Catégorie : Autre

^{O cale care pare corectă}

^{cu autorizare}

de Martin și Deidre Bobgan | Jul 1, 2023 | « Psihologia creștină », Contending for the Faith, Influența psihologiei asupra bisericii și culturii, Psihoterapie și cercetare

O cale care pare corectă[1]

Există o cale care pare dreaptă unui om,
dar sfârșitul ei sunt căile morții. (Prov. 16:25.)

Indiferent cât de amabil și bine intenționat poate fi un terapeut creștin, el/ea a fost puternic influențat(ă) de o perspectivă psihologică neevlavioasă. Psihologia devine astfel mijlocul ispititor atât pentru interpretarea Scripturii, cât și pentru aplicarea ei la viața de zi cu zi. Atunci când oamenii citesc Biblia din perspectiva psihologică a lui Freud, Jung, Adler, Maslow, Rogers, et al, ei tind să conformeze Biblia la aceste teorii și metode. În loc să privească viața prin prisma Bibliei, ei tind să privească Biblia prin prisma psihologiei.

Amalgamatorii, cei care integrează psihologia și Biblia, adaugă înțelepciunea oamenilor pentru a completa ceea ce ei cred că lipsește din Biblie. Ei iau o problemă veche de când lumea, îi dau un nume nou, cum ar fi « criza vârstei de mijloc », și dau soluții din pâinea cu drojdie[2]. Ei integrează idei psihologice cu un verset sau o povestire biblică ici și colo pentru a veni cu ceea ce ei cred că sunt soluții eficiente la probleme despre care cred că sunt dincolo de Scriptura.

O problemă umană după alta este confruntată cu o abordare integrată. Acest lucru transmite ideea că se obține ce este mai bun din ambele lumi, iar sub aceasta se ascunde ideea nu atât de subtilă că Biblia este insuficientă și trebuie să fie susținută de o psihologie puternică. Consilierii psihologici decid care dintre cele aproape 500 de abordări psihologice adesea contradictorii și care dintre miile de tehnici nu întotdeauna compatibile le vor integra cu Biblia. Observă cineva contradicțiile din toate aceste integrări?

Chiar și psihologii creștini urmăresc o idee la modă după alta, la fel cum Don Quijote urmărește parada morilor de vânt înclinate. Sigmund Freud nu este la fel de popular printre creștini cum sunt acum Carl Jung, Carl Rogers și Abraham Maslow. Pe măsură ce Eric Berne a devenit mai puțin popular, Alfred Ellis a câștigat în popularitate printre terapeuții creștini. Totul depinde de ideile și metodele care sunt în vogă și de cât de bine sunt formulate în terminologie creștină. Biserica îi urmărește orbește și nerăbdătoare pe psihologii care oferă idei și opinii perverse și nedovedite, cu același tip de loialitate și naivitate ca Sancho, servitorul lui Don Quijote.

PROFESIONALISM

Creștinii au cedat preocupări importante ale vieții rândurilor tot mai numeroase ale profesionalismului. C. P. Dragash se plânge că « în secolul al XX-lea, profesioniștii au preluat de la familii și comunități multe dintre vechile lor responsabilități ». El se referă la prețul ridicat plătit ca fiind « pierderea autonomiei în familii și decăderea identității și responsabilității comunitare »[3]. Creștinii sunt incluși în rândurile ei. Sfatul cel mai repetat în rândul creștinilor pentru problemele de viață este « obține consiliere », și prin aceasta se înțelege consiliere psihologică profesională.

« Pierderea autonomiei », « decăderea identității comunitare » și pierderea responsabilității au mers atât de departe, încât acum se consideră că este nevoie de ajutor profesional pentru probleme care înainte se rezolvau prin bun simț și prin grija prietenilor și a familiei. Un articol din Newsweek afirmă: « Uneori, chiar și soluția evidentă necesită binecuvântarea unui terapeut »[4]. Cu alte cuvinte, oamenii plătesc acum profesioniști pentru a le spune ceea ce bunul simț ar dicta. Deși formarea și autorizarea nu sunt necesare pentru a oferi soluții evidente la probleme uneori simple, pierderea responsabilității și a încrederii individuale a impus acest lucru. Cu toate acestea, pierderea responsabilității și a încrederii este încurajată chiar de terapeuți, iar terapia este acum necesară pentru a încuraja persoanele să facă ceea ce bunul simț le-ar fi determinat să facă în trecut. Această mentalitate psihologică se întâlnește într-o mare varietate de locuri, iar exemplele pe care le-am putea da sunt pandemice.

Terapia psihologică a încurajat astfel chiar problemele pe care pretinde că le vindecă. A încurajat dependența de profesionist și a oferit scuze psihologice pentru ca oamenii să nu își asume responsabilitatea pentru propriile decizii și acțiuni. În numele terapiei, oamenii au fost lipsiți, fără să vrea, de demnitate și responsabilitate personală. Poate că am putea adăuga câteva noi « boli mintale » la lista în creștere: cum ar fi boala mentalității psihoterapeutice, boala dependenței de terapeuți, boala transferului responsabilității asupra profesioniștilor și boala psihoterapiei. După cum spunea cineva, « psihoterapia este boala al cărei leac pretinde că este ».

PASTORI SUBMINAȚI

Cancerul psihoterapiei nu numai că a lovit Biserica, dar a făcut metastaze la nivelul membrilor ei. Din ce în ce mai mulți creștini se uită la psihologi ca și cum aceștia ar fi înțelepții secolelor XX și XXI. Psihologii au luat poziția preoților și i-au înlocuit pe pastori ca « experți » în chestiuni legate de viață. Freud și Jung et al vorbesc pentru noi în locul apostolilor și profeților. Psihoterapeuții au ajuns astfel la nivelul de adorație, mister și considerație divină acordat odinioară clerului. Ei au devenit chiar idoli, deoarece se presupune că dețin cheile sănătății mintale și înțeleg toate misterele mentale ale vieții.

Psihoterapeutul Dr. Loriene Chase admite că pastorii se pot ocupa de « confuzia ecleziastică și pot ajuta la maturizarea sistemelor voastre de credințe spirituale, precum și să ofere o filozofie viabilă și compatibilă în căutarea armoniei interioare ». Dar, potrivit lui Chase, pastorul fără pregătire psihoterapeutică ar trebui să se limiteze la aceste chestiuni[5]. Chase, la fel ca mulți psihologi, nu vede Biblia ca fiind Cuvântul care face autoritate cu privire la toate aspectele legate de inima, sufletul, mintea și comportamentul uman. Cu toate acestea, sfaturile ei sunt aproape identice cu ale creștinilor care au făcut din psihologie standardul și ghidul lor pentru valori, atitudini, emoții, gânduri, acțiuni și relații. Dacă Biblia nu vorbește despre problemele cruciale ale vieții și dacă Isus nu a venit să-i locuiască și să-i transforme pe credincioși, atunci suntem de compătimit. Răspunsurile psihologice nu dau viață. Ele doar manipulează în funcție de capriciile inimii umane și de prejudecățile terapeutului.

Mary VanderGoot, în timp ce era profesor de psihologie la un colegiu creștin, a enumerat o litanie de motive pentru care predicatorii nu ar trebui să slujească persoanelor cu « probleme psihologice adânc înrădăcinate, care le frâng viața »[6]. Ea a enumerat motivele pentru care pastorii nu ar trebui să consilieze, cum ar fi lipsa lor de pregătire psihologică, calificări și experiență; ei nu percep de obicei o taxă și nu stabilesc limite de timp prescrise pentru întâlniri. În plus, ea se temea că, dacă pastorii consiliază, ei riscă unitatea bisericii[7].

Până la sfârșitul articolului, VanderGoot arată suficient de clar că niciun pastor care se respectă, care este etic și logic, nu ar consilia din cauza incompatibilității rolurilor de pastor și terapeut. Evident, răspunsurile biblice la problemele și complexitățile vieții sunt adecvate doar duminica dimineața; ideile psihologice sunt tariful pentru restul săptămânii. Astfel, VanderGoot recomandă: « Pastorul ar trebui să fie învățat cum să alcătuiască o listă de profesioniști din comunitatea sa care îi vor servi bine pe enoriașii săi »[8].

Biserica primară a supraviețuit fără psihoterapeuți. De-a lungul secolelor, creștinii au găsit biruința în Isus fără ajutorul psihoterapeuților moderni, sosiți recent. Pastorii s-au ocupat de problemele de viață prin predicarea, învățarea și slujirea Cuvântului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, astăzi, ideile psihologice despre viață și despre cum să trăim fericiți și cu succes au înlocuit și/sau completat adevărurile străvechi prin care sfinții din toate timpurile au trăit și L-au glorificat pe Dumnezeu. Dacă pastorii nu au fost instruiți în aceste idei și metode psihologice, ei nu mai sunt considerați capabili să slujească la cele mai cruciale provocări ale vieții. Psihologii s-au plasat dincolo de orice reproș, deoarece dacă o persoană nu este instruită în teoriile și metodele psihologiei, se presupune că nu știe despre ce vorbește, mai ales dacă pune la îndoială calea psihologică.

Contrar părerii generale, acceptabile, culturale, psihoterapia este plină de mituri. Psihiatrul Garth Wood, în cartea sa The Myth Of Neurosis, descrie falimentul psihoterapeuților:

Înfrânați de statutul lor de oameni de știință, supuși titlurilor lor academice, vrăjiți de inițialele de după numele lor, noi, naivii, le înghițim prostiile pretențioase ca și cum ar fi adevărul evanghelic. Trebuie să învățăm să-i recunoaștem pentru ceea ce sunt – posesori ai niciunei cunoștințe speciale despre psihicul uman, care, cu toate acestea, au ales să-și câștige existența din diseminarea mitului că ei știu într-adevăr cum funcționează mintea, că sunt foarte familiarizați cu « regulile » care guvernează comportamentul uman^[9].

Wood nu este intimidat de vaca sacră a psihoterapiei. El spune: « Teoriile freudiene și urmașii lor sunt irelevanți acolo unde nu sunt de fapt periculoși »^[10].

Psihiatrul Thomas Szasz spune:

Poate cel mai mult, așa-numitele proceduri psihoterapeutice sunt dăunătoare pentru așa-numiții pacienți… toate aceste intervenții și propuneri ar trebui, prin urmare, să fie considerate malefice până la proba contrarie^[11].

În ciuda cercetărilor, consilierii psihologici răspândesc în mod continuu zvonuri despre persoane care au fost vătămate de pastorală sau de alte servicii biblice. Ne întrebăm dacă ei sunt la curent cu cercetările cu privire la persoanele care sunt vătămate de consilierea psihologică. Există numeroase povești de groază ascunse în dulapurile psihoterapiei legate de diagnostice greșite, rele tratamente și alte eșecuri.

Dr. Archibald Hart, Emeritus, Departamentul de Psihologie Clinică de la Fuller Seminary, își ilustrează îngrijorarea enumerând o serie de probleme asociate cu pastorii în calitate de consilieri. Și, desigur, majoritatea acestor motive se evaporă dacă pastorul are pregătire psihologică. Hart spune: « Când oamenii stau în bancă, ei vor să afle adevărul. Când stau în sala de consiliere, vor să fie înțeleși. »[12] Și totuși, în Isus există atât har, cât și adevăr. Biblia nu separă adevărul de iubire. Cine înțelege mai bine decât Dumnezeu? Și ce vrea să spună Hart când spune « înțeles »? Oare un individ cu pregătire psihologică înțelege oamenii mai bine decât oricine altcineva? Nu există nicio dovadă că ar face-o. Terapeuții profesioniști au fost chiar notoriu de slabi la diagnosticare[13].

Hart își exprimă ideile cu privire la consiliere și relațiile de consiliere ca și cum afirmațiile sale ar fi științifice și bazate pe cercetare, când, de fapt, el adoptă doar opinia sa personală. De exemplu, el afirmă: « Cea mai importantă cale pe care o avem pentru înțelegerea sinelui este prin explorarea sentimentelor. » Nu numai că Biblia nu susține această afirmație, dar se pot găsi cu ușurință foarte mulți profesioniști, inclusiv psihologi creștini, care ar nega acest lucru. Cu toate acestea, punctul de vedere personal al lui Hart este tipărit ca și cum ar fi o evanghelie științifică.

În plus, Hart promovează activitatea lui Carl Rogers spunând: « Carl Rogers a identificat și articulat, poate mai bine decât orice alt teoretician, calitățile esențiale ale unei bune interacțiuni umane. » [14] (Bold adăugat.) Evident, nu contează că Carl Rogers este un psiholog umanist care a îmbrățișat umanismul secular și spiritismul și chiar a consultat placa Ouija și a fost implicat în necromanție.[15]

În ciuda implicărilor sale discutabile și a ideilor și practicilor nebiblice, Rogers este imitat de mulți dintre cei care se numesc « psihologi creștini ». În plus față de clasarea sa pe primul loc în rândul terapeuților seculari, Rogers a fost clasat pe primul loc într-un studiu de clasificare al CAPS (Asociația Creștină pentru Studii Psihologice) cu referire la influența în practicile de consiliere[16] S-ar putea scuza această ignoranță din partea psihologilor creștini, cu excepția faptului că Carl Rogers, deși s-a îndepărtat sever de fondul său creștin timpuriu, a ridicat un sistem care este o palidă imitație a ceea ce s-ar putea găsi mai bogat în Scriptură. De exemplu, cea mai importantă descoperire a lui Carl Rogers este iubirea[17]. De ce ar avea cineva nevoie să îl întrebe pe Carl Rogers despre iubire? În descrierea sa a omului viitorului, el scrie:

Bărbatul viitorului… își va trăi viața trecătoare mai ales în relații temporare… el trebuie să fie capabil să stabilească rapid o apropiere. El trebuie să fie capabil să lase în urmă aceste relații apropiate fără conflicte excesive sau jale^[18].

Ce spune acest lucru despre angajamentul relației în iubirea dintre persoane? În plus, un umanist secular nu știe nimic despre iubirea lui Dumnezeu care întrece orice înțelegere. Iar tipul de iubire care este creștină nu are corespondent sau paralelă în psihologia umanistă.

Motivul pentru care creștinii trebuie să afle despre iubire de la Carl Rogers este uluitor. Iubirea este o temă constantă a Scripturii. Dumnezeu este iubire. Iisus iubește. Biblia învață iubirea. Cum ar putea cineva să o rateze? Este sfâșietor să auzi psihologi creștini spunând că nu au știut despre iubire până nu l-au citit pe Rogers. Cineva se întreabă dacă ar putea să-l cunoască cu adevărat pe Iisus sau iubirea lui Dumnezeu, din moment ce iubirea lui Rogers se limitează la carnea carnală egoistă.

Să fie oare posibil ca psihologii creștini să petreacă atât de mult timp citind texte psihologice și atât de puțin timp citind Biblia, încât să nu vadă iubirea în Scriptură? Au spiritualizat ei atât de mult Biblia încât nu văd caracterul practic al iubirii lui Dumnezeu și al Cuvintelor lui Hristos despre iubire? Nu realizează ei puterea Evangheliei lui Hristos de a face față tuturor problemelor de viață?

Hart își încheie comentariile spunând: « Ca regulă generală, ori de câte ori este posibil, faceți terapie – nu neapărat pentru că aveți probleme, ci pentru a dezvolta o mai bună înțelegere de sine. »[19] Acesta nu ar fi fost sfatul sfinților de-a lungul secolelor. Ei ar fi spus: « Cunoaște-L pe Dumnezeu ». Socrate și nu Biblia este cel care a declarat că ar trebui să ne cunoaștem pe noi înșine. Biblia ne încurajează în mod constant să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Pavel s-a rugat pentru creștini:

Pentru ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea duhul înțelepciunii și al descoperirii în cunoașterea Lui: Ochii înțelegerii voastre fiind luminați, ca să știți care este nădejdea chemării Lui și care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți și care este măreția nespus de mare a puterii Lui pentru noi, cei care credem, după lucrarea puterii Lui. (Ef. 1:17-19.)

Singurul tip de înțelegere de sine la care trebuie să ajungă creștinii este cel care urmează cunoașterii lui Dumnezeu. Și acesta este tipul la care a ajuns Iov când l-a întâlnit pe Dumnezeul cel viu.

Atunci Iov a răspuns DOMNULUI și a zis: Știu că tu poți face orice lucru și că nici un gând nu poate fi oprit de la tine…. Am rostit lucruri pe care nu le-am înțeles; lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le știam…. Am auzit despre Tine prin auzul urechii; dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mă urăsc pe mine însumi și mă pocăiesc în țărână și cenușă. (Iov 42:1-3, 5-6.)

Biblia ne învață că suntem transformați după chipul lui Hristos nu uitându-ne la noi înșine sau la sentimentele noastre, ci mai degrabă uitându-ne la El.

Dar noi toți, privind cu fața deschisă, ca într-o oglindă, slava Domnului, suntem schimbați în același chip, din slavă în slavă, ca prin Duhul Domnului. (2 Cor. 3:18.)

Vi-l puteți imagina pe apostolul Pavel căutând înțelegerea de sine prin explorarea sentimentelor sale?

Dar toate lucrurile care au fost pentru mine un câștig, pe acelea le-am socotit pierdere pentru Hristos. Da, fără îndoială, și socotesc toate lucrurile ca pierdere pentru excelența cunoașterii lui Isus Hristos, Domnul meu; pentru care am suferit pierderea tuturor lucrurilor și le socotesc ca gunoi, ca să-L câștig pe Hristos. (Filip. 3:7-8.)

Există câteva diferențe fundamentale între ideile psihologice care invadează biserica și doctrinele Scripturii, atât în ceea ce privește direcția, cât și accentul. Calea psihologică caută adesea să pună în valoare sinele, prin iubirea de sine, realizarea de sine, stima de sine, realizarea de sine, înțelegerea de sine și alte egoisme. Biblia învață iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui și aplicarea crucii asupra sinelui, astfel încât credincioșii să poată spune cu încredere împreună cu Pavel:

Sunt răstignit împreună cu Hristos; totuși, eu trăiesc; dar nu eu, ci Hristos trăiește în mine; și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine. (Gal. 2:20.)

Spre deosebire de temerile lui VanderGoot și Hart, Bernie Zilbergeld, care nici măcar nu mărturisește credința creștină, bănuiește că și laicii (indiferent de convingerile lor religioase) fac o treabă bună de consiliere. El admite că, dacă terapeuții profesioniști ar fi puși față în față cu terapeuții laici și s-ar face cercetări cu privire la rezultate, « mi-aș face griji până la aflarea rezultatelor », în ceea ce privește supraviețuirea propriei profesii[20]. Pe lângă faptul că a remarcat cercetările care nu susțin utilizarea terapeuților pregătiți profesional, Zilbergeld afirmă

În cazul în care consilierea produce într-adevăr schimbări majore, rezultatele ar trebui să fie ușor de observat la terapeuți, deoarece aceștia au primit mai multă terapie decât orice alt grup de persoane și au beneficiat, de asemenea, de o formare extinsă în metode de schimbare personală, metode pe care le-ar putea folosi personal asupra lor înșiși^[21].

Dacă terapia este tot ceea ce se presupune că este, viața terapeuților ar trebui să promoveze beneficiile acesteia. Cu toate acestea, viețile terapeuților nu susțin afirmațiile făcute de aceștia pentru operațiile lor psihologice. Nu există nicio carte care să depășească Biblia în a oferi o înțelegere exactă a condiției umane. Nu există nimeni altcineva care să poată transforma o viață așa cum o poate face Isus. El le-a dat credincioșilor Cuvântul Său și Duhul Său Sfânt și a ales să slujească prin poporul Său în așa fel încât gloria să ajungă la Tatăl.

Căci noi nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos Isus, Domnul; și pe noi înșine, robii voștri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a poruncit ca lumina să strălucească din întuneric, a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoașterii slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos. Dar avem această comoară în vase de lut, pentru ca excelența puterii să fie de la Dumnezeu, și nu de la noi. (2 Cor. 4:5-7.)

SUBMINAREA CREDINȚEI

Antagonismul față de creștinism se infiltrează subtil prin ideile psihologice cu privire la motivele pentru care oamenii sunt așa cum sunt, cum ar trebui să trăiască, de ce au nevoie și cum se schimbă. Astfel de idei, promovate de creștinii care cred și promovează calea psihologică, subminează de fapt afirmațiile lui Hristos. În loc să nege afirmațiile lui Hristos în mod direct, ei pur și simplu Îl pun alături de teoreticienii lor psihologici preferați. În loc să nege validitatea Cuvântului lui Dumnezeu, ei spun doar că slujitorii Cuvântului nu sunt calificați să slujească la nivelurile profunde ale nevoilor umane.

Consilierii psihologici subminează slujirea pastorilor și au dezvoltat o formulă de trimitere: (1) Oricine nu are pregătire psihologică nu este calificat să îi consilieze pe acei oameni cu probleme cu adevărat grave de viață. (2) Trimiteți-i la terapeuți cu pregătire profesională. Acesta este un model previzibil și patetic al seducției psihologice a creștinismului.

Pastorii au fost intimidați de avertismentele psihologilor. Ei s-au temut să facă ceea ce Dumnezeu i-a chemat să facă: să slujească nevoilor spirituale ale oamenilor prin sfaturi evlavioase, atât la amvon, cât și în afara amvonului. O parte din această intimidare a venit din partea pastorilor cu pregătire psihologică. Un purtător de cuvânt al Asociației Americane a Consilierilor Pastorali, un grup de pastori cu pregătire psihoterapeutică, a declarat: « Îngrijorarea noastră este că există o mulțime de pastori care nu sunt pregătiți să se ocupe de psihoterapia enoriașilor lor. »[22] Și, desigur, dacă pastorii nu sunt pregătiți, ei nu sunt considerați calificați. Prin urmare, binecuvântarea previzibilă la litanie este: « adresați-vă unui profesionist ».

Și, la fel cum trimiterea este oferta pentru enoriași, acesta este așa-numitul răspuns pentru misionarul care are nevoie de reabilitare. Un articol dintr-o revistă creștină conservatoare recomandă posibilitatea trimiterii misionarilor departe de biserică la un centru de tratament « specializat în restaurarea misionarilor. »[23] În verificarea personalului acestui centru de restaurare pentru misionari, am găsit – ați ghicit – psihoterapeuți profesioniști.

