Yankelovich. New Rules: Searching for Self-Fulfillment in a World Turned Upside Down. New York: Random House, 1981.
← Psihoterapia este religie