Vi-l puteți imagina pe Pavel apelând la ideile oamenilor după prima sa călătorie misionară, după ce a fost persecutat și aproape ucis cu pietre? Pavel a refuzat să își pună încrederea în carne. Fără să se mai întoarcă vreodată la filosofiile oamenilor și fără să beneficieze de psihologia zilelor noastre, Pavel s-a bucurat de cunoașterea lui Isus Hristos și de marele privilegiu de a-L sluji și de a suferi pentru El.

Numărul de exemple ale formulei de recomandare este nesfârșit. Ar fi repetitiv și în cele din urmă plictisitor să continuăm să adăugăm exemple. Toată lumea știe că biserica a devenit un gigantic sistem de recomandare. Un pastor îi provoacă, pe bună dreptate, pe alți pastori spunând:

Noi, pastorii, ca și restul societății, am uitat cine suntem și ce facem. Noi suntem slujitori ai Cuvântului. Ca atare, tot ceea ce facem, inclusiv consilierea, trebuie să fie ghidat de Cuvânt.

Ne-am confundat cu consilierii și psihologii laici. Avem obiective diferite! Scopul lor este de a vedea persoana consiliată readusă la normalitatea recunoscută de societate. Scopul nostru este să-l vedem pe cel consiliat restaurat într-o relație corectă cu Dumnezeu și apoi, ca rezultat al acestei restaurări, să-l vedem trăind ca un copil al lui Dumnezeu^[24].

Acest pastor mai spune: « Pastorii fie « încredințează » situațiile de consiliere unor « consilieri profesioniști », fie folosesc ei înșiși metode seculare de consiliere. » Apoi el pune o întrebare foarte importantă: « Cum ne putem aștepta ca oamenii noștri să vadă relevanța Cuvântului lui Dumnezeu duminică dimineața dacă folosim un standard diferit în timpul săptămânii? »[25] Acest tip de schizofrenie spirituală ridică psihologia deasupra teologiei și terapia deasupra sfințirii.

În general, membrii conservatori ai religiilor mondiale nu caută răspunsuri la problemele vieții în afara credinței lor. În schimb, ei își caută sfatul în familie și la liderii religioși. Cu toate acestea, creștinii conservatori caută acum răspunsuri la psihoterapeuți. Faptul că acest lucru este adevărat este demonstrat de autorii citați anterior, precum și de alții. Într-un binecunoscut buletin informativ creștin despre culte, a fost intervievată o profesoară de psihologie de la Universitatea California din Berkeley, care are în mod evident excelente acreditări academice. I s-a acordat o poziție centrală în publicație și a vorbit ca o autoritate în domeniul cultelor[26]. Problema este că acest psiholog, care nu este creștin, a susținut psihologia în timp ce explica unele informații utile despre culte. În concluzie, deși acest articol a avut unele observații valoroase, psihologia a ieșit în față, iar creștinismul a fost lăsat în urmă.

TEOLOGIE SAU PSIHOLOGIE?

În ultimii cincizeci de ani, în biserică a avut loc o schimbare treptată, dar dramatică, de la o viziune conservatoare la o viziune liberală a Scripturilor – de lao teologie a vieții la o psihologie a vieții. Pastorul Ben Patterson recunoaște: « Dar, în ultima vreme, noi, evanghelicii, i-am depășit pe liberali cu cărțile noastre de auto-ajutorare, predicile de gândire pozitivă și evangheliile succesului. »[27] Calea psihologică nu este limitată la biroul consilierului; ea influențează foarte mult modul în care creștinii gândesc și vorbesc. Ideile psihologice sunt intercalate cu Scriptura. În majoritatea cazurilor, acele Scripturi care s-ar opune direct ideilor psihologice populare sunt fie uitate, fie reinterpretate.

Este evident că morala societății și standardele biblice ale bisericii au fost puternic influențate de psihologie și că o mare parte din decăderea morală și rebeliunea declarată sunt direct atribuibile căii psihologice. Acest lucru se poate spune și mai puternic despre consilierea psihologică și ideile psihologice despre omenire. Și, pe măsură ce biserica a devenit psihologizată, standardele sale au fost compromise.

Profesorul William Kirk Kilpatrick descrie cu acuratețe situația prin care a trecut:

Ceea ce vreau să spun aici este că religia și psihologia deveniseră aproape imposibil de distins pentru mine. Freud și părinții bisericii, credința în Dumnezeu și credința în potențialul uman, revelația și auto-revelația, toate alunecau împreună într-o companie ușoară. În ceea ce îl privește pe Dumnezeu, El a început să se contureze în mintea mea ca un consilier prietenos din școala non-directivă. Nu m-am împotrivit niciodată să fac voia Lui. Voința Lui a coincis întotdeauna cu a mea^[28].

Mai târziu Kilpatrick spune:

Uneori se pare că există un raport direct între numărul tot mai mare de ajutoare și numărul tot mai mare al celor care au nevoie de ajutor. Cu cât avem mai mulți psihologi, cu atât avem mai multe boli mintale; cu cât avem mai mulți asistenți sociali și ofițeri de probațiune, cu atât mai multe infracțiuni; cu cât avem mai mulți profesori, cu atât mai multă ignoranță.

Trebuie să ne mirăm de toate acestea. În termeni simpli, totul este suspect. Suntem obligați să admitem posibilitatea ca psihologia și profesiile conexe să își propună să rezolve probleme pe care ei înșiși au contribuit să le creeze. Găsim psihologi care cresc așteptările oamenilor privind fericirea în această viață la un nivel exagerat, iar apoi îi găsim dând sfaturi despre criza vârstei de mijloc și despre moarte. Găsim psihologi care fac o virtute din preocuparea de sine, iar apoi îi găsim surprinși de creșterea numărului de narcisiști. Îi găsim pe psihologi sfătuind tribunalele că nu există băieți răi sau chiar adulți răi, iar apoi îi găsim formulând teorii pentru a explica creșterea criminalității. Îi găsim pe psihologi rupând legăturile vieții de familie, iar apoi îi găsim făcând terapie pentru familiile destrămate^[29].

Într-o altă carte, Kilpatrick spune că « ceea ce psihologia dă cu o mână, ea ia cu cealaltă »[30].

Kerry Koller, când director al Centrului de Studii Creștine, a pus următoarea întrebare: « Teoriile și terapiile psihologice văd viața dintr-un unghi pe care creștinii îl pot accepta? » El a subliniat modul în care psihologia « a ajuns să ocupe o poziție centrală în înțelegerea omului despre sine și despre lumea în care trăiește. »[31] Apoi a vorbit despre modul în care majoritatea teoriilor psihologice contrazic adevărul biblic. El a susținut că « S-ar putea chiar argumenta că tocmai din cauza utilizării acestor terapii în contexte creștine, normele etice creștine au devenit considerabil mai slabe. »[32] El a concluzionat spunând: « Dacă creștinii acceptă din toată inima teoriile psihologice actuale, ei vor adopta probabil valorile societății înconjurătoare pe care psihologia le întruchipează. »[33] Noi credem că acest lucru s-a întâmplat deja.

Două comentarii de la o convenție a Asociației Librarilor Creștini (CBA) vorbesc în acest sens. Reprezentantul unui editor de carte spune: « Este una dintre cele mai optimiste CBN la care am fost. Este vorba despre a te împlini, a face totul, a avea totul într-un mod creștin, desigur. » Este posibil să te împlinești, să faci totul, să ai totul într-un mod creștin?

Referindu-se la convenția CBA, un autor istoric notează că « creștinii evanghelici încearcă să își păstreze tinerii adaptându-și credința la formele culturii majoritare »[34]. Cultura majoritară este o cultură psihologică cu (pentru a cita o carte bine cunoscută) « reguli noi » și este « în căutarea împlinirii de sine într-o lume întoarsă pe dos »[35].

Viziunea lui Dumnezeu asupra omului, conform Bibliei, nu este compatibilă cu nicio viziune psihoterapeutică asupra omului. Psihoterapia a încercat să distrugă religia acolo unde a putut și să facă compromisuri acolo unde nu a putut. A rezultat un vid supranatural, iar nevoia de a crede în ceva a fost umplută prin crearea unei religii din ritualul psihoterapiei. Psihoterapia a degradat și practic a înlocuit slujirea bisericii față de persoanele cu probleme. În acest timp, pastorii au fost devalorizați și au fost intimidați să își trimită oile la preoți psihoterapeuți profesioniști. Mulți oameni nu se mai uită la pastori și la alți credincioși pentru un astfel de ajutor; nici nu se mai uită la Biblie pentru soluții spirituale la problemele mentale-emoționale-comportamentale.

Ciclul înșelătoriei este complet. Psihoterapeutul oferă umanității un substitut mai puțin exigent, mai puțin disciplinat și mai egocentric al religiei: pentru că asta este psihoterapia; o soluție falsă la problemele mentale-emoționale-comportamentale; pentru că asta este calea psihologică; și o figură dumnezeiască substitut, pentru că asta este ceea ce a devenit psihoterapeutul. Acum, oamenii înșelați se înghesuie la această religie surogat, cu ideile și soluțiile ei nedovedite. Se înghesuie la marele preot fals și se închină la altare străine. Oamenii au căzut pradă imaginii false a preotului psihoterapeut și teologiei terapiei.

Trăim în cea mai extinsă societate în ceea ce privește ego-ul, autocompătimirea și examinarea buricului de pe vremea Babilonului, iar modul psihologic de abordare a problemelor vieții a fost o sursă majoră a acestei preocupări de sine. Dacă nu căutăm o înțelegere spirituală (modelul biblic al omului) și o soluție spirituală (metodologia biblică) în toate problemele vieții și ale slujirii reciproce, suntem în pericol serios de a « avea o formă de evlavie, dar negând puterea ei. De la așa ceva depărtați-vă » (2 Tim. 3:5).

[1] Extras din Martin & Deidre Bobgan. PsychoHeresy: The Psychological Seduction of Christianity, Revised % Expanded, Santa Barbara, CA: EastGate Publishers, 2012, Capitolul 3, « A Way Which Seemeth Right ».

[2] Darrell Smith, « Booked for Passages, » Eternity, mai 1980, p. 29.

[3] C. P. Dragash, « Criminal Commonplaces », Cronici de cultură, mai 1985, p. 15.

[4] David Gelman, « ‘Unmarried’ Counseling, » Newsweek, 17 iunie 1985, p. 78.

[5] Loriene Chase, « Casebook of Dr. Chase, » Westways, iulie 1985, p. 63.

[6] Mary VanderGoot, « The Shingle and the Manse, » The Reformed Journal, septembrie1983, p. 15.

[7]Ibidem, pp. 16-17.

[8]Ibidem, p. 17.

[9] Garth Wood , The Myth of Neurosis , New York: Harper & Row Publishers, 1986, p. 3.

[10]Ibidem.

[11] Thomas Szasz. Mitul psihoterapiei. New York: Anchor Press/Doubleday, 1978, p. xxiii.

[12] Marilyn Thomsen și Archibald D. Hart, « Pastoral Counseling: Who, Whom, How? » Ministry, ianuarie 1985, p. 7.

[13] Hugh Drummond, « Dr. D. Is Mad As Hell, » Mother Jones, decembrie 1979, p. 52.

[14] Thomsen și Hart, op. cit., p. 8.

[15] William Kirk Kilpatrick, The Emperor’s New Clothes , Westchester, IL: Crossway Books, 1985, pp. 129-184.

[16] Martin și Deidre Bobgan, « Psychotherapeutic Methods of CAPS Members, » Christian Association for Psychological Studies Bulletin 6, No. 1, 1980, p. 13

[17] Martin și Deidre Bobgan, The Psychological Way/The SpiritualWay, Minneapolis: Bethany House Publishers, 1979, pp. 118-124.

[18] Carl Rogers, discurs de absolvire, Sonoma State College, citat de Kilpatrick, op. cit., p. 162.

[19] Thomsen și Hart, op. cit., p. 10.

[20] Bernie Zilbergeld, « Psychabuse », Science 86, iunie 1986, p. 50.

[21] Bernie Zilbergeld. The Shrinking of America. Boston: Little, Brown and Company, 1983, p. 163.

[22] Kenneth Woodward și Janet Huck, « Next, Clerical Malpractice, » Newsweek, 20 mai 1985, p. 90.

[23] David Swift, « Are We Preparing to Fail? » Moody Monthly, septembrie 1984, p. 109.

[24] Robert Illman, « Confidentiality and the Law, » Presbyterian Journal, 26 decembrie 1984, p. 9.

[25]Ibidem.

[26] « An Interview with Dr. Margaret Thaler Singer, » Spiritual Counterfeits Project Newsletter, Vol. 10, No. 2, martie-aprilie 1984, pp. 1, 6-8, 11-12.

[27] Ben Patterson, « Is God a Psychotherapist? » Christianity Today, 1 martie 1985, p. 23.

[28] William Kirk Kilpatrick. Seducția psihologică. Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1983, p. 23.

[29]Ibidem, p. 31.

[30] Kilpatrick, The Emperor’s New Clothes, op. cit., p. 12.

[31] Kerry Koller, « Psychology as a Point of View, » Pastoral Renewal, Vol. 4, No. 2, August 1979, p. 1.

[32]Ibidem, p. 10.

[33]Ibidem, p. 12.

[34] Gene Lyons, « Let There Be Books », Newsweek, 5 august 1985, p. 65A.

[35] Daniel Yankelovich. New Rules: Searching for Self-Fulfillment in a World Turned Upside Down. New York: Random House, 1981.

← Psihoterapia este religie

PROPHETS – Psychoheresy I

^{Martin Bobgan & Deidre Bobgan
EastGate Publishers, Santa Barbara, CA 93110
Toate citatele din Scriptură din această carte, dacă nu se specifică altfel, sunt din versiunea autorizată King James a Bibliei.
Citate preluate din Can You Trust Psychology ? de Gary Collins. Copyright© 1988 de Gary Collins și utilizate cu permisiunea InterVarsity Press, P. O. Box 1400, Downers Grover, IL 60515.
Citate preluate din Effective Biblical Counseling de Lawrence J. Crabb, Jr. Copyright © 1977 by the Zondervan Corporation. Folosit cu permisiune. Citate preluate din Understanding People de Lawrence J. Crabb, Jr. Copyright © 1987 de Lawrence J. Crabb, Jr. Folosit cu permisiunea Editurii Zondervan.
PROFEȚII DE PSIHEROZĂ I
Copyright © 1989 Martin și Deidre Bobgan Published by EastGate Publishers 4137 Primavera Road Santa Barbara, CA 93110
Traducere din Vigi-Sectes cu autorizație
Library of Congress Catalog Card Number 89-83800 ISBN 0-941717-03-8
Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sub nicio formă fără acordul scris al editorului.
Tipărit în Statele Unite ale Americii.}

Această carte este dedicată bisericilor, seminariilor și colegiilor biblice care au o viziune suficient de înaltă asupra Scripturii pentru a exclude pseudoștiința psihoterapiilor și
psihologiile care stau la baza lor.

Suntem recunoscători Dr. Jay Adams, Dr. Paul Brownback, Ruth Hunt, Dave Maddox, Gary și Carol Milne, Jim Owen și Dr. Hilton Terrell. Adams, Brownback, Hunt, Maddox și Owen au criticat și au făcut sugestii utile cu privire la secțiunea Dr. Lawrence Crabb din această carte. Dr. Hilton Terrell ne-a ajutat comentând secțiunea despre Dr. Meier și Dr. Minirth. Le mulțumim pentru sfaturile lor înțelepte.

Gary și Carol Milne au monitorizat pentru o lungă perioadă de timp programul radio Meier și Minirth. Ei ne-au furnizat materiale și cărți, care au stat la baza secțiunii Meier și Minirth. În plus, ne-au sunat de numeroase ori pentru a ne încuraja în acest proiect. Le mulțumim pentru ajutorul și sprijinul lor.

Comentarii de Jay E. Adams

Ph.D., profesor de teologie practică, Westminster Theological Seminary, și decan al Institutului de Studii Pastorale, Christian Counseling and Educational Foundation,
precum și autor a numeroase cărți despre consilierea biblică și teologia practică.

Ed Payne

M.D., profesor de medicină de familie, Colegiul Medical din Georgia, și autor al Biblical ! Etică medicală.

Hilton P. Terrell

Doctor (psihologie), doctor în medicină de familie, editor al Journal of Biblical Ethics in Medicine.

Tabla de conținut

Profeți ai psiho-ereziei

Prima parte Comentarii de Dr. Ed Payne
Prima parte: Puteți avea încredere cu adevărat în psihologie?

• Postura științifică
• Adevăr sau confuzie?
• Culte psihologice
• Integrare sau separare?
• Eficacitate
• Evanghelia egocentrică
• Unde mergem de acum încolo?

Partea a doua Comentarii de Dr. Jay E Adams
Partea a doua: Teologia Inside-Out

• Coautor: Richard Palizay
• Integrare 109
• Utilizarea și lăudarea psihologiei
• Nevoia de teologie
• Inconștientul: o cheie pentru înțelegerea oamenilor?
• Cercul personal: Motivatori inconștienți
• de comportament
• Cercul rațional: Ghidarea ficțiunilor și a greșelilor
• Strategii
• Cercuri volitive și emoționale
• și procesul de schimbare
• Înrobirea Evangheliei de psihologie

Partea a treia Comentarii de Dr Hilton P Terrell
Partea a treia: Părtășia cu Freud

• Fundamente freudiene
• Greșeli freudiene
• Tulburări de personalitate
• Mecanisme de apărare
• Formarea personalității
• Afirmații, remedii și întrebări
• Sapiditatea este o alegere
• PsychoHeresy
• Note

PROFEȚI AI PSIHOTEZEI

De-a lungul acestui volum încercăm să dezvăluim sursa înțelepciunii din spatele psihologiilor care sunt făcute acceptabile și promițătoare pentru creștini. Facem acest lucru în speranța că credincioșii care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu se vor îndepărta de înțelepciunea oamenilor și se vor baza din nou numai pe Domnul și pe Cuvântul Său în chestiuni de viață și de comportament. Pentru unii cititori, această carte va fi o confirmare a suspiciunilor lor. Pentru alții va fi o încurajare de a rămâne neclintiți în credință. Pentru alții va fi o provocare dificilă. Și încă alții, ne temem, vor lua pur și simplu o poziție mai puternică pentru integrare și tot ceea ce implică aceasta.

Titlul Prophets of PsychoHeresy poate necesita unele explicații. În acest volum criticăm scrierile și învățăturile Dr. Gary Collins, Dr. Lawrence Crabb, Jr., Dr. Paul Meier și Dr. Frank Minirth. Folosim cuvântul profet conform definiției din dicționar, care spune: « Un purtător de cuvânt pentru o anumită cauză, grup, mișcare etc. » ¹ Acești oameni sunt purtători de cuvânt pentru utilizarea tipurilor de psihologie care stau la baza a ceea ce este cunoscut sub numele de psihoterapie sau consiliere psihologică.

Ca și în celelalte scrieri ale noastre, încercăm să ne ocupăm de probleme și nu de personalități. Și, așa cum am spus și în trecut, numim oamenii în funcție de ceea ce au predat sau scris. Cu toate acestea, dorim să clarificăm faptul că, deși suntem critici cu privire la promovarea și utilizarea teoriilor și tehnicilor psihologice, nu le punem la îndoială credința. Persoanele selectate pentru acest volum au fost alese din propriul nostru interes la momentul scrierii și pe baza popularității, acceptării și influenței lor în rândul creștinilor. De asemenea, există un anumit grad de compatibilitate între ei. În volumele viitoare sperăm să criticăm activitatea altor persoane.

Nu am avut niciun dialog public cu niciunul dintre indivizii din acest volum. În trecut, Collins, Meier și Minirth au avut ocazia de a face schimb de opinii. Cu toții au refuzat. Suntem în continuare foarte bucuroși să ne întâlnim public sau în mass-media cu oricare dintre persoanele pe care le criticăm. Credem că trebuie să fie public pentru că discutăm despre ceea ce scriu și spun acești oameni la nivel public. Dacă ei ar fi ridicat aceste probleme în privat, am fi cerut să ne întâlnim cu ei în privat. Credem că dialogul deschis este calea biblică de a aborda aceste probleme și că biserica ar beneficia de pe urma unui astfel de schimb.

Ca și în cartea noastră anterioară, folosim termenul psihoerezie deoarece ceea ce descriem este erezie psihologică. Este erezie prin faptul că se îndepărtează de încrederea absolută în adevărul biblic al lui Dumnezeu și se îndreaptă spre credința în opiniile psihologice neprobate și neștiințifice ale oamenilor ^.2

Când vorbim despre psihologie, nu ne referim la întreaga disciplină a psihologiei. În schimb, ne referim la acea parte a psihologiei care se ocupă de însăși natura omului, de modul în care ar trebui să trăiască și să se schimbe. Aceasta include consilierea psihologică, consilierea clinică, psihoterapia și aspectele psihologice ale psihiatriei.

Poziția noastră cu privire la psihologie și Biblie este prezentată mai pe larg în cartea noastră PsychoHeresy. Noi credem că problemele mentale-emoționale-comportamentale ale vieții (probleme neorganice) ar trebui să fie îngrijite prin încurajare, îndemn, predicare, învățătură și consiliere biblice, care depind exclusiv de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, fără a încorpora opiniile psihologice neprobate și neștiințifice ale oamenilor. Apoi, dacă există probleme biologice, medicale, persoana ar trebui să caute asistență medicală mai degrabă decât psihologică.

Poziția opusă variază de la utilizarea exclusivă a psihologiei, fără utilizarea Scripturii, până la o integrare a celor două în diferite cantități, în funcție de judecata personală a individului. Integrarea este încercarea de a combina teoriile, ideile și opiniile din psihoterapie, psihologia clinică, psihologia consilierii și psihologiile care stau la baza acestora cu Scriptura. Integraționiștii creștini folosesc opinii psihologice despre natura omului, de ce face ceea ce face și cum se poate schimba, în moduri care li se par a fi compatibile cu credința lor creștină sau cu viziunea lor asupra Bibliei. Ei pot cita din Biblie, pot utiliza anumite principii biblice și pot încerca să se încadreze în ceea ce ei consideră a fi orientări creștine sau biblice. Cu toate acestea, ei nu au încredere în Cuvântul lui Dumnezeu pentru toate aspectele vieții, comportamentului și consilierii. Prin urmare, ei folosesc teoriile și tehnicile psihologice seculare în ceea ce ei ar considera a fi un mod creștin.

Cărțile lui Collins, Crabb, Meier și Minirth prezintă o apologetică pentru integrarea psihologiei și teologiei; ale noastre sunt o apologetică pentru « solo Scriptura ». Noi credem în suficiența absolută a Scripturii în toate problemele de viață și comportament (2 Petru 1). Astfel, considerăm poziția noastră ca fiind o viziune înaltă asupra Scripturii; și ne referim la punctul de vedere pe care îl criticăm ca fiind o viziune înaltă asupra psihologiei.

Recunoaștem că poziția noastră este una minoritară, care pare să fie din ce în ce mai puțin susținută pe măsură ce creștinii încearcă să se confrunte cu problemele vieții. Aproape peste tot în biserică se vede psihologia. Psihologizarea creștinismului a atins proporții epidemice. O vedem peste tot în biserică, de la predici psihologizate la persoane psihologizate. Cu toate acestea, așa cum am demonstrat în cărțile noastre anterioare, psihologizarea bisericii nu este justificabilă din punct de vedere biblic sau științific.

Trăim într-o epocă în care cei care mărturisesc credința în Isus Hristos au devenit urmași ai oamenilor, la fel ca în biserica din Corint. Prin urmare, a critica unul dintre acești oameni înseamnă a te pune într-o poziție vulnerabilă. Cum îndrăznește cineva să spună ceva despre învățăturile unor lideri atât de populari și influenți? Cu toate acestea, noi credem că este necesar ca creștinii să devină perspicace în ceea ce citesc și aud.

Există o tendință puternică de a uita să fii un Berean, de a neglija gândirea proprie și de a primi învățături fără a le compara cu Cuvântul lui Dumnezeu. În loc să examineze învățătura cu Cuvântul lui Dumnezeu, mulți creștini presupun că dacă un anumit om, în care au încredere, a spus ceva, trebuie să fie adevărat. Ei își bazează adesea această presupunere pe reputație, diplome și instituții. De asemenea, dacă un om sau o instituție a fost cunoscută pentru predarea unei doctrine corecte în trecut, presupunerea este că și învățăturile actuale trebuie să fie ortodoxe. Doar pentru că un profesor citează Biblia și spune unele lucruri foarte bune nu înseamnă că tot ceea ce spune este adevărat sau biblic. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate fi pe deplin de încredere.

În scrierile noastre anterioare, am făcut adesea referire la studii de cercetare, deoarece, dacă se poate argumenta utilizarea psihologiei, aceasta trebuie să fie susținută de cercetare. În plus, am citat diverse persoane distinse, inclusiv filosofi ai științei, laureați ai Premiului Nobel și profesori distinși, pentru a dezvălui forța dovezilor care se opun credibilității psihologiei și, prin urmare, se opun poziției de integrare. Motivul pentru care i-am citat pe cercetători este acela că terapeuții, conform Dr. Bernie Zilbergeld, « tind să uite cazurile nereușite sau să pretindă că nu au fost eșecuri ». ³

În plus, Zilbergeld adaugă: « Terapeuții rareori au colectat și controlat în mod sistematic informații despre propriile cazuri din care să tragă concluzii fiabile cu privire la eficacitate. » ⁴ El spune: « Foarte puțini terapeuți fac evaluări de urmărire. » ⁵ Cercetătorul Dr. Dorothy Tennov spune: « O revizuire recentă a cercetării în psihoterapie a arătat că, în douăzeci și cinci de ani, doar cincisprezece studii au folosit un cadru de practică privată. » ⁶

Într-un articol din revista Science ’86 intitulat « Psychabuse », autorul compară rezultatele cercetării cu practica reală a psihoterapeuților. El dă exemple de discrepanțe între ceea ce fac terapeuții și ceea ce relevă cercetarea științifică. El se referă la aceste diferențe ca la abuzuri, de unde și numele articolului. El concluzionează spunând: « O concluzie dureroasă care poate fi trasă din toate aceste abuzuri este că psihoterapeuților nu le pasă prea mult de rezultate sau de știință. » ⁷

Ceea ce vrem să spunem este că, în general, terapeuții din mediul privat nu fac cercetări, iar atunci când le fac, acestea nu sunt, în general, fiabile. Subliniem acest aspect deoarece consilierii profesioniști creștini care scriu cărți și vorbesc se referă la abordările lor personale ca și cum acestea ar fi de succes, când, de fapt, fie nu au fost efectuate cercetări fiabile, fie nu au fost efectuate cercetări care să indice eficacitatea muncii lor. Prin urmare, este esențial să acordăm atenție cercetătorilor universitari în loc să acceptăm mărturiile consilierilor profesioniști creștini, dacă nu sunt susținute de cercetări fiabile. Acesta este unul dintre motivele pentru care cităm cercetarea în lucrarea noastră.

Cu toate acestea, dorim să clarificăm faptul că noi credem că Biblia se sprijină pe ea însăși. Ea nu are nevoie de verificare științifică sau de vreun fel de suport de cercetare. Presupozițiile creștine pornesc de la Scriptură, iar orice informație extrasă din mediul înconjurător trebuie să răspundă Scripturii, nu invers. Prin urmare, nu folosim rezultatele cercetării pentru a dovedi că Biblia are dreptate, chiar și atunci când acestea pot părea să fie în acord cu Scriptura. Acest lucru este total inutil. Cercetarea științifică este limitată de faptul că este condusă de oameni failibili, în timp ce Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. În plus, după cum subliniază Dr. Hilton Terrell, « Știința este irelevantă pentru declarațiile în esență religioase cu privire la concepte nonmateriale, cum ar fi libidoul. » ⁸ (Sublinierea sa.)

Biblia consemnează revelația pe care Dumnezeu a făcut-o omenirii despre Sine și despre condiția umană. Ea este foarte clară cu privire la rolul său în dezvăluirea condiției omului, de ce este el așa cum este și cum se schimbă. Teoriile psihologice oferă o varietate de explicații cu privire la aceleași preocupări, dar ele sunt doar opinii și speculații cu iz științific.

Pavel a respins folosirea unei astfel de înțelepciuni lumești și s-a bazat pe puterea crucii lui Hristos, pe prezența Duhului Sfânt care locuiește în el și pe eficacitatea Cuvântului lui Dumnezeu care schimbă viața în toate aspectele legate de viață și sfințenie. Denunțarea de către Pavel a înțelepciunii lumești nu a fost o simplă dispută asupra cuvintelor. El a văzut pericolul grav al încercării de a amesteca înțelepciunea lumească (opiniile oamenilor) cu calea crucii. Și, la fel cum astăzi pare o prostie să ne bazăm doar pe cruce, pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe Duhul Sfânt în chestiuni de viață și de comportament, cu siguranță părea o prostie atunci. Pavel a scris:

Căci propovăduirea crucii este nebunie pentru cei ce pier, dar pentru noi, care suntem mântuiți, este puterea lui Dumnezeu. Căci este scris: Eu voi nimici înțelepciunea înțelepților și voi nimici priceperea celor înțelepți. Unde este înțeleptul? unde este cărturarul? unde este împărțitorul acestei lumi? nu a făcut Dumnezeu nebunească înțelepciunea acestei lumi? Căci după ce în înțelepciunea lui Dumnezeu lumea prin înțelepciune nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu prin nebunia propovăduirii să mântuiască pe cei ce cred. (1 Corinteni 1:18-21.)

Nimeni nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu prin înțelepciunea lumească. Și nimeni nu poate fi mântuit. Totuși, unii vor spune că teoriile psihologiei de consiliere sunt utile și chiar necesare pentru creștini în viața lor de zi cu zi. Dar, teoriile și filosofiile din spatele psihoterapiei și psihologiei de consiliere au fost toate create de oameni care i-au întors spatele lui Dumnezeu, oameni care erau înțelepți în ochii lor, dar nebuni în ochii lui Dumnezeu.

Pavel s-a bazat pe « Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu » (1 Corinteni 1:24). El și-a continuat scrisoarea:

Pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii; și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii. Căci vedeți chemarea voastră, fraților, cum că nu mulți înțelepți după trup, nu mulți puternici, nu mulți nobili, sunt chemați: Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebunești ale lumii pentru a-i zăpăci pe cei înțelepți; și Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii pentru a zăpăci lucrurile puternice; și lucrurile josnice ale lumii și lucrurile disprețuite le-a ales Dumnezeu, da, și lucrurile care nu sunt, pentru a nimici lucrurile care sunt: Pentru ca nici o carne să nu se laude în prezența Lui. Dar din El sunteți voi în Hristos Isus, care de la Dumnezeu ne-a fost făcut înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare: Pentru ca, după cum este scris: Cel ce se laudă, să se laude în Domnul. (1 Corinteni 1:25-31.)

Dacă, într-adevăr, Isus « este făcut pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare », ne întrebăm de ce ar dori vreun creștin să caute în cenușa opiniilor seculare care pozează în știință. Ce altceva mai este necesar pentru a trăi viața creștină, când însăși prezența Sa ne oferă tot ceea ce avem nevoie pentru înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare? Totul este oferit în Isus, mijlocit către noi de Duhul Sfânt.

O propoziție care se poate pierde în pasajul citat mai sus este aceasta: « Pentru ca nicio făptură să nu se laude în prezența Lui ». Atunci când un credincios apelează la teorii și terapii ale înțelepciunii lumești, există o tendință puternică de a acorda cel puțin o parte din credit cuiva sau ceva în afară de Domnul. Pe de altă parte, atunci când un credincios se întoarce la Dumnezeu și la Cuvântul Său, se încrede în Dumnezeu pentru a lucra după bunul Său plac în viața sa și ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu prin înțelepciunea și puterea Duhului Sfânt care locuiește în el, lauda, recunoștința și gloria merg la Domnul.

Pavel era bine educat și bine familiarizat cu înțelepciunea grecilor. Cu toate acestea, el a refuzat să folosească orice lucru care ar diminua mărturia lui Dumnezeu. Iată ce a spus el despre hotărârea sa de a preda doar mărturia lui Dumnezeu:

Și eu, fraților, când am venit la voi, nu am venit cu o vorbire excelentă sau cu înțelepciune, declarându-vă mărturia lui Dumnezeu. Căci am hotărât să nu știu nimic între voi, decât pe Isus Hristos și pe El răstignit. Și am fost cu voi în slăbiciune și în frică și în mult tremur. Și vorbirea și propovăduirea mea nu erau cu cuvinte ispititoare ale înțelepciunii omenești, ci în demonstrația Duhului și a puterii: pentru ca credința voastră să nu stea în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 2:1-5.)

Calea psihologică aduce în mod inutil înțelepciunea omului în biserică. Mărturiile Domnului care lucrează în mod suveran prin Cuvântul Său și prin Duhul Său Sfânt în încercările vieții devin din ce în ce mai rare, în timp ce onoarea și lauda sunt date celor care dau dovadă de înțelepciune psihologică lumească. Credința este transferată tot mai subtil de la puterea lui Dumnezeu la o combinație între Dumnezeu și înțelepciunea oamenilor. Iar când vine vorba de problemele mai serioase ale vieții, schimbarea este atât de mare încât Dumnezeu este lăsat deoparte aproape cu totul.

Pavel nu avea nevoie de înțelepciunea lumii. Pe de altă parte, el a înțeles că înțelepciunea de la Dumnezeu vine ca un dar. Ea nu poate fi redusă la formule sau tehnici sau la ceva controlat de ființele umane.

Cu toate acestea, noi vorbim despre înțelepciune printre cei desăvârșiți; dar nu înțelepciunea lumii acesteia, nici a căpeteniilor lumii acesteia, care nu ajung la nimic: Ci vorbim înțelepciunea lui Dumnezeu în taină, înțelepciunea ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de lume spre slava noastră: Pe care niciuna dintre căpeteniile lumii acesteia nu a cunoscut-o; căci dacă ar fi cunoscut-o, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei. (1 Corinteni 2:6-8.)

Totuși, așa cum ne amintește Iacov, înțelepciunea vine doar la cei care au încredere în El:

Dacă lipsește vreunuia dintre voi înțelepciunea, să o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor oamenilor din belșug și nu se sfiește; și i se va da. Dar să ceară cu credință, fără șovăire. Căci cel ce se clatină este ca un val al mării împins de vânt și zvârcolit. Căci să nu creadă omul acela că va primi ceva de la Domnul. Un om cu mintea dublă este instabil în toate căile sale. (Iacov 1:5-8.)

Poate că înțelepciunea lui Dumnezeu este rară în aceste zile din cauza încrederii acordate înțelepciunii oamenilor. Astfel, în loc să ceară cu credință și să-L aștepte pe Dumnezeu pentru înțelepciune, credincioșii ezită. Sau și mai rău, creștinii cer cu credință psihologilor și se așteaptă ca aceștia să facă minuni. Astfel, ei sunt prinși într-o rețea a minții duble, care este o descriere foarte aplicabilă a integrării psihologiei și a Bibliei.

Apostolii și biserica primară ar fi îngroziți să vadă ce înlocuiește lucrarea pură a lui Dumnezeu prin Cuvântul Său și Duhul Său Sfânt în biserica de astăzi. Ei s-ar întreba dacă creștinii au uitat marile promisiuni ale lui Dumnezeu și adevărurile binecuvântate ale moștenirii lor actuale. S-ar întreba dacă Duhul Sfânt a fost împins într-un colț și ignorat în cursul zilnic al vieții creștinilor. Pavel descrie pe scurt resursele extraordinare ale creștinilor în contrast cu înțelepciunea slabă a omului:

Dar, după cum este scris, ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și nici nu au intrat în inima omului lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care îl iubesc. Dar Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, pentru că Duhul pătrunde toate lucrurile, da, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Căci cine cunoaște lucrurile unui om, afară de duhul omului care este în el? Tot așa, lucrurile lui Dumnezeu nu le cunoaște nimeni, afară de Duhul lui Dumnezeu. Or, noi am primit nu duhul lumii, ci duhul care este de la Dumnezeu, ca să cunoaștem lucrurile care ne sunt date de Dumnezeu în mod gratuit. Lucruri pe care, de asemenea, le spunem, nu cu cuvintele pe care le învață înțelepciunea omenească, ci cu cele pe care le învață Duhul Sfânt, comparând lucrurile spirituale cu cele spirituale. (1 Corinteni 2:9-13.)

Din moment ce am primit Duhul lui Dumnezeu, din moment ce avem Cuvântul scris al lui Dumnezeu și din moment ce El ne conduce la înțelepciune în treburile noastre zilnice, este o nebunie să căutăm răspunsuri la problemele vieții în înțelepciunea oamenilor. El dă discernământ spiritual. De fapt, Pavel declară că « noi avem mintea lui Hristos ».

Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, pentru că ele sunt nebunie pentru el; nici nu le poate cunoaște, pentru că ele sunt percepute duhovnicește. Dar cel duhovnicesc judecă toate lucrurile, dar el însuși nu este judecat de nimeni.

Căci cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-l poată învăța? Dar noi avem mintea lui Hristos. (2 Corinteni 2:14-16.)

Dar dacă vom continua să ascultăm filosofiile și psihologiile lumii pentru a înțelege condiția omului, de ce este el așa cum este și cum trebuie să trăiască, ne vom pierde discernământul spiritual. Vom îneca doctrina pură a Cuvântului lui Dumnezeu și nu vom reuși să cunoaștem gândul lui Hristos.

Atunci când creștinii sunt rugați să explice de ce apelează la psihologie, ei dau o varietate de răspunsuri. Cu toate acestea, umbrela « Tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu » pare să cuprindă majoritatea motivelor oferite. Ideea care stă la baza acestei afirmații este că Dumnezeu este autorul tuturor lucrurilor și că adevărurile Sale există în lume, fie în Scriptură, fie în lumea naturală. Pe măsură ce abordăm învățăturile desprinse din psihologie, trebuie să discernem ce este îmbrățișat sub această umbrelă: înțelepciunea lui Dumnezeu sau înțelepciunea oamenilor.

PARTEA ÎNTÂI: COMENTARII

de Ed Payne

Aceste capitole prezintă un alt argument devastator împotriva psihologilor care sunt creștini în general și împotriva Dr. Gary Collins în special. Argumentul este minuțios, deoarece contracarează psihologia pe baza sa ca știință, pretenția sa la adevăr, integrarea sa cu Scriptura, faptul că este religie, eficiența sa și umanismul său (egocentrismul). Deși am o oarecare familiaritate cu literatura psihologică, cantitatea de cercetări împotriva psihologiei este uimitoare și provine de la oameni aflați în propriile tabere. Este fascinant faptul că, în timp ce guvernul federal este dispus să subvenționeze aproape orice astăzi (cu excepția creștinilor conservatori), nu există suficiente dovezi de eficacitate pentru ca un subcomitet al Senatului să « justifice sprijinul public » al psihologiei (capitolul 5).

Consider că presupusa încercare de « integrare » a psihologiei cu Scriptura este cea mai arogantă și gravă pretenție a lui Collins și a altora. Cu toate avertismentele din Scriptură cu privire la « a fi în lume, dar nu din lume » și separarea adevărului lui Dumnezeu de toate celelalte afirmații reprezentate ca întuneric și lumină, imposibilitatea integrării psihologilor vădit păgâni cu Scriptura pare evidentă. Începem să ne întrebăm dacă acești promotori ai psihologiei au vreun discernământ biblic.

De fapt, discernământul pare să fie exact ceea ce creștinii doresc cel mai mult să evite în aceste zile. Cu toată concentrarea asupra darurilor spirituale din ultimul deceniu, cât de des îi caută vreo organizație pe cei cu discernământ? Evangheliștii, profesorii, liderii de seminar și cei cu darul de « ajutor » sunt căutați în mod activ, dar puțini îi caută pe profeți pentru a discerne adevărul și eroarea. Creștinii moderni nu îi tratează pe cei cu discernământ mai bine decât pe profeții din Vechiul Testament. Ei nu sunt lapidați, dar sunt efectiv izolați din pozițiile-cheie și din majoritatea editurilor creștine.

Cu atât de multe concepte contrare Scripturii și cu toate argumentele împotriva psihologiei, ne întrebăm de ce aceasta continuă să fie atât de larg acceptată printre creștinii conservatori. Singura concluzie pare a fi că conceptele psihologice fac apel la natura păcătoasă a omului. De ce altceva ar alege creștinii o cale care este contrară căii lui Dumnezeu? Într-adevăr, Adam și Eva au fost ademeniți să se îndepărteze de Dumnezeu prin minciuna lui Satana că vor fi « ca Dumnezeu ». În mod ironic, conceptul de « stimă de sine » care este susținut de atât de mulți creștini în psihologie este în concordanță cu acest apel păcătos.

Psihologii care sunt creștini nu sunt principalii vinovați. Liderii bisericii trebuie să poarte vina invaziei psihologiei în biserică. Aceștia sunt oamenii care sunt rânduiți de Dumnezeu să păzească mințile oilor lor. În schimb, ei au invitat lupii în turmă. Editorii creștini sunt și ei vinovați. « Marja de profit » a devenit cel mai important considerent pentru ei. În realitate, editurile creștine ar trebui să fie sub autoritatea bisericii, așa că și în acest domeniu liderii bisericii sunt de vină.

Biserica adevărată modernă nu se confruntă cu o problemă mai mare decât acest cal troian al psihologiei. Acesta are o stăpânire care nu va fi slăbită ușor. Aplaud eforturile cercetătorilor de aici, împreună cu cele ale altor câtorva care încearcă să elibereze biserica de religia psihologiei.

PRIMA PARTE: POȚI AVEA ÎNCREDERE ÎN PSIHOLOGIE?

Dr. Gary R. Collins, profesor de psihologie la Trinity Evangelical Divinity School din Deerfield, Illinois, a scris Can You Trust Psychology? Collins este un scriitor prolific și oricine i-a citit cărțile anterioare nu ar fi surprins de răspunsul său la întrebarea pusă în titlul cărții sale. Ceea ce este diferit la această carte este faptul că încearcă să răspundă criticilor creștini ai psihologiei. Deși încercarea a fost de a da un răspuns echilibrat, angajamentul puternic al lui Collins de a integra psihologia în creștinism este puternic și clar ^{. ri]}

Mai degrabă decât să discutăm despre celelalte cărți ale lui Collins, ne vom concentra asupra cărții Can You Trust Psychology? în care el oferă motive pentru integrarea psihologiei și a Bibliei. Collins a ridicat superficial numeroase probleme în acea carte, la care ar fi nevoie de volume pentru a răspunde în profunzime. Prin urmare, ne vom concentra pe un număr limitat de teme, toate abordând problema serioasă a integrării.

Collins preferă să pună laolaltă întreaga psihologie în încercarea sa de a răspunde criticilor care vizează psihologia clinică, psihoterapia, consilierea psihologică și teoriile și terapiile care stau la baza acestora. Pe de altă parte, criticii integrării psihologiei și creștinismului și ai psihologizării bisericii și-au limitat criticile la acele teorii și terapii psihologice care se ocupă de condiția umană și de motivele comportamentului. Prin urmare, este important să ne amintim că argumentele lui Collins sunt adesea din perspectiva sensului larg al psihologiei. Acest lucru poate fi oarecum confuz. El folosește detalii din psihologia de cercetare atunci când încearcă să dea un statut științific întregului domeniu al psihologiei, care include, de asemenea, teoriile neștiințifice și nedovedite care încearcă să înțeleagă oamenii și să schimbe comportamentul.

POZIȚIA ȘTIINȚIFICĂ

Cuvântul știință are un farmec aparte în secolul al XX-lea. Mulți cred că dacă ceva este științific, trebuie să fie faptic și adevărat. De fapt, orice demers uman care poate fi etichetat drept « știință » sau « științific » capătă un merit imediat în lumea occidentală. Prin urmare, este de înțeles că acele persoane care doresc să integreze psihologia în creștinism atribuie un statut științific acestui tip de psihologie. Apelul științei i-a atras pe mulți creștini într-un labirint de opinii psihologice acceptate ca fapte. Deoarece știința poartă această înaltă ștampilă de aprobare, ea servește drept Shibboleth pentru ca teoriile psihologice să poată intra în biserică. Prin urmare, trebuie să determinăm statutul științific al psihologiei.

Collins se referă în mod continuu la tipul de psihologie care trebuie să fie integrată în creștinism ca fiind știință. Cu toate acestea, luând în considerare întrebarea « Este psihologia cu adevărat o știință? », Collins enumeră câteva caracteristici ale « ceea ce încearcă să realizeze orice știință bună ». ¹ El spune că oamenii de știință « observă datele », « clasifică datele », « explică datele » și, în final, « prezic și chiar controlează modul în care subiectul lor va reacționa în viitor ». ²

La ce se referă Collins când spune că oamenii de știință « observă datele »? Se referă el la observarea vizuală a comportamentului sau include și alte modalități de colectare a informațiilor? Majoritatea a ceea ce studiile psihologice numesc « observație » nu este vizuală sau obiectivă, ci mai degrabă verbală și forme subiective de revelație personală. Cu alte cuvinte, în loc să-și obțină datele prin observație, ei le obțin prin mijloace verbale, cum ar fi interviurile, conversațiile și chestionarele. Astfel, un subiect își dezvăluie propriile percepții unui ascultător sau cititor, mai degrabă decât să efectueze un act care poate fi observat. Rapoartele proprii sau descrierile altora nu pot fi pe deplin obiective. Prin urmare, practica observației – în special în ceea ce privește psihologiile care stau la baza psihoterapiilor sau a consilierii psihologice – este, în general, o practică de colectare a informațiilor subiective. Acest lucru nu înseamnă că astfel de informații sunt lipsite de orice acuratețe. Cu toate acestea, există o mare posibilitate de inexactitate în chiar elementele de bază ale colectării datelor în acest domeniu.

A doua activitate pe care o enumeră este « clasificarea datelor », dar nu menționează că clasificarea datelor poate fi la fel de obiectivă precum clasificarea tipurilor de sânge și la fel de subiectivă precum clasificarea tipurilor de personalitate sau astrologice. A treia activitate, « explicarea datelor », devine și mai dificilă, în special în domeniul psihologiei clinice, al psihoterapiei, al consilierii psihologice și al psihologiilor care stau la baza acestor activități. Va explica psihologul datele conform unui punct de vedere freudian, jungian, skinnerian, adlerian, maslovian sau rogerian? Ce influențe teoretice, filosofice vor determina modul de explicare a datelor? Va fi psihanalitică, comportamentală, umanistă sau transpersonală?

Când ajungem la cerința lui Collins ca știința să « prezică și chiar să controleze », ajungem la unul dintre principalele eșecuri bine cunoscute ale psihoterapiei ca știință. În fizică și chimie, omul de știință poate prezice ce se va întâmpla în anumite circumstanțe. El poate vorbi chiar despre probabilitatea producerii anumitor evenimente. Cu toate acestea, în psihoterapie sistemul cedează la nivelul predicției. Nu se știe de ce unii oameni se simt mai bine și alții mai rău; nici nu se poate prezice care oameni se vor simți mai bine și care se vor deteriora.

Multe cercetări privind judecata clinică și luarea deciziilor arată că experților le lipsește în mare măsură capacitatea de a prezice. Einhorn și Hogarth afirmă că « este evident că nici gradul de pregătire și experiență profesională, nici cantitatea de informații de care dispun clinicienii nu cresc în mod necesar acuratețea predicției ». ³ Este șocant faptul că, în ciuda marii failibilități a judecății profesionale, oamenii par să aibă o încredere de nezdruncinat în aceasta.

Asociația Americană de Psihiatrie admite că psihiatrii nu pot prevedea viitoarele activități periculoase ale pacienților lor. Într-un proces în care a fost implicată o persoană care a comis o crimă la scurt timp după ce a consultat un psihiatru, APA a prezentat un memoriu amicus curiae, în care a afirmat că studiile de cercetare arată că psihiatrii sunt incapabili să prezică viitorul comportament potențial periculos al unui pacient ^.4 Pentru a evita incapacitatea lor de a prezice comportamentul, unii au numit psihoterapia o « știință post-dictivă ». Un psiholog recunoaște: « Încă de pe vremea lui Freud, a trebuit să ne bazăm pe teorii post-dictive – adică ne-am folosit sistemele teoretice pentru a explica sau raționaliza ceea ce s-a întâmplat înainte » ⁵.

Psihoterapeuții nu sunt în măsură să prezică cu încredere sănătatea mentală și emoțională viitoare a clienților lor. Ei pot doar să se uite în trecutul unei persoane și să ghicească de ce aceasta este așa cum este astăzi. Cu toate acestea, psihoterapia nici măcar nu ar trebui să fie etichetată drept « post-dictivă », deoarece explicația comportamentului și a relației sale cu trecutul este mai degrabă subiectivă și interpretativă decât obiectivă și fiabilă.

Collins variază cerințele sale pentru a stabili dacă o disciplină este sau nu o știință. Când discută despre parapsihologie, el spune:

Știința trebuie să fie capabilă să observe faptele cu atenție și acuratețe, să găsească relații cauză-efect și să explice evenimentele în conformitate cu legile naturaliste. Cercetarea parapsihologică are dificultăți în a respecta aceste cerințe ^.6

După cum vom arăta, teoriile psihologice privind natura omului, de ce se comportă așa cum o face și cum se schimbă au, de asemenea, probleme în a respecta aceste cerințe. Iar avertismentul său cu privire la fenomenele psihice se aplică în egală măsură acestor teorii și terapii psihologice:

Mintea umană are o capacitate remarcabilă de a lăsa noțiunile preconcepute să influențeze modul în care informațiile sunt interpretate și reținute ^.7

Pe de altă parte, el este mai generos în cerințele sale pentru ca psihologia să fie considerată o știință:

Dacă prin știință înțelegem doar utilizarea unor metode riguroase, empirice și experimentale, atunci trebuie să concluzionăm că domeniul larg al psihologiei nu este o știință. … Dacă, dimpotrivă, ne gândim la știință ca la o observare și o analiză atentă și sistematică a datelor – inclusiv a datelor care provin din afara laboratorului, din științele umaniste și din revelația divină – atunci psihologia poate fi considerată o știință ^.8

O astfel de definiție a științei deschide ușa către toate formele de studiu, fie că sunt obiective sau subiective, fie că sunt fapte sau opinii.

Deși teoriile psihologice și terapiile lor au adoptat într-adevăr postura științifică, ele nu au fost capabile să îndeplinească cerințele științifice. Într-o încercare herculeană de a evalua statutul psihologiei, Asociația Americană de Psihologie l-a desemnat pe Dr. Sigmund Koch să planifice și să conducă un studiu amplu la care au participat optzeci de cercetători eminenți. După ce au evaluat faptele, teoriile și metodele psihologiei, aceștia și-au publicat rezultatele într-o serie de șapte volume intitulată Psychology: A Study of a Science ^.9 Cuvintele lui Koch abordează fără menajamente iluzia în care a fost cuprinsă societatea noastră cu privire la psihologie ca știință:

Speranța unei științe psihologice a devenit imposibil de distins de faptul că există o știință psihologică. Întreaga istorie ulterioară a psihologiei poate fi văzută ca un efort ritualic de a imita formele științei pentru a susține iluzia că este deja o știință ^.10 (Sublinierea noastră.)

De asemenea, Koch afirmă: « De-a lungul istoriei psihologiei ca « știință », cunoștințele concrete pe care le-a depus au fost în mod uniform negative. » ¹¹ (Sublinierea sa.)

Într-o carte intitulată Ucenicul vrăjitor, profesoara de psihologie Mary Stewart Van Leeuwen demonstrează « că ucenicia psihologiei față de științele naturale … nu funcționează ». ¹² Psihiatrul Lee Coleman, în cartea sa despre psihiatrie, The Reign of Error, susține că « psihiatria nu merită puterea legală care i-a fost acordată » și susține că « psihiatria nu este o știință ». ¹³ El afirmă

Am depus mărturie în peste o sută treizeci de procese penale și civile din întreaga țară, contrazicând autoritatea psihiatrilor sau psihologilor angajați de o parte sau alta. În fiecare caz, am încercat să informez judecătorul sau juriul cu privire la motivele pentru care opiniile emise de acești profesioniști nu au nicio valoare științifică ^.14

În ciuda faptului că psihoterapia ca știință a fost serios pusă sub semnul întrebării în ultimii treizeci și cinci de ani, atât psihoterapeuții creștini, cât și cei necreștini susțin cu insistență că operează în conformitate cu principiile științifice și continuă să se considere cu adevărat științifici. Psihiatrul de cercetare Jerome Frank spune că majoritatea psihoterapeuților « împărtășesc credința americanilor în știință. Ei fac apel la știință pentru a-și valida metodele, la fel cum vindecătorii religioși fac apel la Dumnezeu » ¹⁵.

Dr. Karl Popper, considerat de mulți drept cel mai mare filosof al științei din secolul XX, a examinat teoriile psihologice care au legătură cu înțelegerea și tratarea comportamentului uman. El spune că aceste teorii, « deși pozează în științe, au de fapt mai mult în comun cu miturile primitive decât cu știința; că seamănă mai degrabă cu astrologia decât cu astronomia ». El spune: « Aceste teorii descriu unele fapte, dar în maniera miturilor. Ele conțin cele mai interesante sugestii psihologice, dar nu într-o formă testabilă. » ¹⁶ Psihologul Carol Tavris spune

Acum, ironia este că mulți oameni care nu sunt păcăliți de astrologie pentru un minut se supun terapiei timp de ani de zile, unde apar adesea aceleași erori de logică și interpretare ^.17

Psihiatrul de cercetare Jerome Frank echivalează, de asemenea, psihoterapiile cu miturile, deoarece « nu pot fi infirmate » ¹⁸ . Se poate elabora o teorie pentru explicarea întregului comportament uman și apoi se poate interpreta întregul comportament în lumina acestei explicații. Acest lucru se aplică nu numai psihologiei, ci și grafologiei, astrologiei și altor « ologii » de acest tip.

Pentru ca un domeniu de studiu să se califice drept știință, trebuie să existe posibilitatea nu numai de a refuza teoriile, ci și de a prezice evenimente viitoare, de a reproduce rezultatele obținute și de a controla ceea ce se observă. Lewis Thomas afirmă: « Știința necesită, printre altele, un număr statistic semnificativ de observații reproductibile și, mai presus de toate, controale. » ¹⁹

Atunci când se trece de la științele naturii la « științele comportamentale », există, de asemenea, o îndepărtare de refutabilitate, predictibilitate, reproductibilitate și controlabilitate. În plus, relația cauză-efect, atât de evidentă în științele naturii, este ambiguă sau absentă în « științele comportamentale ». În loc de cauzalitate (cauză și efect), psihoterapia se bazează în mare măsură pe covariație (evenimente care apar împreună și care nu sunt neapărat legate).

Din cauza subiectivității psihoterapiei, există o mare tentație de a presupune că, atunci când două evenimente apar împreună (covariație), unul trebuie să-l fi cauzat pe celălalt. Aceasta este și baza multor superstiții. De exemplu, dacă cineva trece pe sub o scară și apoi are « ghinion », se presupune că există o relație cauză-efect și atunci cineva evită să treacă pe sub scări de teama « ghinionului ». Acest tip de relație superstițioasă apare adesea în « științele comportamentale ». Și iluziile superstițioase neștiințifice ale psihoterapiei sunt multe.

Fațadă științifică.

Dacă tipul de psihologie despre care discutăm nu respectă rigorile cercetării științifice și totuși continuă să pretindă statut științific, trebuie să ne întrebăm dacă nu este într-adevăr pseudoștiință. Definiția de dicționar a pseudoștiinței pare să se potrivească: « un sistem de teorii, ipoteze și metode considerate în mod eronat ca fiind științifice » ²⁰. Pseudoștiința sau pseudoștiința utilizează eticheta științifică pentru a proteja și promova opinii care nu sunt nici dovedibile, nici refutabile.

Numeroși critici din domeniu recunosc natura pseudoștiințifică a psihoterapiei. În cartea sa The Powers of Psychiatry, avocatul psihiatru Jonas Robitscher spune următoarele despre psihiatri în general:

Sfaturile sale sunt urmate pentru că este psihiatru, chiar dacă validitatea științifică a sfaturilor și recomandărilor sale nu a fost niciodată stabilită ferm ^.21

El mai afirmă: « Calitatea exasperantă a psihiatrilor este … insistența lor că sunt științifici și corecți și că, prin urmare, detractorii lor trebuie să se înșele. » ²² Cuvintele psihiatrului de cercetare E. Fuller Torrey sunt și mai tranșante:

Tehnicile folosite de psihiatrii occidentali sunt, cu puține excepții, exact pe același plan științific cu tehnicile folosite de vraci ^.23

Torrey afirmă, de asemenea, că « în orice caz, pregătirea psihiatrică poate conferi o mai mare capacitate de a raționaliza convingerile subiective ca fapte științifice. » ²⁴

Walter Reich se referă la « recunoașterea bruscă în rândul psihiatrilor a faptului că, chiar și ca întreprindere clinică , psihanaliza și abordările derivate din aceasta nu sunt nici științifice, nici eficiente ». ²⁵ Reich avertizează cu privire la « pericolele zelului ideologic în psihiatrie, preferința profesiei pentru dorințe în detrimentul cunoașterii științifice și reculul care este provocat, poate inevitabil, atunci când zelul devorează ideologia și dorința alungă știința ». ²⁶

Psihoterapia scapă de rigorile științei deoarece mintea nu este egală cu creierul, iar omul nu este o mașină. Psihoterapia are de-a face cu indivizi care sunt unici și fac alegeri personale. Interacțiunea într-un cadru terapeutic implică individualitatea și voința atât a terapeutului, cât și a persoanei consiliate. În plus, variabilele temporale și circumstanțele schimbătoare din viața și valorile terapeutului și ale persoanei consiliate pot avea mai mult de-a face cu schimbarea decât terapia în sine. Demersul științific este extrem de util în studierea fenomenelor fizice, dar este în pierdere în studierea psihicului, deoarece gândurile și motivațiile profunde ale umanității scapă metodei științifice. În schimb, studiul este mai degrabă treaba filosofilor și teologilor.

Dave Hunt abordează această problemă în cartea sa  » Dincolo de seducție« :

Credința adevărată și știința adevărată nu sunt rivale, ci se referă la domenii diferite. … A amesteca credința cu știința înseamnă a le distruge pe amândouă. . . . Dumnezeul care ne-a creat după chipul Său există dincolo de domeniul de aplicare al legilor științifice. Prin urmare, personalitatea și experiența umană, care provin de la Dumnezeu și nu din natură, trebuie să sfideze pentru totdeauna analiza științifică. Nu este de mirare că psihoterapia, care pretinde că se ocupă « științific » de comportamentul și personalitatea umană, a eșuat atât de lamentabil! Nicio ființă umană nu are puterea de a defini din interiorul său, cu atât mai puțin de a dicta altora, ceea ce constituie un comportament corect sau greșit. Numai Dumnezeu poate stabili astfel de standarde, iar dacă nu există un Dumnezeu Creator, atunci moralitatea este inexistentă. Acesta este motivul pentru care standardele « științifice » ale psihologiei pentru comportamentul « normal » sunt arbitrare, schimbătoare, lipsite de sens și inevitabil amorale ^.27

Fundamentele reale ale psihoterapiei nu sunt știința, ci mai degrabă diverse viziuni filosofice asupra lumii, în special cele ale determinismului, umanismului secular, behaviorismului, existențialismului și chiar evoluționismului. Cu ismele sale în isme, psihoterapia pătrunde în fiecare domeniu al gândirii moderne. Influența sa nu a fost limitată la cabinetul terapeutului, deoarece explicațiile sale variate ale comportamentului uman și ideile contradictorii de schimbare au pătruns atât în societate, cât și în biserică. Și, din nefericire, accentul major pe psihologie care se predă, în general, la majoritatea seminariilor (cum ar fi în cadrul cursurilor de consiliere pastorală) este acea parte a psihologiei care este cea mai puțin științifică.

Pentru a-și susține poziția conform căreia acest tip de psihologie este știință, Collins nu reușește să menționeze niciun filosof al științei, niciun laureat al Premiului Nobel sau niciun profesor distins care să îi susțină punctul de vedere personal subiectiv, care este propagat mai degrabă prin fiat decât prin fapte. Cu toate acestea, el continuă să se refere la astfel de teorii ca la « concluzii științifice ». ²⁸

ADEVĂR SAU CONFUZIE?

Collins spune: « Pe baza a ceea ce știm până acum, este … iresponsabil să respingem psihoterapia ca fiind o pseudoștiință plină de contradicții și confuzie. O astfel de concluzie este o prejudecată clară, nefiind susținută de cercetare. » ¹ În alt loc, el se referă la « știința comportamentului uman. » ²

În ciuda etichetării lui Collins drept « iresponsabili » pentru cei care « resping psihoterapia ca fiind o pseudoștiință plină de contradicții și confuzie », orice persoană familiarizată cu cercetarea trebuie să admită că psihoterapia este plină de explicații contradictorii ale omului și comportamentului său. Psihologul Roger Mills, în articolul său « Psychology Goes Insane, Botches Role as Science », afirmă

În prezent, domeniul psihologiei este literalmente un dezastru. Există atâtea tehnici, metode și teorii câte cercetători și terapeuți există. Am văzut personal terapeuți care își convingeau clienții că toate problemele lor provin de la mamele lor, de la stele, de la compoziția lor biochimică, de la dieta lor, de la stilul lor de viață și chiar de la « kharma » din viețile lor trecute ^.3

În loc ca cunoștințele să fie adăugate la cunoștințe, cu descoperiri mai recente care se sprijină pe un corp de informații solide, un sistem contrazice sau lipsește de drepturi un altul, un set de opinii este schimbat cu altul, iar un set de tehnici este înlocuit cu altul.

Pe măsură ce cultura și stilul de viață se schimbă, la fel se întâmplă și cu psihoterapia. Cu peste 250 de sisteme separate, fiecare pretinzând superioritate față de celelalte, este greu să consideri atât de multe opinii diverse ca fiind științifice sau chiar factuale. Întregul domeniu este plin de confuzie și aglomerat de pseudo-cunoștințe și pseudo-teorii, ceea ce duce la pseudoștiință.

Contradicțiile nu sunt doar variații minore. Contradicțiile din cadrul acestui tip de psihologie sunt deopotrivă omniprezente și extinse. La o reuniune a peste 7 000 de psihiatri, psihologi și asistenți sociali, descrisă de organizator drept « Woodstock-ul psihoterapiei », cunoscutul și foarte respectatul psiholog comportamental Dr. Joseph Wolpe a mărturisit că « un observator din afară ar fi surprins să afle că la asta a ajuns evoluția psihoterapiei – la un Babel de voci contradictorii » ⁴ . În timp ce întrebarea obișnuită era: « Ce legătură are Atena cu Ierusalimul? », întrebarea pe care trebuie să ne-o punem acum este: « Ce legătură are Babel cu Biblia? »

Dacă psihoterapia ar fi avut succes ca știință, atunci ar fi existat un anumit consens în domeniu cu privire la problemele mentale, emoționale și comportamentale și la modul de tratare a acestora. În schimb, și contrar obiecțiilor lui Collins, domeniul este plin de multe teorii și tehnici contradictorii, care transmit mai degrabă confuzie decât ceva apropiat de ordinea științifică.

Mai multă confuzie.

Collins se angajează într-o serie de confuzii care sunt tipice printre creștinii care sunt îndrăgostiți de consilierea psihologică și de psihologiile care stau la baza acesteia. El spune: « În matematică, medicină, fizică, geografie, biologie marină și o mulțime de alte domenii există multe adevăruri care nu sunt menționate în Biblie. » ⁵ Collins folosește această afirmație pentru a adăuga la analogia sa continuă între știință și psihologie. Este de înțeles că știința reală este utilă pentru a ne dezvălui universul fizic. Biblia nu este o carte de fizică și nici o carte de chimie, ci mai degrabă o carte despre Dumnezeu și om. Este singura carte care conține adevărul necontaminat despre om, în timp ce psihologia oferă doar opinii.

Collins continuă această eroare de logică atunci când echivalează utilizarea psihologiei cu utilizarea tehnologiei moderne, precum radioul și antibioticele. El susține că Isus și Pavel nu au folosit tehnologia modernă, nu pentru că ar fi fost greșită, ci pentru că nu era disponibilă, ceea ce implică faptul că singurul motiv pentru care Isus și Pavel nu s-au folosit de psihologie este pentru că nu era disponibilă atunci ^.6 În altă parte, însă, Collins admite că Isus și Pavel nu ar fi folosit psihologia chiar dacă ar fi fost disponibilă. Despre Iisus spune că:

Dacă psihologia ar fi fost predată la universități atunci când a pășit pe pământ, probabil că Isus nu ar fi urmat niciun curs, pentru că nu era nevoie. Cunoștințele sale despre comportamentul uman erau infinite și perfecte ^.7

Cunoașterea lui Isus este încă infinită și perfectă. Acesta este motivul pentru care un consilier biblic se va baza pe faptul că Isus locuiește în el și ghidează procesul de consiliere prin Cuvântul Său. Referitor la Pavel, Collins recunoaște:

Pavel, în schimb, nu avea înțelegerea infinită a lui Isus, dar era un intelectual bine educat care înțelegea multe dintre filozofiile lumii. El a respins ideea că acestea ar putea da răspunsuri finale la întrebările oamenilor. În schimb, el și-a construit multe dintre argumente pe Scriptură și a insistat ca savanții din vremea sa să se pocăiască. Cu siguranță apostolul ar fi prezentat un mesaj similar savanților psihologi dacă aceștia ar fi existat când Pavel trăia ^.8

Și, într-adevăr, Pavel s-ar fi opus includerii explicațiilor psihologice ale omului. Psihologia a evoluat din filosofie, iar Pavel avertizează împotriva folosirii filosofiilor deșarte ale oamenilor. (Coloseni 2:8.) Cu toate acestea, în ciuda acestei recunoașteri, Collins întreabă:

Urmează, totuși, că discipolul modern al lui Hristos și cititorul epistolelor lui Pavel ar trebui să arunce cărțile de psihologie și să respingă psihologia pentru că nu a fost folosită cu secole în urmă ^?9

Ar trebui să răspundem cu un puternic « da », pentru că nu au folosit-o cu secole în urmă din aceleași motive pentru care nu ar folosi-o acum. Trebuie să schimbăm intenția Scripturii doar pentru că trăim într-un secol diferit?

Confuzie între știință și opinie.

Collins încearcă să justifice psihologia ca și cum ar fi o știință cu dovezi dovedite, obiective și verificabile (ceea ce îi lipsește cu desăvârșire), argumentând:  » Chiar dacă Biblia este adevărată, nu înseamnă că tot adevărul se află în Biblie. » ¹⁰ (Sublinierea sa.) Apoi citează utilizarea matematicii, medicinei și fizicii pentru a justifica utilizarea psihologiei ca și cum Biblia nu ar fi fost scrisă în mod explicit pentru a ne spune cine suntem și cum să trăim.

Biblia nu a fost scrisă ca un text științific despre aspectele fizice ale universului. Mai degrabă, a fost scrisă cu scopul expres de a dezvălui omului ceea ce trebuie să știe despre viața în relație cu Dumnezeu și cu ceilalți. În cadrul acestei revelații se află cunoașterea căderii, condiția păcătoasă a omului nerecuperat, providența lui Dumnezeu pentru mântuire și modul în care o persoană răscumpărată trebuie să trăiască în relație cu Dumnezeu și cu oamenii prin noua viață în Isus. Între coperțile Bibliei se află « promisiuni nespus de mari și de preț, pentru ca prin ele să fiți părtași naturii divine » (2 Petru 1:4). Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul revelat despre omenire, fără erori sau prejudecăți.

Confuzia dintre ceea ce se observă în știință și ceea ce se face în psihologie continuă, după cum declară Collins:

Cu toate acestea, unii critici ai psihologiei par să susțină că Dumnezeu nu a permis ființelor umane să descopere niciun adevăr despre relațiile interpersonale, sănătatea mintală, tehnicile de consiliere, tulburările mintale, luarea deciziilor personale sau orice alte aspecte legate de gestionarea stresului și viața de zi cu zi. Un astfel de punct de vedere susține că Dumnezeu a permis ființelor umane să descopere adevăruri în aproape toate domeniile de studiu uman, cu excepția psihologiei ^.11

Problema cu o astfel de afirmație este dublă. În primul rând, observarea și raportarea exactă pot fi într-adevăr utile. Cu toate acestea, mare parte din ceea ce este raportat este mai degrabă subiectiv decât obiectiv și, prin urmare, nu este fiabil, în special în acea parte a psihologiei despre care discutăm aici. Iar ceea ce poate fi precis în observație își pierde orice obiectivitate științifică în momentul în care este explicat și teoretizat în peste 250 de sisteme diferite de psihoterapie.

Confuzia psihoterapiei cu medicina.

Collins spune despre consilierul creștin,

Atunci când o astfel de persoană face consiliere, el sau ea poate folosi tehnici pe care unii le consideră laice – la fel cum medicul creștin folosește tehnici medicale « laice », bancherul creștin folosește metode bancare « laice », iar legiuitorul creștin folosește abordări « laice » pentru a face legi ^.12

Collins creează constant o paralelă între psihologic și medical. Cu toate acestea, una face parte din domeniul științei (medical), iar cealaltă nu. Echivalarea practicii medicinei cu practica psihologiei arată puțină sensibilitate față de erorile grosolane implicate în această logică greșită. Eroarea este agravată pe tot parcursul cărții lui Collins ^.13

Comparând practica consilierii psihologice cu medicina, psihologii folosesc adesea modelul medical pentru a justifica utilizarea psihoterapiei. Prin utilizarea modelului medical, mulți presupun că « bolile psihice » pot fi gândite și discutate în aceeași manieră și termeni ca și bolile medicale. La urma urmei, ambele sunt numite « boli ». Cu toate acestea, în modelul medical, simptomele fizice sunt cauzate de un agent patogen, cum ar fi virușii. Îndepărtați agentul patogen și dispare și simptomul. Sau, o persoană poate avea un picior rupt; fixați piciorul conform tehnicilor învățate și piciorul se va vindeca. Tindem să avem încredere în acest model pentru că a funcționat bine în tratarea afecțiunilor fizice. Odată cu transferul ușor al modelului din lumea medicală în lumea psihoterapeutică, mulți oameni cred că problemele mentale sunt la fel ca problemele fizice.

Aplicarea modelului medical la psihoterapie își are originea în relația dintre psihiatrie și medicină. Deoarece psihiatrii sunt medici și deoarece psihiatria este o specialitate medicală, se pare că modelul medical se aplică psihiatriei la fel ca și medicinei. În plus, psihiatria este acoperită cu ornamente medicale, cum ar fi cabinete în clinici medicale, spitalizarea pacienților, servicii de diagnostic, medicamente prescrise și tratament terapeutic. Însuși cuvântul terapie implică tratament medical. Extinderea ulterioară a utilizării modelului medical la toată consilierea psihologică a fost ușoară după aceea.

Medicina se ocupă de aspectele fizice, biologice ale unei persoane; psihoterapia se ocupă de aspectele spirituale, sociale, mentale și emoționale. În timp ce medicii încearcă să vindece corpul, psihoterapeuții încearcă să amelioreze sau să vindece suferințele emoționale, mentale și chiar spirituale și să stabilească noi modele de comportament personal și social. În ciuda acestor diferențe, modelul medical continuă să fie solicitat pentru a sprijini activitățile psihoterapeutului.

În plus, modelul medical susține ideea că orice persoană cu probleme sociale sau mentale este bolnavă. Atunci când oamenii sunt etichetați drept « bolnavi mintali », problemele de viață sunt clasificate sub termenul-cheie de boală mintală. Dr. Thomas Szasz explică acest lucru în felul următor: « Dacă acum clasificăm anumite forme de comportament personal drept boli, este pentru că majoritatea oamenilor cred că cel mai bun mod de a le trata este de a le răspunde ca și cum ar fi boli medicale. » ¹⁴

Cei care cred acest lucru o fac pentru că au fost influențați de modelul medical al comportamentului uman și sunt derutați de terminologie. Ei cred că dacă cineva poate avea un corp bolnav, trebuie să rezulte că cineva poate avea o minte bolnavă. Dar este mintea parte a corpului? Sau putem echivala mintea cu corpul? Autorii cărții Madness Establishment afirmă: « Spre deosebire de multe boli medicale care au etiologii verificabile științific și metode de tratament prescrise, majoritatea « bolilor mintale » nu au nici cauze stabilite științific și nici tratamente cu eficacitate dovedită. » ¹⁵

Mitul bolii mintale.

În discutarea subiectului « Este boala mintală un mit? » Collins spune:

Te-ai simțit vreodată prins în capcană de vreun obicei de care nu puteai scăpa – procrastinarea perpetuă, roaderea unghiilor, mâncatul în exces, masturbarea, gândurile pofticioase, îngrijorarea, utilizarea excesivă a cardurilor de credit sau altele? Am putea încerca să le respingem ca pe niște mituri care nu au nicio consecință sau ca fiind « nimic altceva decât probleme spirituale » ¹⁶.

Nu cunoaștem pe nimeni care să numească vreunul dintre obiceiurile de mai sus « mituri ». Collins îl menționează pe Dr. Thomas Szasz și cartea sa The Myth of Mental Illness. Problema pe care Collins pare să o fi omis este că cele de mai sus sunt denumite în mod greșit « boli mintale ». Acesta este punctul de vedere pe care Szasz îl face în cartea sa! Contrar a ceea ce Collins ar vrea să ne facă să credem, « procrastinarea perpetuă, roaderea unghiilor, supraalimentarea, masturbarea, gândurile lascive, îngrijorarea, utilizarea excesivă a cardurilor de credit » nu sunt boli mintale. Și acesta nu este un mit!

Collins dă exemplul unui prieten care « a picat » la facultate. Collins spune că problema « pare să aibă o rădăcină psihologică ». ¹⁷ Remediul? Omul nu a învățat niciodată gestionarea timpului sau abilități de studiu. Acest lucru arată o confuzie din partea multor psihologi între problemele psihologice și problemele educaționale. Abilitățile de gestionare a timpului și abilitățile de studiu sunt folosite de educatori pentru a ajuta elevii. Aceasta nu este terapie; este educație. Unii psihologi revendică domeniul educației și extind confuzia care există deja.

Psihoterapia se ocupă de gânduri, emoții și comportament, dar nu de creierul în sine. Psihoterapia nu se ocupă cu biologia creierului, ci cu psihologia minții și cu comportamentul social al individului. În medicină înțelegem ce este un corp bolnav, dar care este paralela în psihoterapie? Este evident că în psihoterapie boala mintală nu înseamnă boala creierului. Dacă ar fi vorba de o boală a creierului, persoana ar fi un pacient medical, nu un pacient psihic. Szasz se referă foarte tranșant la « impostorul psihiatric » care « susține o dorință comună, împărtășită cultural, de a echivala și confunda creierul și mintea, nervii și nervozitatea ». ¹⁸

Este necesar să înțelegem această distincție pentru a aprecia diferența. Deși creierul este o entitate fizică și poate necesita tratament fizic/chimic, mintea și sufletul sunt entități nonfizice. În timp ce prima poate fi studiată prin investigații științifice și se poate îmbolnăvi fizic; chestiunile legate de psihic și suflet sunt studiate prin filosofie și teologie. Și, într-adevăr, acele aspecte ale psihologiei care încearcă să investigheze și să înțeleagă mintea și sufletul seamănă mai mult cu religia decât cu știința. Vă sugerăm să examinați diferențele dintre incizii și decizii și dintre țesuturi și probleme. Acest lucru va ajunge la diferența pe care mulți psihologi creștini nu reușesc să o recunoască.

Confuzia dintre trup, suflet și spirit.

Collins spune: « Există dovezi abundente că toate problemele umane au trei componente: fizică, psihologică și spirituală. » ¹⁹ Noi, creștinii, știm că omul este fizic și spiritual. Cu toate acestea, care este partea psihologică a omului? Este psihologia o a treia parte a omului, undeva între fizic și spiritual? Despre această a treia parte a omului au vorbit filosofi și oameni de știință. Dr. Barbara Brown, care este fiziolog experimental și cercetător, discută despre această a treia parte a omului în cartea sa Supermind. Ea se referă la această a treia parte a omului nu ca fiind psihologică, ci ca minte. Ea spune: « Când știința vorbește despre minte, se referă la creier; când omul obișnuit vorbește despre minte, se referă cu adevărat la minte. » ²⁰

Psihologia lui Collins înseamnă creier sau minte sau vreo interacțiune între cele două? Dacă Collins înseamnă creier, atunci devine o problemă medicală, biologică sau fiziologică. Dacă prin psihologic Collins înțelege minte. Atunci ce este mintea? Dr. Brown a ajuns la concluzia că mintea este mai mult decât creierul. Ea spune:

Cred că consensul științific conform căruia mintea este doar un creier mecanic este total greșit. . . datele de cercetare ale științelor în sine indică mult mai puternic existența unei minți – mai mult decât creierul – decât o simplă acțiune mecanică a creierului ^.21

Collins înțelege prin psihologic o « minte mai presus de creier »? Dacă da, care este diferența dintre « mintea mai mare decât creierul » și spiritualitatea la care se referă? Sir John Eccles, laureat al premiului Nobel pentru cercetările sale asupra creierului, s-a referit odată la creier ca la « o mașină pe care o « fantomă » o poate opera ». ²²

Sir John Eccles și Sir Karl Popper, precum și alți mari gânditori ai timpurilor noastre, dar și alții din trecut, au încercat să explice mintea omului. Opiniile variază de la « mintea este creier » la « mintea este mai mult decât creierul ». Cu alte cuvinte, această a treia parte a omului nu este rezolvată pur și simplu prin numirea ei « psihologică » sau « minte ».

Biblia se referă la sufletul omului. Cuvintele psihologic și psihologie sunt derivate din cuvântul grecesc psyche, care înseamnă suflet. Acesta este aspectul invizibil al omului care nu poate fi observat. Studiul sufletului este, prin urmare, un demers metafizic. În plus, orice încercare de a studia sau cunoaște partea intangibilă a omului este limitată de subiectivitate și conjectură. Prin urmare, consilierea psihologică este mai degrabă religioasă și/sau metafizică decât științifică și/sau medicală. Astfel, psihologia a pătruns în aceleași probleme ale sufletului pe care le abordează Biblia și pentru care Biblia ar trebui să fie singurul ghid.

Indiferent de terminologia utilizată sau de remediile oferite, în cele din urmă trebuie să ne uităm la sursa acestor soluții. Există, de asemenea, multe alte descrieri și remedii pentru om în afara psihologiei. Există descrieri și remedii sociologice, filosofice și literare. Fiecare dintre ele poate fi la fel de valabilă ca descrierile și soluțiile psihologice. Și fiecare dintre ele ar putea, pentru aceleași justificări care stau la baza psihologiei, să fie profesii autorizate. Dar, care este sursa acestora? Sursa pentru toate acestea sunt opiniile oamenilor. Acest tip de psihologie nu este știință; ea oferă doar numeroasele opinii contradictorii ale oamenilor. În schimb, Biblia oferă adevărul lui Dumnezeu.

Punctul de vedere al lui Collins este pur și simplu că « putem privi ființele umane dintr-o perspectivă spirituală, psihologică sau fizică. Fiecare oferă un punct de vedere ușor diferit. Fiecare este parțial corectă, dar niciuna nu oferă o imagine completă » ²³. Nu este clar de ce se limitează la aceste trei aspecte. Cu toate acestea, ceea ce este clar este că el are încredere în psihologie ca fiind parțial corectă (și din declarația de mai sus, încrederea sa în perspectiva spirituală din Scriptură trebuie să fie, de asemenea, parțială). De ce psihologia este parțial corectă și de ce Scriptura nu este în întregime corectă nu este clar. Putem doar să deducem acest lucru din exemplul dat de depresie în următoarea sa declarație:

Depresia, de exemplu, poate avea o cauză strict fizică; poate fi o reacție biochimică la o boală sau la o altă disfuncție a organismului. Alte depresii pot apărea ca reacție la stres, cum ar fi pierderea unei persoane dragi sau eșecul la locul de muncă. După cum am văzut mai devreme, depresia poate proveni și din păcat. Complexitatea reacțiilor depresive arată inexactitatea concluziei că problemele psihologice nu sunt altceva decât probleme spirituale ^.24

Collins crede în mod evident că « reacția la stres » este o problemă psihologică și nu spirituală. Deoarece el folosește exemplul depresiei, vom urmări acest lucru. În plus față de cauzele fizice ale depresiei, există diverse explicații psihologice. Aceste explicații au concurat între ele ani de zile, fără ca vreuna să fie victorioasă asupra celorlalte. Există literalmente mii de psihologi creștini care urmează multe abordări conflictuale și contradictorii. Faptul că există atât de multe sisteme bazate pe atât de multe opinii ale fondatorilor lor ar trebui să fie un motiv suficient pentru a le evita.

Alegerea de către Collins a depresiei ca exemplu este una bună, deoarece depresia este una dintre cele mai des menționate probleme de către persoanele care caută ajutor. Unul dintre mulți scriitori populari care este urmat de mulți psihologi creștini este Dr. Aaron T. Beck. Beck a descris ceea ce el numește « triada cognitivă a depresiei ». El spune că « pacienții depresivi au, de obicei, o viziune negativă despre ei înșiși, despre mediul lor și despre viitor. » ²⁵ Beck continuă să descrie viziunea lipsită de speranță pe care o au aceste persoane și cum să le ajute.

Metoda folosită de Beck pentru a ajuta persoanele depresive este o abordare psihologică comună. Mulți psihologi creștini folosesc această abordare psihologică. Din păcate, pregătirea și angajamentul lor psihologic îi orbește adesea în fața implicațiilor spirituale ale fiecărei părți a formulei « triadei cognitive ». Deși Collins poate să nu fie de acord, aceasta este cu siguranță o problemă spirituală, nu psihologică. « Viziunea negativă asupra propriei persoane, asupra mediului înconjurător și asupra viitorului » pot fi abordate fie psihologic, fie spiritual. Totuși, ar trebui folosit adevărul lui Dumnezeu sau mulțimea opiniilor oamenilor?

Fie 2 Petru 1:3-4 este adevărat, fie nu este.

După cum puterea Sa divină ne-a dat toate lucrurile care țin de viață și evlavie, prin cunoașterea Celui care ne-a chemat la slavă și virtute:

Prin care ne-au fost date făgăduințe nespus de mari și de prețioase, ca prin ele să fiți părtași de natură divină, scăpând de corupția care este în lume prin pofte.

Folosirea psihologiei, care se bazează pe opiniile oamenilor, mai degrabă decât a Bibliei, care este adevărul lui Dumnezeu, comunică o viziune extrem de nejustificată asupra psihologiei și o viziune mai puțin înaltă asupra Scripturii. Cantitatea mare de confuzie din domeniul teoriilor și terapiilor psihologice indică cu greu claritate, viziune și adevăr. Confuzia este întuneric, în timp ce Evanghelia aduce lumină, claritate și viață. « Căci Dumnezeu nu este autorul confuziei, ci al păcii ». (1 Corinteni 14:33.)

CULTE PSIHOLOGICE

Psihologia, cu fațada sa falsă de respectabilitate, știință și medicină, a sedus deja mulți creștini. Sub masca așa-numitei psihologii creștine, învățăturile lui Sigmund Freud, Carl Jung, Carl Rogers, Abraham Maslow, Eric Fromm, Alfred Adler, Albert Ellis și ale multor alți necredincioși și anticreștini au corupt credința care fusese odată dată sfinților. Din cauza mantiei științifice false a psihologiei, mulți creștini nu văd că teoriile sale majore (de ce oamenii sunt așa cum sunt și cum se pot schimba) sunt pur și simplu sisteme de credință.

Psihologie și religie.

Când Collins spune: « Unii au ridicat psihologia la statutul unei noi religii » ¹, el nu pare să realizeze că acest tip de psihologie nu a fost ridicat la « statutul unei noi religii »; ea este deja religie. În cartea sa Psychology As Religion: the Cult of Self Worship, Dr. Paul Vitz abordează pe larg problema naturii religioase de bază a psihologiei ^.2 El se adâncește în special în problemele psihologiei umaniste. Totuși, psihanaliza și terapia comportamentală sunt, de asemenea, de natură religioasă. Ambele încearcă să înțeleagă omul și să îi spună cum ar trebui să trăiască și să se schimbe.

Psihoterapia și psihologiile sale implică ritualuri, valori și morală. Accentul este pus pe sufletul (psihicul) și chiar pe spiritul omului. Terapeuții abordează adesea întrebări și dorințe religioase dintr-un punct de vedere anti-biblic și încorporează o zeitate și o preoție de un fel sau altul. În timp ce Collins susține continuu că psihologia este știință, el îl citează pe Everett Worthington, Jr. care spune că un studiu a indicat că « psihoterapia poate avea cel mai mare efect asupra atitudinilor de natură filozofică referitoare la etică și religie ». ³ Implicațiile acestei afirmații sunt extrem de importante. Psihoterapia nu este știință, ci religie și filosofie. Chiar și atunci când este combinată cu creștinismul, presupozițiile de bază nebiblice mențin o influență subtilă asupra consilierii și asupra persoanei care primește consiliere.

Valori.

Titlul capitolului lui Collins « Should a Christian Ever Go to a Non-Christian Counselor? » ilustrează faptul că consilierea este prin natura ei încărcată de valori. În acest capitol, el povestește despre o doamnă care l-a sunat în legătură cu fiul ei adolescent care « se declara creștin și mergea la biserică în mod regulat », dar era « foarte implicat în consumul de droguri ». ⁴ Valorile terapeutului și ale clientului intră în joc, după cum se poate vedea din decizia familiei și din răspunsul lui Collins. Collins spune,

Când toate lucrurile au fost luate în considerare, această familie creștină a ales să admită tânărul într-un program de tratament rezidențial laic. Nu cred că decizia lor a fost greșită ^.5

Întrebările de ce ar dori tânărul să se elibereze de droguri, cum va reuși acest lucru și ce va face cu viața sa după recuperare sunt toate probleme de valoare. Decizia de « admitere a tânărului într-un program de tratament rezidențial laic » este greșită nu numai din perspectivă biblică – trimiterea unui creștin într-un program laic pentru a se ocupa de probleme spirituale – ci și din perspectiva cercetării.

În ciuda faptului că, în același capitol, Collins spune: « Uneori, problema are puțin sau nimic de-a face cu valorile » ⁶, valorile joacă un rol extrem de important în toate situațiile de consiliere. De fapt, există o viziune asupra lumii cu un set de valori în cadrul fiecărei teorii care are de-a face cu psihoterapia. Viziunea unei persoane asupra vieții și valorile sale îi vor influența viața și comportamentul.

Viziunea filosofică a unui consilier asupra vieții și concepția sa despre om și lume vor afecta fiecare aspect al consilierii sale. Mulți cercetători sunt de acord că nu se poate consilia fără un sistem de valori. Cercetătorul psiholog Dr. Allen Bergin susține că:

Valorile sunt o parte inevitabilă și omniprezentă a psihoterapiei ^.7

Există o ideologie în terapia fiecăruia.

Tehnicile devin astfel un mediu de mediere a influenței valorice dorite de terapeut.

O abordare fără valoare este imposibilă ^.8

Bergin avertizează că, uneori, terapeutul sau consilierul presupune că ceea ce face « este profesional, fără să recunoască faptul că [el] promovează sub masca profesionalismului și a științei [propriul] sistem personal de valori ». ⁹ În altă parte, el afirmă: « Terapeuții nu trebuie să își ascundă prejudecățile în spatele unui ecran de jargon științific ». ¹⁰

Dr. Hans Strupp spune: « Nu poate exista nicio îndoială că valorile morale și etice ale terapeutului sunt întotdeauna « în imagine ». » ¹¹ Dr. Perry London consideră că evitarea valorilor este imposibilă. « Fiecare aspect al psihoterapiei presupune o doctrină morală implicită. » ¹² Mai mult, « Considerațiile morale pot dicta, în mare parte, modul în care terapeutul definește nevoile clientului său, modul în care operează în situația terapeutică, modul în care definește « tratamentul » și « vindecarea » și chiar « realitatea ». » ¹³ Morse și Watson concluzionează: « Astfel, valorile și judecățile morale vor juca întotdeauna un rol în terapie, indiferent cât de mult încearcă terapeutul să le treacă în plan secund. » ¹⁴

Deoarece morala și valorile joacă un rol crucial în consiliere, este foarte important ca persoana consiliată și consilierul să împărtășească aceeași viziune de bază asupra omului și valori similare. Persoana consiliată ar trebui să fie cel puțin conștientă de viziunea consilierului asupra vieții și de valorile sale atunci când solicită consiliere. Dacă persoana consiliată ar dori să adopte aceeași viziune și aceleași valori ca și consilierul, nu ar exista niciun conflict. Cu toate acestea, dacă există conflict sau confuzie în acest domeniu, persoana consiliată ar trebui să găsească un alt consilier.

Chiar și Collins afirmă: « Persoanele consiliate au mai multe șanse să se simtă mai bine și să experimenteze o creștere personală atunci când valorile lor sunt similare cu cele ale terapeutului » ¹⁵. Mai semnificativ, valorile religioase și morale ale unui terapeut le vor afecta adesea pe cele ale persoanei consiliate. Acest lucru are implicații profunde atunci când terapiile seculare sunt utilizate de creștini, deoarece toate terapiile sunt încărcate de valori și sunt legate de cultură. Cu toate acestea, Collins consideră că este util ca creștinii să încorporeze în propriile lor practici terapii ale necreștinilor cu valori diferite. Cu siguranță, aceste valori seculare se infiltrează și îi afectează consilierea.

Consilierea necredincioșilor.

Din cauza naturii religioase inerente a consilierii psihologice, trebuie abordată problema consilierii necreștinilor. Iar întrebarea trebuie să implice atât dacă să consiliezi, cât și ce să consiliezi. În încercarea de a aborda această problemă, Collins citează exemplul unui om care spune,

Îi spun persoanei care vine după ajutor că nici nu vreau să aud de problemă până când nu rezolvăm o întrebare spirituală de bază: Ați fost născut din nou? Dacă persoana consiliată este credincioasă, trecem la problemă. Dacă nu, îi prezint Evanghelia și îi spun că nu ajut oamenii decât dacă și până când se încredințează lui Isus Hristos ^.16

Collins se întreabă « câți oameni au fost refuzați de abordarea sa insensibilă și rigidă. » ¹⁷

Există de fapt două probleme aici, mai degrabă decât una. Cele două probleme abordate și confundate ca una singură prin acest exemplu sunt poziția teologică a individului și mijloacele sale de exprimare a acesteia. Se poate critica modul în care omul s-a exprimat și astfel se poate evita adevărata problemă. Deși descrierea acestui om sună abrupt, el și-a dat seama că scopul principal al consilierii necredincioșilor este ca aceștia să fie mântuiți și născuți din nou de la Duhul Sfânt prin credința în Hristos. « Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă și să-și piardă sufletul? » (Marcu 8:36.) Isus a slujit oamenilor pentru un scop mai mare decât orice nevoi sau dorințe temporale. În realitate, bărbatul din exemplul lui Collins poate conduce pe mulți la Hristos și îndeplinește Marea Trimitere într-un mod în care puțini consilieri o fac.

Collins continuă spunând: « Aducerea oamenilor la Hristos este esența Marii Porunci (Matei 28:19-20), dar de aici nu rezultă că consilierii creștini ar trebui să ofere ajutor doar credincioșilor ». ¹⁸ Cu toate acestea, « a aduce oamenii la Hristos » înseamnă a oferi ajutor necredinciosului în cel mai mare punct al nevoii sale. Mai mult, dacă un necredincios își găsește ajutorul prin teorii și terapii seculare, mai degrabă decât prin Isus, poate rămâne în carne și nu va ști niciodată cu adevărat ce înseamnă să umbli în Duhul.

Collins invocă două puncte din Scriptură pentru a-și susține poziția. Primul punct pe care îl aduce în discuție este că « Iisus i-a ajutat pe necredincioși ». ¹⁹ Pentru a dovedi acest lucru, el spune: « Iisus a fost dispus să îi ajute pe necredincioși. Nu ar trebui urmașii săi să facă la fel? » Isus a slujit în primul rând evreilor. Ori de câte ori a slujit neevreilor, a făcut-o pe baza credinței lor. De fapt, chiar și atunci când a administrat har și vindecare evreilor, credința a fost implicată. Isus este într-adevăr exemplul nostru. Nu numai că El este exemplul nostru, dar El este chiar Cel care slujește în consiliere care caută să-L glorifice și să încurajeze credința în El. Prin urmare, trebuie să-L urmăm – până la capăt.

Astfel, trebuie să ne întrebăm: « Care a fost scopul lui Isus în slujirea evreilor rătăciți, a centurionului roman, a femeii siro-feniciene și a samaritenilor? » Scopul său a fost să îi aducă pe oameni la Dumnezeu. Vorbirea, vindecarea, consilierea, scoaterea demonilor și învățătura lui Isus au avut toate rolul de a-i aduce pe oameni într-o relație corectă cu Dumnezeu. Da, Isus a fost dispus să ajungă la cei care nu umblau cu Dumnezeu și să-i ajute, dar cu singurul scop de a-i aduce la Dumnezeu. Întreaga lucrare a lui Isus este o mărturie împotriva lucrurilor pe care Collins încearcă să le justifice. Vi-l puteți imagina pe Iisus « dispus să ajungă la necredincioși și să-i ajute » fără să-L reveleze pe Tatăl?

Collins continuă să spună:

Isus a petrecut timp cu păcătoșii, a vindecat sclavul unui centurion roman, a sfătuit un colector de taxe urât, a scos demonii dintr-un crescător de porci păgân și a învățat liber pe oricine voia să asculte. Isus era dispus să ajungă la necredincioși și să-i ajute ^.20

Să examinăm exemplele date de Collins.

« Iisus a petrecut timp cu păcătoșii. » El știa că ei aveau nevoie să-L cunoască pe Domnul. Prin urmare, El nu a pierdut timpul dându-le opiniile oamenilor pentru a-i ajuta să-și rezolve problemele de viață. În schimb, El le-a slujit adevărul și harul lui Dumnezeu. (Luca 5:27-32.)

Isus « a vindecat sclavul unui centurion roman ». Centurionul știa în mod evident cine este Isus și a demonstrat o credință mai mare decât evreii. Prin urmare, nu a fost nevoie de evanghelizare. De fapt, Isus a recunoscut credința și a spus: « Nu am găsit o credință atât de mare, nu, nu în Israel. » (Luca 7:9.)

Iisus « a sfătuit un vameș urât ». Iisus ne spune scopul pentru care a mers în casa lui Matei: « Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăință. » (Matei 9:13.) De asemenea, Isus i-a spus lui Zaheu: « Căci Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. » (Luca 19:10.)

Isus « a scos demonii dintr-un crescător de porci păgân ». Chiar și demonii au recunoscut cine era Isus, deoarece au spus: « Ce avem noi de-a face cu tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? » (Matei 8:29.)

Iisus « îi învăța liber pe toți cei care voiau să asculte ». Și, într-adevăr, Isus a învățat. Dar, El nu a învățat căile oamenilor. El a învățat și a demonstrat căile lui Dumnezeu. El nu a oferit sfatul oamenilor, ci sfatul lui Dumnezeu. El nu a împrumutat din lume, ci a mers împotriva mentalității lumii. El a avut un scop mai mare decât să îmbrace carnea sau să instruiască carnea cum să trăiască mai bine și cum să se simtă mai bine în pielea proprie. Isus știa că trupul nu era de niciun folos și i-a spus lui Nicodim,

Adevărat, adevărat îți spun, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu. Ceea ce este născut din carne este carne, iar ceea ce este născut din Duh este duh, nu te mira că ți-am spus: Trebuie să vă nașteți din nou. (Ioan 3:5-7.)

Chiar și atunci când Iisus a slujit necredincioșilor, El a slujit conform căilor lui Dumnezeu și nu conform înțelepciunii curente, populare a oamenilor. În fiecare caz, El li-L dezvăluia pe Dumnezeu și nu îi învăța ideile oamenilor.

Al doilea punct al lui Collins este că « Scripturile nu ne instruiesc să ne limităm ajutorul la credincioși. » ²¹ Pentru a-și dovedi punctul de vedere, el citează Galateni 6:9-10, care include îndemnul lui Pavel: « Așadar, după cum avem ocazia, să facem bine tuturor oamenilor, în special celor care fac parte din familia credincioșilor. » În contextul întregii Scripturi, de ce ar face creștinii bine tuturor oamenilor? Din cel puțin două motive: În primul rând, pentru a-L arăta pe Hristos în viața lor și, în al doilea rând, pentru a-i câștiga pentru Hristos. Ce L-ar arăta mai mult pe Hristos, exemplul lor de Hristos în ei sau o discuție bazată pe opinia psihologică a cuiva? Ceea ce lipsește din argumentul lui Collins este un exemplu din Scriptură în care Isus sau ucenicii au slujit opiniile oamenilor mai degrabă decât adevărul lui Dumnezeu, sau în care nu au reușit să folosească circumstanțele pentru a urma Marea Trimitere.

Consilierul biblic trebuie să prezinte afirmațiile lui Hristos. Pentru psiholog, prezentarea afirmațiilor lui Hristos pe cheltuiala financiară a unui client, deși acestea sunt mai valoroase decât aurul, ar putea fi lipsită de etică și neconformă cu rolul său profesional de psiholog. Cu alte cuvinte, a face prozelitism pe cheltuiala unui client în perioada în care acesta a plătit pentru serviciile psihologice ar însemna să profite în mod nejustificat de el. Este adesea dificil pentru un creștin să vadă acest lucru, pentru că știm că Biblia este adevărată. Cu toate acestea, imaginați-vă că mergeți la un psiholog, vă așteptați la psihoterapie și sunteți proslăviți conform religiei budiste în timpul unei ore care costă peste cincizeci de dolari.

Bărbatul din exemplul lui Collins avea cu siguranță dorința de a-i aduce pe oameni la Hristos. Modul său de exprimare poate părea « insensibil și rigid », dar cu siguranță a avut ideea corectă. În plus, din cuvintele sale nu se poate desprinde maniera sau tonul vocii pe care le-a folosit. Poate că nu numai că i-a condus pe mulți la Hristos, dar i-a și ucenicit în mod eficient conform căilor Domnului, mai degrabă decât prin « intuițiile » împrumutate de la Freud et al.

Zeii psihologiei.

Nu numai că sunt implicate morala și valorile, dar acest tip de psihologie are proprii zei, preoți și mijloace de salvare. Acestea sunt cele mai evidente în psihologiile transpersonale, care includ diverse combinații de religii orientale, șamanism, astrologie și alte practici oculte. A trece cu vederea faptul că o mare parte din psihologie este influențată de idei orientale înseamnă a avea o înțelegere foarte superficială a relației dintre religia orientală și psihologia occidentală. Dr. Daniel Goleman, fost editor la Psychology Today, a scris o carte intitulată The Meditative Mind (Mintea meditativă), care abordează tocmai această ^problemă22.

Collins afirmă: « Ar fi nedrept să punem această creștere a ereziei umaniste exclusiv pe seama lucrărilor psihanaliștilor și psihologilor » ²³. Cu toate acestea, natura religioasă a psihoterapiei și a psihologiilor care stau la baza acesteia poate fi ușor observată în sprijinul și identificarea lor clară cu religia umanismului secular, care a alimentat mentalitatea new age. New agers îmbrățișează aceste sisteme psihologice și consideră că ele le oferă oamenilor ceea ce au nevoie pentru a se salva pe ei înșiși și societatea lor. În articolul său « What is the New Age? » din publicația Guide to New Age Living, Jonathan Adolph spune

Poate că cele mai influente idei care au modelat gândirea new age contemporană au fost cele care s-au născut din psihologia umanistă și mișcarea potențialului uman din anii ’60 și ’70. Optimismul fundamental al gândirii new age, de exemplu, poate fi urmărit până la psihologi precum Carl Rogers și Abraham Maslow, care au postulat că, atunci când nevoile de bază sunt satisfăcute, oamenii se vor strădui să se dezvolte și să găsească un sens vieții lor, un concept pe care Maslow l-a numit autoactualizare ^.24

Psihologia umanistă este la baza gândirii new age. O astfel de gândire îl lipsește pe Iisus de personalitatea și divinitatea Sa unică și conferă potențial divin unor simpli oameni. Cu un astfel de potențial divin, oamenii sunt considerați capabili să răscumpere societatea prin transformarea lor personală, care provine dintr-o scânteie divină care se presupune că se află în fiecare persoană.

Psihologia umanistă a îmbrățișat psihologia transpersonală, ocultismul și religia orientală. Trecerea de la teoriile psihologice umaniste la cele transpersonale nu este o surpriză pentru inițiați. Abraham Maslow, unul dintre fondatorii psihologiei umaniste, a prezis că psihologia umanistă va fi un pas important către psihologia transpersonală. În cartea sa Către o psihologie a ființei, care a fost publicată în 1968, el a scris

Consider că psihologia umanistă, a treia forță, este una de tranziție. O pregătire pentru o psihologie de forța a patra și mai înaltă, transpersonală, transumană, centrată în cosmos mai degrabă decât în nevoile și interesele umane, depășind umanitatea, identitatea, autoactualizarea și altele asemenea ^.25

Deși pare să se refere la un fel de zeu, cu siguranță nu vorbea despre Dumnezeul Bibliei. În schimb, auto-actualizarea sa era la doar un pas de panteism și auto-deificare.

Ideologiile psihologice combinate cu păgânismul sunt bătăile inimii care pulsează sub fațada științifică a psihoterapiei. Și această bătaie a inimii a început să pulseze în biserică. Pe urmele acestei bătăi de inimă este bătaia copitei calului alb din Apocalipsa 6. Călărețul, purtând o coroană și un arc, înșală națiunile cu aparența de bunătate și puritate. El este înșelătorul care își aruncă săgețile în mințile oamenilor și îi cucerește prin ideologii și psihologii false combinate cu idolatrie și păgânism.

Cultele psihologice au fost ridicate cu lemnul, fânul și resturile de păreri ale oamenilor. Sub un strat de platitudini pioase, ele își ascund adevăratele fundamente de evoluționism, determinism, agnosticism, ateism, umanism secular, transcendentalism, pseudoștiință, mesmerism și alte « isme » anticreștine. Aceste religii includ psihologiile psihanalitică, behavioristă, umanistă și transpersonală, amestecate și îmbinate cu orice credințe și practici care pot fi atractive pentru un individ. Catalogul lor de opțiuni este în continuă expansiune, iar evangheliștii psihologi propovăduiesc multe alte evanghelii.

Aceste religii psihologice nu sunt doar în lume; ele se află în mod flagrant în biserică și oferă numeroase combinații de teorii și terapii. Ele sunt ușor accesibile creștinilor, mai ales atunci când sunt albite cu versete din Biblie și li se acordă întâietate în librăriile creștine și în mass-media creștine. În loc să-i îndrume pe oameni spre poarta cea strâmtă și pe calea cea îngustă, prea mulți pastori, lideri și profesori creștini arată spre poarta cea largă, alcătuită din peste 250 de sisteme psihologice diferite combinate în mii de moduri. În loc să-i cheme pe oameni să iasă din lume și să fie separați, ei au adus psihologiile lumești chiar în biserică. În loc de altare deschise, există porți largi. Și, este aproape imposibil să eviți poarta largă și calea largă – mai ales când sunt deghizate în poarta strâmtă și calea îngustă.

INTEGRARE SAU SEPARARE?

Cei care încearcă să integreze psihologia și creștinismul speră să aducă laolaltă ce este mai bun din ambele. Credința lor se bazează pe o combinație a unuia sau mai multora dintre numeroasele sisteme psihologice ale minților oamenilor, împreună cu o anumită formă de creștinism. Collins spune că terapeuții creștini au obiective diferite de cele ale terapeuților seculari ^.1 Cu toate acestea, ei folosesc teorii și metode împrumutate direct din abordările concepute de psihologii seculari ale căror sisteme au la bază presupoziții care sunt antitetice Bibliei.

Collins admite că creștinii nu pot avea încredere în întreaga psihologie. Cu toate acestea, ca răspuns la titlul său Can You trust Psychology? Collins spune: « Totul depinde de psihologie și de psiholog. » ² Apoi, el oferă criteriile sale de acceptare. El spune că:

Atunci când un psiholog caută să fie călăuzit de Duhul Sfânt, este angajat să-L slujească pe Hristos cu credință, crește în cunoașterea Scripturilor, este conștient de faptele și concluziile psihologiei și este dispus să evalueze ideile psihologice în lumina învățăturii biblice – atunci puteți avea încredere în psiholog, chiar dacă uneori va face greșeli, așa cum facem cu toții. Dacă psihologia sau tehnica psihologică nu este în contradicție cu învățătura Scripturii, atunci este probabil să fie demnă de încredere, mai ales dacă este susținută și de date științifice ^.3

Aceasta este o temă care revine constant în întreaga sa carte.

Să încercăm acum să aplicăm acest criteriu. În prezent, există peste 250 de terapii concurente și adesea contradictorii și peste 10 000 de tehnici care nu sunt întotdeauna compatibile. Pentru a determina sistemele metodologice utilizate de creștinii care practică psihoterapia, am realizat un sondaj împreună cu Asociația Creștină pentru Studii Psihologice (CAPS), o organizație creștină națională formată din numeroși terapeuți practicanți. În sondajul nostru am folosit un chestionar simplu în care le-am cerut psihoterapeuților să enumere în ordine abordările psihoterapeutice care le-au influențat cel mai mult practicile private. Am enumerat doar zece abordări, dar am oferit spații libere în partea de jos a foii pentru adăugarea altora înainte de clasamentul final. Rezultatele au indicat că Terapia centrată pe client (Rogers) și Terapia realității (Glasser) au fost primele două opțiuni și că psihanaliza (Freud) și Terapia rațională emotivă (Ellis) au urmat îndeaproape.

Un rezultat deosebit de interesant al sondajului este că mulți dintre psihoterapeuți au enumerat o varietate de abordări la sfârșitul formularului, precum și au verificat și clasificat multe dintre abordările enumerate. Faptul că fac acest lucru indică faptul că au o abordare extrem de eclectică a consilierii. În concluzia noastră am spus următoarele:

Dacă acest sondaj constituie un eșantion reprezentativ, este probabil corect să spunem că nu există o singură cale psihoterapeutică creștină. Există o mare varietate în abordările care influențează practicile clinice ale membrilor CAPS. Acest sondaj pare să demonstreze că, deși unele psihoterapii sunt mai influente decât altele în practica consilierii creștine, în general psihoterapeutul creștin este atât independent, cât și eclectic în abordarea sa de consiliere. ⁴

Fiecare creștin care practică psihoterapia are propriul său conglomerat de abordări. Acest lucru nu este surprinzător. Cercetătorul Dr. Morris Parlof observă: « Majoritatea psihoterapeuților sunt eclectici, fie din intenție, fie implicit ». ⁵

Dacă ar fi să îi întrebăm pe numeroșii psihologi creștini dacă îndeplinesc criteriile lui Collins, am îndrăzni să presupunem că ar spune că da. Dar atunci trebuie să ne întrebăm de ce numeroșii psihologi creștini care ar spune că îndeplinesc criteriile lui Collins ajung la concluzii contradictorii cu privire la ce sisteme terapeutice să folosească și ce tehnici să aplice. Trebuie să existe, cel puțin, o mulțime de probe de text.

Collins afirmă constant că există o varietate de abordări ale consilierii creștine, ceea ce este adevărat. Cu toate acestea, baza consilierii biblice este adevărul revelat de Dumnezeu, în timp ce baza consilierii psihologice sunt opiniile oamenilor. Indiferent cât de mult încearcă cineva să biblicizeze psihologia sau să procedeze la folosirea psihologiei pentru că nu pare să contrazică Scriptura (ceea ce se pare că este în regulă cu Collins), este vorba tot de opiniile oamenilor. Chiar și după ce se presupune că găsim o anumită psihologie în Scriptură sau nu reușim să o găsim în Scriptură, ea este tot formată din opiniile oamenilor. Nu ne putem gândi la una dintre cele peste 250 de abordări ale psihoterapiei sau la una dintre psihologiile care stau la baza acesteia care să nu poată fi cumva raționalizată biblic. Dar raționalizarea biblică nu o face biblică. Este vorba în continuare de opiniile oamenilor.

De exemplu, Carl Rogers este probabil cel mai cunoscut nume printre psihologii creștini. În sondajul realizat de CAP în rândul psihologilor creștini, menționat anterior, Rogers a fost clasat pe primul loc. Rogers a spus odată că descoperirea sa supremă după o viață întreagă de consiliere este cea a iubirii ^.6 Cu toate acestea, iubirea pentru Rogers înseamnă « iubire între persoane ». Dar ce înțelege Rogers prin « iubire între persoane »? În primul rând, Rogers vorbește doar despre iubirea umană. Deși dragostea umană este o virtute admirabilă, ea nu se compară cu dragostea divină. Iubirea umană fără divinitate este doar o altă formă de iubire de sine. Dragostea divină, pe de altă parte, cuprinde toate calitățile enumerate în 1 Corinteni 13. În al doilea rând, Rogers vorbește doar despre iubirea între persoane. El ignoră marea poruncă de a « iubi pe Domnul Dumnezeul tău ». În al treilea rând, el nu menționează niciodată dragostea lui Dumnezeu pentru om, care este demonstrată în întreaga Biblie.

Descoperirea supremă a lui Rogers este o iubire umană limitată între persoane, care exclude iubirea lui Dumnezeu și iubirea pentru Dumnezeu. Prin excluderea lui Dumnezeu, Rogers instituie eu, eu însumi și eu ca evaluator și prioritizator al tuturor experiențelor. Sinele, mai degrabă decât Dumnezeu, devine centrul universului, iar iubirea, în afara lui Dumnezeu, devine doar o activitate de recompensare a sinelui. Lăsându-l pe Dumnezeu deoparte, Rogers ajunge la o « iubire între persoane », care este cu greu mai mult decât o slabă extensie a iubirii de sine. Ideile importante despre iubire nu au apărut odată cu Rogers. Ele au existat dintotdeauna. Rogers doar a descoperit ceva despre importanța iubirii, dar a ignorat profunzimea iubirii lui Dumnezeu.

Un psiholog creștin se va baza pe abordarea non-directivă a lui Rogers, altul pe determinanții inconștienți freudieni ai comportamentului, altul pe realitatea, responsabilitatea și binele și greșeala lui Glasser, iar altul pe terapia rațional emotivă a lui Ellis. Și, numeroși alți psihologi creștini, toți « dispuși să evalueze ideile în lumina învățăturii biblice », vor folosi alte sisteme reciproc conflictuale și tehnici contradictorii multiple.

Pentru a încurca și mai mult lucrurile, gândiți-vă la faptul că și criticii creștini ai psihologiei pretind că îndeplinesc criteriile lui Collins. Vom înlocui în criteriile lui Collins cuvintele « critic de psihologie » cu cuvântul « psiholog » după cum urmează: « Atunci când un [critic al psihologiei] caută să fie călăuzit de Duhul Sfânt, este angajat să-L slujească pe Hristos cu credință, crește în cunoașterea Scripturilor, este conștient de faptele și concluziile psihologiei și este dispus să evalueze ideile psihologice în lumina învățăturii biblice – atunci puteți avea încredere în [criticul psihologiei], chiar dacă uneori va face greșeli, așa cum facem cu toții. » ⁷ Sau Collins sugerează că criticii nu sunt « călăuziți de Duhul Sfânt » etc.?

Ce trebuie să facă un creștin? Psihologii pretind că îl urmează pe Dumnezeu; criticii pretind că îl urmează pe Dumnezeu. Psihologii care pretind că Îl urmează pe Dumnezeu folosesc adesea sisteme contradictorii; criticii psihologiei ajung, de asemenea, uneori, să folosească sisteme diferite. Cu toate acestea, criticii psihologiei folosesc Biblia ca prima lor sursă, în timp ce psihologii folosesc psihologia ca prima lor sursă.

Collins spune: « Dacă nu vă pricepeți la psihologie, găsiți un credincios convins care vă poate ajuta să descifrați ce este valabil și ce poate fi contrafăcut. » ⁸ Dar, din nou, ce trebuie să facă un creștin? Criticii creștini ai psihologiei spun că cele peste 250 de sisteme concurente și adesea contradictorii sunt toate contrafăcute. Psihologii creștini susțin că terapiile pe care le folosesc sunt autentice și în armonie cu Scriptura. Încă o dată, criticii psihologiei care recomandă abordări biblice merg mai întâi la Biblie, în timp ce psihologii încep cu psihologia.

Este interesant de observat că inițiatorii sistemelor psihologice, care sunt predate și folosite de creștini, nu erau credincioși. Creatorii acestor sisteme adesea concurente nu au început cu Scriptura și nici nu au comparat vreodată ceea ce au concluzionat cu Scriptura. Ei și-au conceput sistemele pornind de la propriile lor opinii căzute despre om.

În articolul său « Teoria ca autoportret și idealul obiectivității », Dr. Linda Riebel arată în mod clar că « teoriile naturii umane reflectă personalitatea teoreticianului așa cum acesta o exteriorizează sau o proiectează asupra umanității în general ». Ea spune că « teoria naturii umane este un autoportret al teoreticianului … subliniind ceea ce are nevoie teoreticianul » și că teoriile personalității și psihoterapia « nu pot transcende personalitatea individuală angajată în acel act ». ⁹

Dr. Harvey Mindess a scris o carte intitulată Makers of Psychology: Factorul personal. Teza cărții sale poate fi văzută în următoarele citate:

Intenția mea este să arăt cum liderii acestui domeniu portretizează umanitatea după propria lor imagine și cum teoriile și tehnicile fiecăruia sunt un mijloc de a-și valida propria identitate ^.10

Singura țintă pe care doresc să o atac este iluzia că judecățile psihologilor sunt obiective, declarațiile lor imparțiale, metodele lor bazate mai mult pe dovezi externe decât pe nevoi personale. Chiar și cele mai mari genii sunt ființe umane, limitate de timpul și locul existenței lor și, mai presus de toate, limitate de caracteristicile lor personale. Perspectivele lor sunt modelate de ceea ce sunt. Nu este nicio rușine în acest sens, dar este o crimă împotriva adevărului să negi acest lucru ^.11

Domeniul în ansamblul său, având ca direcție punctele de vedere ale liderilor săi – care, după cum voi demonstra, sunt întotdeauna motivați personal – poate fi privit ca un set de oglinzi deformante, fiecare reflectând natura umană într-un mod oarecum dezechilibrat, fără nicio garanție că toate acestea puse la un loc dau un portret rotund ^.12 (Sublinierea noastră.)

Enigma naturii umane, am putea spune, este ca o pată Rorschach uriașă pe care fiecare teoretician al personalității își proiectează propriile caracteristici de personalitate ^.13

Cu toate acestea, concluziile la care ar trebui să ajungem cu privire la acest domeniu în ansamblu trebuie să înceapă cu recunoașterea elementului subiectiv din toate teoriile personalității, a aplicabilității limitate a tuturor tehnicilor terapeutice și să continue cu relativitatea adevărului psihologic ^.14

Acesta este cu adevărat un caz în care opiniile psihologilor necredincioși sunt folosite de psihologii creștini pe baza faptului dacă par sau nu biblice. Nu este ciudat că aceste opinii personale contradictorii ale acestor necreștini trebuie să fie evaluate pe baza mărturiei creștinilor care pretind că îndeplinesc criteriile lui Collins?

Collins spune: « Dacă psihologia sau tehnica psihologică nu este în contradicție cu învățătura scripturală, atunci este probabil să fie demnă de încredere, mai ales dacă este susținută și de date științifice. » ¹⁵ Criteriul « nu este în contradicție cu învățătura scripturală » ca mijloc de a fi « demn de încredere » este ciudat. Se pare că psihologul care îndeplinește criteriile lui Collins până în acest punct trebuie doar să se asigure că psihologia folosită « nu este în contradicție cu învățătura Scripturii ». Intenția și scopul Scripturii nu este de a fi un sprijin sau un cadru pentru înțelepciunea lumească în domeniul a ceea ce este omul și cum ar trebui să trăiască. Desigur, totul trebuie evaluat în funcție de Scriptură, dar asta nu înseamnă că o teorie sau o opinie care nu se află în Scriptură este, prin urmare, « în dezacord cu învățătura Scripturii » doar pentru că nu este menționată. Oricine caută să evalueze înțelepciunea oamenilor în lumina Scripturii trebuie să se cufunde mai mult în Biblie decât în înțelepciunea oamenilor. Ar trebui să existe o prejudecată biblică mai degrabă decât o prejudecată psihologică.

Ce-ar fi să folosim un alt criteriu, cum ar fi « Numai dacă nu este în contradicție cu alte sisteme psihologice? » (Desigur, asta le-ar elimina pe toate.) Sau, « numai dacă nu abordează probleme deja abordate în Scriptură? » Criteriul « nu este în contradicție cu învățătura Scripturii » este deschis interpretării individuale și acesta este motivul pentru care atât de mulți psihologi creștini au atât de multe sisteme diferite, adesea contradictorii, pe care le folosesc. În plus, acest criteriu pentru psihologie nu deschide cutia Pandorei? De exemplu, grafologia, utilizarea chakrelor hinduse, hipnoza și levitația ar putea fi raționalizate ca fiind « neconforme cu învățăturile Scripturii » de către unii creștini (nu noi!). Dar ar trebui un creștin să le folosească? Ultima parte a propoziției « în special dacă este susținută și de date științifice » ar trebui, în mod corect, să se citească « orc/y dacă este susținută și de date științifice ». Altfel, de ce ar vrea cineva să folosească o psihologie sau o tehnică psihologică nedovedită și nesusținută?

Collins afirmă: « Unele concluzii psihologice nu pot fi luate în considerare și nu trebuie acceptate ». ¹⁶ Cu toate acestea, Collins nu face nicăieri distincție între ceea ce poate fi de încredere și ceea ce nu poate fi. Și nici nu a instruit cititorul cu privire la ceea ce « nu poate fi de încredere » și « nu trebuie să fie acceptat ». De exemplu, dacă un număr de psihologi creștini care îndeplinesc criteriile lui Collins și care pretind că « sunt călăuziți de Duhul Sfânt » ajung la concluzii evident contradictorii, așa cum se întâmplă adesea, care sau care « nu pot fi de încredere și nu trebuie să fie acceptați »?

Citându-ne parțial, Collins spune: « O carte creștină recentă face critica valabilă că unii terapeuți seculari sunt « lungi în promisiuni, dar scurți în cercetări științifice independente ». Aceste sisteme se bazează pe « propriile spuse ale terapeuților și nu pe cercetări independente și urmăriri ». ¹⁷ El continuă să spună,

Autorii creștini ai acestei cărți se pare că nu reușesc să vadă că aceeași critică se aplică și propriei lor abordări a consilierii. Deoarece sunt construite pe baza învățăturilor biblice, abordările creștine sunt rareori testate, ci se presupune că sunt corecte – chiar și atunci când nu sunt de acord cu alte metode de consiliere bazate pe Biblie ^.18

Collins are dreptate cu privire la faptul că abordările creștine sunt rareori testate. El trebuie să includă în această preocupare și vasta gamă de abordări de integrare. Majoritatea studiilor de cercetare privind consilierea sunt efectuate la universități cu terapeuți angajați, mai degrabă decât cu terapeuți din mediul privat. Am dori să știm dacă există studii controlate, realizate cu atenție, privind abordări de integrare definite în mod discret. Din moment ce integraționiștii creștini cred că folosesc știința, ei ar trebui să se supună cercetării științifice.

Collins spune: « Dar dacă vrem să fim consecvenți și corecți, trebuie să ne testăm abordările cu atenție și cu aceeași rigoare pe care o cerem psihoterapeuților ale căror teorii le criticăm atât de repede. » ¹⁹ În mod evident, el nu realizează că, dacă o persoană pretinde validitate științifică și că ceea ce face se bazează pe știință, trebuie să fie deschisă la a fi testată. Dacă, pe de altă parte, psihoterapeuții ar admite că promovează opiniile oamenilor și practică religia mai degrabă decât știința, nu am cere dovezi, așa cum nu cerem dovezi pentru eficacitatea budismului sau a credinței musulmane.

Consilierea biblică se bazează pe credință, mai degrabă decât pe știință. Nu susținem altceva decât ceea ce declară Cuvântul lui Dumnezeu. Collins cere dovezi pentru practicile consilierilor biblici, dar adevărul lui Dumnezeu este adevărat indiferent dacă consilierii biblici îl aplică corect sau nu. Dar opiniile omului (psihologia) sunt doar atât, până când sunt formate, testate și dovedite științific. În plus, ar cere Collins dovezi că Biblia este eficientă în viața credincioșilor doar pentru că există diverse denominații creștine? Trebuie să ținem cont de faptul că în consilierea psihologică avem de-a face cu o sursă discutabilă (Carl Rogers, William Glasser, Sigmund Freud, Albert Ellis etc.); în consilierea biblică avem de-a face cu adevărul (Biblia).

Collins se referă la « epoca noastră actuală plină de presiune » ²⁰ ca justificare pentru amalgamarea psihologiei clinice și a psihologiei de consiliere. Ceea ce el omite să menționeze este că multe dintre principiile moderne de gestionare a stresului își au originea în practicile oculte antice de vizualizare și autohipnoză. Se pare că Biblia a fost suficientă pentru a răspunde problemelor bisericii primare, dar nu este suficientă pentru societatea noastră complexă actuală.

Collins enumeră mai multe tipuri de probleme pe care oamenii le aduc consilierilor și despre care susține că « nu sunt discutate niciodată în Biblie ». ²¹ El spune: « Ar putea fi dificil să găsim principii biblice care să ne ghideze în toate problemele pe care le-am enumerat ». ²² Primele sale exemple de probleme aduse unui consilier au legătură cu luarea deciziilor:

« Am fost acceptat de două colegii creștine. Nu mă pot decide la care să merg. »

« Ar trebui să mă căsătoresc acum sau să aștept până când voi fi bine lansat în carieră? » ²³

Nu sunt acestea chestiuni legate de căutarea voinței lui Dumnezeu prin rugăciune, precum și prin colectarea informațiilor necesare (de exemplu, despre ceea ce oferă facultățile, posibila lor influență asupra persoanei, cerințele locului de muncă sau ale carierei etc.) și gândirea prin priorități dumnezeiești? Principiul « Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu » nu ar fi esențial în aceste considerații? Nu este nevoie de teorii și terapii psihologice pentru a ajuta o persoană cu astfel de întrebări.

Cum poate un psiholog să ajute mai mult decât o persoană care umblă cu Domnul și care este înzestrată cu sfat dumnezeiesc cu următoarele probleme enumerate de Collins?

« Știu că Dumnezeu m-a iertat pentru păcatele mele din trecut, dar ce fac acum că sunt însărcinată? »

« Cum pot să nu mai mănânc atât de mult? »

« Sunt foarte deprimat. Medicul spune că nu există nicio cauză fizică și nu mă pot gândi la niciun păcat din viața mea care m-ar putea trage în jos. Ce ar trebui să fac? » ²⁴

Adesea, oamenii cred că, dacă nu există un verset sau o formulă specifică, Biblia nu vorbește despre o problemă. Trebuie să ne amintim întotdeauna că Domnul lucrează împreună cu Cuvântul Său , cu Duhul Său Sfânt și cu membrii trupului lui Hristos. Domnul dă într-adevăr biruință în aceste domenii. Și chiar și atunci când păcatul nu este implicat, poate exista o neînțelegere a cine este Domnul și/sau o lipsă de cunoaștere cu privire la scopurile Sale în viața unei persoane.

Următorul exemplu al lui Collins, « Mă puteți ajuta? Am SIDA » ²⁵, arată o lipsă de înțelegere a mesajului Evangheliei de speranță și a scopului trupului lui Hristos de a purta poverile celuilalt. Teoriile și terapiile psihologice nu-i pot da speranță adevărată sau viață veșnică. Nici nu pot oferi genul de iubire care merge dincolo de cuvinte.

Exemplele continuă. Cu toate acestea, în fiecare caz, cu excepția celui care este o problemă educațională, școlară, de eșec la matematică, acestea sunt probleme care au de-a face cu viața și credința. Fiecare dintre ele poate motiva o persoană să se apropie de Dumnezeu și să-L găsească suficient, sau poate tenta o persoană să se îndepărteze de Dumnezeu și să caute răspunsuri în lume. Teoriile și terapiile psihologice ar putea foarte bine să ducă o persoană mai departe de voia lui Dumnezeu. Ideea nu este care cale funcționează. Ideea trebuie să fie: Care cale Îi place Tatălui? Cu toate acestea, deoarece Collins continuă să creadă că teoriile psihologice se bazează pe descoperiri științifice și, prin urmare, sunt daruri de la Dumnezeu, el insistă:

Cu siguranță există momente, multe momente, în care un consilier creștin sensibil, pregătit din punct de vedere psihologic și devotat poate ajuta oamenii prin tehnici psihologice și cu intuiții psihologice pe care Dumnezeu ne-a permis să le descoperim, dar pe care nu a ales să le dezvăluie în Biblie ^.26

Din moment ce toate psihologiile au fost inventate de necreștini, este ciudat că Dumnezeu le-a dat aceste « intuiții psihologice », mai ales în lumina scrisorii lui Pavel către Corinteni, în care el spune:

Voi nimici înțelepciunea înțelepților și voi nimici priceperea celor înțelepți. Unde este înțeleptul? unde este cărturarul? unde este dispecerul acestei lumi? nu a făcut Dumnezeu nebunească înțelepciunea acestei lumi? … nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii …. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebunești ale lumii pentru a zăpăci pe cele înțelepte …. Pentru ca nimeni să nu se laude în prezența Lui. Ci din El sunteți voi în Isus Hristos, care ne-a fost făcut de Dumnezeu înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare. (1 Corinteni 1:19, 20, 25,29, 30.)

Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, pentru că ele sunt nebunie pentru el; nici nu le poate cunoaște, pentru că ele sunt discernute duhovnicește. Dar cel duhovnicesc judecă toate lucrurile, dar el însuși nu este judecat de nimeni. Căci cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-l poată instrui? Dar noi avem mintea lui Hristos. (1 Corinteni 2:14-16.)

Și, din moment ce există atât de multe « intuiții psihologice », adesea contradictorii, folosite de creștinii declarați, fără un acord real sau dovezi de cercetare în sprijinul acestora, aceasta ridică cu siguranță o mulțime de întrebări cu privire la poziția lui Collins.

Sunt « intuițiile psihologice » folosite de Collins mai bune decât cele folosite de alți creștini profesanți, precum psihiatrul M. Scott Peck, pastorul devenit psiholog H. Norman Wright, psihologul Lawrence Crabb, psihiatrii Paul Meier și Frank Minirth, Morton Kelsey sau oricare dintre mulți alți creștini profesanți? Dar care dintre numeroasele sisteme folosite de creștinii profesanți, de la complexul lui Oedip freudian la arhetipurile junghiene, sunt « cunoștințe psihologice pe care Dumnezeu ne-a permis să le descoperim, dar pe care nu a ales să le dezvăluie în Biblie »? Există mulți creștini care practică terapia psihologică și care încă mai cred în complexul Oedip.

Collins răspunde afirmativ la întrebarea « Psihologia seculară și creștinismul pot fi integrate? ». Collins spune,

Pentru psihologul creștin, integrarea implică recunoașterea autorității supreme a Bibliei, dorința de a învăța ceea ce Dumnezeu a permis oamenilor să descopere prin intermediul psihologiei și al altor domenii de cunoaștere și dorința de a determina modul în care atât adevărurile Scripturii, cât și datele psihologice ne pot permite să înțelegem și să ajutăm mai bine oamenii ^.27

În mod evident, Collins are mai multă încredere în înțelegerea Bibliei de către un psiholog creștin decât în cea a unui teolog în această privință, deoarece el spune că criticile aduse terapiei profesionale « ar putea fi respinse dacă ar veni din partea unui jurnalist sau a unui teolog care scrie ca un outsider ». ²⁸ Cum poate fi un teolog un « outsider » atunci când psihoterapia și psihologiile de consiliere se ocupă de sufletul omului? Cum poate fi el un « outsider » atunci când așa-numita integrare implică Biblia? Collins spune: « Concluziile psihologice care contrazic principiile biblice cu siguranță nu pot fi integrate în creștinism. » ²⁹ Totuși, cine ar ști mai bine decât un cercetător biblic și un teolog locuit de Hristos? Nu trebuie să fii psiholog pentru a vedea contradicțiile.

Collins continuă apoi să reitereze tema sa constantă: « Prin urmare, este important ca integrarea să fie făcută cu atenție, selectiv, tentativ și de către persoane care caută să fie conduse de Duhul Sfânt. » ³⁰ Primim multe informații de la persoane care au fost terapiate de profesioniști creștini, de la terapeuți creștini care au părăsit profesia și de la numeroase alte persoane cu privire la faptul dacă tema lui Collins este sau nu pusă în practică. În plus, profesioniștii creștini care au participat la sondajul nostru privind CAPS, descris mai devreme, ar crede cu siguranță că sunt conduși de Duhul Sfânt, în ciuda faptului că urmează o varietate foarte divergentă de teorii și practici. Există aproape la fel de mult acord între ei ca și între omologii lor seculari. De fapt, unii dintre cei care pretind că sunt conduși de Duhul Sfânt folosesc tehnici din est, Forum, LIFESPRING și chiar din terapiile orientale, care pun accentul pe vizualizare și pe ghizi spirituali.

Collins are dreptate când spune: « Nu există formule. » ^{31 De} asemenea, nu există diferențe consistente și fiabile între terapeuții creștini și cei seculari. Imaginea terapeuților conduși de Duhul Sfânt care ajung la concluzii și au practici mult diferite de cele ale omologilor lor seculari este una falsă. De fapt, la una dintre întâlnirile CAPS s-a făcut următoarea declarație:

Suntem adesea întrebați dacă suntem « psihologi creștini » și ne este greu să răspundem deoarece nu știm ce implică întrebarea. Suntem creștini care sunt psihologi, dar în prezent nu există o psihologie creștină acceptabilă care să fie semnificativ diferită de psihologia necreștină. Este dificil să presupunem că funcționăm într-un mod care este fundamental distinct de colegii noștri necreștini … deocamdată nu există o teorie acceptabilă, un mod de cercetare sau o metodologie de tratament care să fie în mod distinct creștină ^.32

Collins consideră că « integrarea nu este întotdeauna evitabilă ». El afirmă: « Ar fi convenabil dacă toată consilierea ar putea fi împărțită în mod clar în « calea psihologică » și « calea spirituală », fără ca obiectivele, metodele sau ipotezele să se suprapună » ³³. El adaugă apoi

Chiar și cei care încearcă să dihotomizeze consilierea în abordări psihologice versus abordări biblice trebuie să admită că există o suprapunere. Ascultarea, discuția, mărturisirea, acceptarea, gândirea și înțelegerea nu sunt activități nici pur psihologice, nici exclusiv biblice. ³⁴

Din nou, nu suntem de acord cu el. Pentru noi, oricine își bazează consilierea pe Cuvântul lui Dumnezeu folosește calea spirituală; iar oricine folosește opiniile psihologice ale oamenilor folosește calea psihologică. Faptul că ambele tipuri de consiliere folosesc ascultarea, vorbirea și așa mai departe nu este problema. Problema este pe ce bază se bazează ascultarea, vorbirea etc.?

Collins continuă: « Chiar și dragostea, speranța, compasiunea, iertarea, grija, bunătatea, confruntarea și o mulțime de alte concepte sunt împărtășite de teologi și psihologi. » ³⁵ Atunci când vrea să argumenteze asemănările pentru a-i putea acuza pe consilierii biblici de integrare, el admite că consilierii biblici sunt atenți și plini de compasiune. Cu toate acestea, în alte locuri, el construiește un consilier biblic om de paie care este rigid, nepăsător și limitat în înțelegerea sa a oamenilor și a problemelor. Problema pare să stea în presupunerea că, dacă cineva poate relaționa cu oamenii sau îi poate înțelege, folosește psihologia, pentru că el spune

Persoana care dorește să îi înțeleagă și să îi ajute pe ceilalți nu poate evita cel puțin o anumită suprapunere și integrare a principiilor psihologice și creștine ^.36

Aceasta ridică întrebarea: « Putea cineva să înțeleagă și să ajute pe cineva înainte de așa-numita știință a psihologiei? » Ceea ce Collins și alții care doresc să justifice utilizarea intenționată a psihologiei nu par să înțeleagă este că Biblia oferă o profunzime și o amploare mai mare pentru a înțelege și a ajuta oamenii. Marea diferență dintre consilierii biblici/spirituali și cei care se integrează cu psihologia este dacă se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe lucrarea Duhului Sfânt sau pe o combinație de opinii ale oamenilor și elemente ale credinței creștine.

Collins susține: « Diferitele abordări seculare și creștine se suprapun și folosesc multe dintre aceleași tehnici. » ³⁷ El estompează diferențele dintre consilierea biblică și cea psihologică prin referirea continuă la asemănări care nu sunt asemănări reale și la suprapuneri care nu sunt suprapuneri reale. Este ca un prieten ateu de-al nostru care spune că toate religiile lumii sunt la fel pentru că toate folosesc rugăciunea și se închină unei divinități.

Collins persistă în eroarea de a se uita mai degrabă la superficialități decât la substanță. Argumentul este ceva de genul următor: Medicii vorbesc cu pacienții lor, iar psihologii vorbesc cu pacienții lor. Prin urmare, există o suprapunere între practicile medicale și psihologice și aceasta nu poate fi evitată. Cu toate acestea, prietenii vorbesc între ei. Dacă urmăm logica, asta înseamnă că ei practică medicina și psihologia.

Ca un alt exemplu al acestei confuzii, Collins spune despre cele două abordări: « Ambele pun accentul pe ascultare. » ³⁸ Ascultarea în consilierea biblică este la fel de asemănătoare cu consilierea psihologică precum rugăciunea creștină este cu rugăciunea hindusă. Ar fi dificil să ne gândim la o profesie care se ocupă de oameni și care nu pune accent pe ascultare. Medicii o fac, profesorii o fac, avocații o fac, vânzătorii o fac și multe altele. Dar asta nu înseamnă că aceste profesii sunt toate la fel. Asemănările superficiale nu conduc în niciun caz la egalitate.

spune Collins:

Am citit odată o poveste amuzantă și exagerată despre un bărbat care refuza să poarte mănuși, să sărbătorească Crăciunul sau să folosească pastă de dinți, deoarece umaniștii seculari făceau toate acestea. Nu am putea supraviețui dacă am evita tot ceea ce folosesc necredincioșii. În același mod, nu am putea sfătui dacă am respinge toate metodele de ajutorare folosite de necreștini ^.39

Deși consilierii biblici și consilierii psihologici pot părea să facă aceleași lucruri, cum ar fi să vorbească și să asculte, baza este diferită. Sursa consilierului biblic este Scriptura, nu psihologia. Orice pare a fi la fel este accidental, nu intenționat. Dacă modul biblic pare să implice activități similare, nu ar trebui să fie niciodată pentru că a fost împrumutat sau învățat din lumea psihologică. Atunci când aceste activități sunt desfășurate pentru a se conforma unui model psihologic al omului și unei metodologii psihologice de schimbare, ele devin instrumente identificabile ale acelei terapii. Conversația influențată de calea psihologică nu poate îndeplini pe deplin obiectivele biblice de a umbla în duh, mai degrabă decât după carne.

Pe de altă parte, pot exista unele suprapuneri atunci când un consilier cu pregătire psihologică încearcă, de asemenea, să consilieze în conformitate cu Biblia. Descrierea lui Collins a unui ^consilier creștin40 ar descrie cu siguranță anumite aspecte ale consilierii biblice. Cu toate acestea, orice suprapunere reală s-ar datora faptului că un psiholog încearcă să utilizeze o parte din metoda biblică împreună cu metoda psihologică.

Deși un consilier biblic se poate folosi de orice date stabilite științific, el ar avea grijă să nu se afunde în sistemele teoretice care încearcă să explice de ce omul este așa cum este și cum ar trebui și se poate schimba. Deși pot exista elemente de adevăr, acestea sunt prea legate de sistemele neevlavioase pentru a fi folosite. Și, acele elemente izolate care superficial par să fie în acord cu Scriptura se bazează pe filosofii care neagă Domnia lui Hristos.

Un exemplu mai extrem al poziției integraționiste îl găsim la Dr. John Carter și Dr. Bruce Narramore de la Rosemead Graduate School of Psychology, care spun în cartea lor The Integration of Psychology and Theology (Integrarea psihologiei și teologiei): « Atât Biblia, cât și psihologia au o mulțime de subiecte în comun. Ambele studiază atitudinile și comportamentul rasei umane. » ⁴¹ Acest lucru echivalează în esență Biblia și psihologia ca fiind ambele un « studiu … al rasei umane ». Cu toate acestea, Biblia nu este doar un « studiu … al rasei umane »; ea este adevărul despre rasa umană! De fapt, Biblia este singurul adevăr complet fiabil și demn de încredere despre om, în timp ce psihologia este doar opiniile oamenilor despre om.

În plus, psihologia constă în opiniile oamenilor fără Dumnezeu despre om.

Gândiți-vă la toți teoreticienii psihologici, cum ar fi Freud, Jung, Adler, Rogers, Ellis, etc. Cunoașteți vreun mare teoretician al psihologiei care să fie creștin? În contrast cu aceasta, Biblia oferă explicațiile și răspunsurile complete și unice, neschimbătoare, ale lui Dumnezeu despre oameni; în timp ce psihologia este un catehism de leac, asemănător unui cameleon, în continuă schimbare. Dr. Charles Tart, un vorbitor și scriitor prolific în domeniul psihologiei, recunoaște că sistemele psihoterapeutice populare predominante nu fac decât să reflecte cultura actuală ^.42 Știm că adevărurile Scripturii sunt eterne, dar, care « adevăruri » psihologice sunt eterne?

Rezultatele unui studiu realizat pe 177 de articole care aveau legătură cu integrarea au indicat că majoritatea creștinilor care practică psihologia nu folosesc teologia ca filtru pentru a reține doar ceea ce este biblic ^.43 Aproximativ o treime folosesc o formă de integrare care pune accentul pe compatibilitate. Aceasta seamănă mult cu ideea de suprapunere a lui Collins. Cu toate acestea, cercetătorii se grăbesc să adauge:

Faptele psihologice și teologice pot părea la suprafață că spun același lucru, dar o înțelegere mai cuprinzătoare a fiecăruia poate dovedi că există diferențe semnificative între conceptele seculare și cele creștine identificate ca fiind paralele ^.44

Modul predominant a fost cel de « reconstrucție activă și reetichetare », fie prin « reinterpretarea faptelor psihologice din perspectiva faptelor teologice », fie prin « reinterpretarea faptelor teologice din perspectiva faptelor psihologice ». ⁴⁵

Abordarea integratoare, deși este elogioasă față de psihologie, sfârșește adesea prin a fi depreciativă față de Biblie. După cum am arătat, ea conferă psihologiei un statut care nu este confirmat de filosofii științei și de alți experți în domeniu. Prin aceasta denigrează Biblia într-un mod subtil și aproape neobservat. Conform unui studiu realizat de E. E. Griffith, consilierea psihologică făcută de cei care se descriu ca operând într-un cadru creștin constă, de fapt, în cea mai mare parte, în tehnici derivate din ^secole46.

Collins își încheie capitolul spunând: « Dar este confuz, potențial dăunător și invalid să propui că există o cale psihologică care se ocupă cu « vindecarea minților », o cale spirituală care se ocupă cu « vindecarea sufletelor » și nicio suprapunere. » ⁴⁷ Mai confuză și potențial dăunătoare din punct de vedere spiritual este concentrarea pe asemănările superficiale pentru a stabili egalități. Consilierea biblică este mai profundă și mai complexă decât atât.

După toate argumentele sale în sprijinul integrării, concluzia finală a lui Collins cu privire la integrare este destul de derutantă. El afirmă: « Este prea devreme pentru a răspunde decisiv dacă psihologia și creștinismul pot fi integrate. » ⁴⁸ Acest lucru ridică întrebarea: Dacă concluzia lui Collins este corectă, atunci de ce recomandă el integrarea?

EFICIENȚĂ

Psihoterapia sau consilierea psihologică îi ajută cu adevărat pe oameni? Având în vedere numărul de creștini care caută ajutor psihologic și numărul de creștini care au ales consilierea psihologică ca profesie și numărul de pastori care trimit oamenii la psihologi profesioniști, răspunsul trebuie să fie « da ». Dar este acesta? Sau poate o întrebare mai bună este aceasta: Știe cineva cu adevărat dacă consilierea psihologică funcționează?

Trei cercetători eminenți din domeniul rezultatelor în psihoterapie declară că « întrebarea urgentă pusă de public – Psihoterapia funcționează? – rămâne fără răspuns » ¹. Asociația Americană de Psihiatrie a publicat Psychotherapy Research: Methodological and Efficacy Issues, care indică faptul că un răspuns definitiv la întrebarea « Este psihoterapia eficientă? » ar putea fi de neatins. Autorii concluzionează: « Concluziile neechivoce cu privire la legăturile cauzale dintre tratament și rezultat pot să nu fie niciodată posibile în cercetarea psihoterapiei ». ²

Într-o recenzie a acestei cărți, Brain-Mind Bulletin afirmă: « Cercetarea nu reușește adesea să demonstreze un avantaj fără echivoc al psihoterapiei ». Iată un exemplu interesant din carte:

. … un experiment realizat la All-India Institute of Mental Health din Bangalore a arătat că psihiatrii pregătiți în Occident și vindecătorii nativi aveau o rată de recuperare comparabilă. Cea mai notabilă diferență a fost că așa-numiții « vraci » și-au eliberat pacienții mai repede ^.3

Cercetătorul Dr. Allen Bergin, pe care Collins îl citează în sprijinul terapiei psihologice, admite, de asemenea, că este foarte greu să dovedești lucruri în psihoterapie ^.4 Cercetătorul psiholog Dr. Judd Marmor spune că există o « penurie de cercetări solide în acest domeniu » din cauza dificultăților implicate ^.5 Alți doi scriitori indică faptul că « penuria de date privind « rezultatele » lasă profesia vulnerabilă la acuzația familiară că nu este deloc o știință, ci mai degrabă un « sistem de credință » care depinde de un act de credință între pacientul cu probleme și un terapeut care îl sprijină ». ⁶

În prezentarea argumentelor sale în favoarea eficacității psihoterapiei, Collins citează comentariile lui Bergin cu privire la unele lucrări anterioare realizate de Dr. Hans Eysenck. Bergin este un psiholog cunoscut și coeditor, împreună cu Dr. Sol Garfield, al Handbook of Psychotherapy and Behavior Change ^.1 Eysenck este considerat unul dintre cei mai importanți psihologi ai lumii. După examinarea a peste 8000 de cazuri, Eysenck a ajuns la concluzia că:

. . aproximativ două treimi dintr-un grup de pacienți nevrotici își vor reveni sau se vor ameliora într-o măsură semnificativă în decurs de aproximativ doi ani de la debutul bolii lor, indiferent dacă sunt tratați sau nu prin psihoterapie ^.8

Eysenck a constatat puține diferențe în ceea ce privește rezultatele (la subiecții pe care i-a examinat) între cei tratați și cei care nu au fost tratați. Întrucât studiul său nu a reușit să demonstreze niciun avantaj al psihoterapiei față de lipsa unui tratament formal, el a remarcat:

Din punctul de vedere al nevroticului, aceste cifre sunt încurajatoare; din punctul de vedere al psihoterapeutului, cu greu pot fi considerate foarte favorabile pretențiilor sale ^.9

Declarația lui Eysenck este copleșitoare. Dar ceea ce este cu adevărat șocant este numărul mare de trimiteri la consiliere psihologică atunci când cercetările nu par să o susțină.

Bergin nu a fost de acord cu concluziile lui Eysenck și nu crede că cercetarea susține poziția lui Eysenck. Totuși, aceasta nu este o chestiune simplă. Încă din 1952 a existat o controversă cu privire la existența sau nu a unei diferențe între persoanele consiliate și cele neconsiliate. În 1979, simpozionul « Rezultatul psihoterapiei: Benefit, Harm, or No Change? » Eysenck a raportat rezultatele revizuirii istoriei curelor pentru bolnavii mintal din spitalul în care lucrează. El a descoperit că încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea (1683-1703) aproximativ două treimi dintre pacienți au fost externați ca fiind vindecați. În ciuda faptului că psihoterapia nu exista la acea vreme, rata de ameliorare era aproximativ aceeași cu cea de astăzi. Așa-numitul tratament consta în utilizarea de cătușe, băi reci, izolare și chiar extracția dinților pentru pedepse extreme.

În timpul prezentării sale, Eysenck a furnizat dovezi suplimentare pentru descoperirea sa anterioară, indicând că aproximativ același număr de persoane se vor îmbunătăți pe o perioadă de doi ani, indiferent dacă primesc sau nu terapie. El a confirmat: « Ceea ce am spus în urmă cu peste 25 de ani este încă valabil. » ¹⁰ Apoi, în 1980, Eysenck a scris o scrisoare către American Psychologist în care își susținea poziția inițială ^.11 În ultimii ani, Eysenck și-a susținut și mai ferm poziția inițială ^.12

Cu toate acestea, Collins afirmă că « există acum un consens că psihoterapia este mai eficientă decât lipsa terapiei » ¹³. Cuvântul consens înseamnă, de obicei, acord general sau unanimitate. Vom lăsa dovezile să vorbească de la sine. Să începem prin a-l cita pe Bergin, aceeași persoană citată de Collins. Bergin spune:

. . . este descurajant să constatăm că există încă o controversă considerabilă cu privire la rata de ameliorare a tulburărilor nevrotice în absența unui tratament formal ^.14 (Sublinierea noastră.)

Analizând un număr mare de studii de cercetare, Smith și Glass au ajuns la unele concluzii care i-au încurajat pe psihoterapeuți, deoarece, la prima vedere, concluziile lor păreau să indice că psihoterapia era mai eficientă decât niciun tratament. Datorită volumului mare de cercetări analizate și a metodelor statistice sofisticate utilizate de Smith și Glass, mulți dintre cei care au citit concluziile au crezut că, în sfârșit, o dată pentru totdeauna, a fost stabilită dovada psihoterapiei. Cu toate acestea, la reuniunea anuală a Asociației Americane de Psihopatologie, psihiatrul Dr. Sol Garfield a criticat această concluzie, care se bazează pe abordarea utilizată de Smith și Glass numită meta-analiză. Garfield spune că « în loc să rezolve pentru totdeauna controversa perenă privind eficacitatea psihoterapiei, meta-analiza a dus, se pare, la o creștere în crescendo a argumentului » ¹⁵.

Cercetătorul Dr. Morris Parloff rezumă într-un articol din Psychiatry ah din concluziile lui Smith et al și ale altora. Parloff admite că o « constatare deconcertantă » generală este că « toate formele de psihoterapie sunt eficiente și că ah forme de psihoterapie par să fie la fel de eficiente ». ¹⁶ Cu toate acestea, acest rezultat ridică întrebarea dacă această concluzie este o mărturie în favoarea sau împotriva psihoterapiei, spre deosebire de orice altă formă de ajutor. De asemenea, trebuie să ne întrebăm dacă tehnicile terapeutice și formarea terapeuților sunt sau nu cele care ajută. Poate că schimbarea vine din alți factori, cum ar fi convingerea că se va primi ajutor sau sentimentul că altcuiva îi pasă sau chiar decizia de a începe să lucreze la problemă.

Dacă cercetătorii de top nu pot afirma cu mare încredere că consilierea psihologică funcționează, de ce manifestă creștinii o credință atât de mare în psihologie? Dacă este atât de dificil să se efectueze studii și să se dovedească lucruri în consilierea psihologică, de ce cred creștinii că consilierea psihologică este necesară pentru persoanele care suferă de probleme de viață? Dacă atât Asociația Americană de Psihiatrie, cât și Asociația Americană de Psihopatologie oferă rapoarte mixte cu privire la eficacitate, de ce liderii creștini promovează promisiunile căii psihologice? Și dacă există puține cercetări solide, de ce sunt creștinii atât de dornici să înlocuiască Cuvântul lui Dumnezeu și lucrarea Duhului Sfânt cu teorii și terapeuți? De ce a permis biserica ca vindecarea sufletelor să fie înlocuită de vindecarea minților?

Cercetătorii au stabilit că rezultatele pozitive ale terapiei au mai mult de-a face cu dorința persoanei consiliate de a se ^schimba17 și cu căldura ^relației18 decât cu teoria terapeutică, tehnica sau experiența terapeutului ^.19 Factorii care par să stea la baza îmbunătățirii există atât în cadrul consilierii, cât și în afara ei. Prin urmare, ideea că toate par să funcționeze la fel de bine nu susține cu adevărat încorporarea psihologiei în biserică, mai ales că alte studii indică faptul că asistenții necalificați se descurcă la fel de bine ca și terapeuții calificați și experimentați ^.20 Mai mult, studiile placebo indică faptul că aproape orice activitate interesantă (cum ar fi ascultarea de muzică, participarea la un grup de discuții pe teme de actualitate, citirea de piese de teatru) poate fi înlocuită de terapie cu rezultate egale ^.21

Ideea « toți lucrează la fel de bine » se aplică terapiilor transpersonale, religioase, care au renunțat la teoriile și tehnicile obișnuite. Unele dintre acestea includ astrologia, meditația și tehnicile șamanice. Un exemplu este Dr. Leslie Gray care, la sfârșitul bursei sale clinice în psihologie la Harvard, și-a găsit propriul ajutor prin intermediul unui șaman Cherokee, mai degrabă decât prin propria sa pregătire psihoterapeutică. Ea a recunoscut că nu a intrat în șamanism din motive religioase, ci mai degrabă pentru că era în căutarea unei terapii care funcționează. Ea spune:

Eu folosesc ceea ce numesc « șamanism de bază » – tehnici care nu sunt legate de cultură. De exemplu, condusul sonic – bătăi, zăngănituri, incantații – permite oamenilor să ajungă la o stare de conștiință modificată, în care pot avea acces la informații care, în mod normal, nu le-ar fi disponibile. . . . Spre deosebire de psihoterapeuți, eu nu depind de interpretare și analiză. … Nu-i interpretez experiența, nu cercetez trecutul și nu caut factori determinanți în copilărie. Munca mea este educativă și spirituală; predau tehnici șamanice. . . . Nici nu dau sfaturi; eu aranjez lucrurile astfel încât clienții să primească sfaturi direct de la spiritele lor tutelare ^.22

Conform concluziilor generale ale studiului Smith et al, terapia lui Leslie Gray ar funcționa în mod evident « la fel de bine ».

Respingerea de către Dr. Gray a teoriilor și tehnicilor psihoterapeutice și angajamentul ei față de tehnicile șamanice ar trebui să le spună multe creștinilor care îmbrățișează psihologia în loc să își pună toată încrederea în Domnul Isus Hristos. În timp ce Gray se bazează exclusiv pe credințe și tehnici șamanice, mulți creștini nu se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe lucrarea Duhului Sfânt și pe crucea lui Hristos. De ce nu se pot încrede creștinii în consilierea din Cuvântul lui Dumnezeu la fel de mult cum se încrede Gray în șamanism? Chiar și Collins îl citează pe Everett Worthington Jr. care spune: « Singurele studii bune arată că consilierea laică și religioasă este la fel de eficientă cu clienții religioși » ²³, iar aceste studii sunt realizate din perspectivă psihologică.

Controversa cu privire la faptul dacă consilierea psihologică ajută sau nu cu adevărat oamenii continuă să facă ravagii în ciuda creșterii numărului de cercetări ^.24 Garfield încheie o trecere în revistă a activităților de cercetare în psihoterapie afirmând:

Trebuie să recunoaștem că mai avem un drum lung de parcurs până când vom putea vorbi cu mai multă autoritate despre eficacitatea, generalitatea și specificitatea psihoterapiei …. Rezultatele actuale privind rezultatele, deși modest pozitive, nu sunt suficient de puternice pentru a ne permite să afirmăm categoric că psihoterapia este eficientă sau chiar că nu este eficientă… Până când vom fi capabili să obținem date de cercetare mai definitive, eficacitatea psihoterapiei va rămâne o problemă controversată ^.25

Dr. S. J. Rachman, profesor de psihologie anormală, și Dr. G. T. Wilson, profesor de psihologie, în cartea lor Efectele terapiei psihologice, subliniază numeroasele erori grave și încălcări ale procedurii statistice corecte din raportul Smith și Glass. Ei spun:

Smith și Glass sunt naivi în aplicarea prematură a unei noi metode statistice la dovezi dubioase care sunt prea complexe și, cu siguranță, prea inegale și subdezvoltate pentru a rezulta ceva util. Rezultatul este un haos statistic ^.26

După evaluarea raportului Smith și Glass, precum și a altor dezacorduri și critici la adresa lui Eysenck, Rachman și Wilson susțin poziția inițială a lui Eysenck, conform căreia nu există niciun avantaj al tratamentului față de lipsa tratamentului. Eysenck a citat un studiu realizat de McLean și Hakstian, care a folosit o varietate de metode de tratament pentru pacienții depresivi. O concluzie a studiului lor a fost că, dintre metodele de tratament utilizate, psihoterapia a fost cea mai puțin eficientă ^.27

Pentru ca orice formă de psihoterapie să îndeplinească criteriile de eficacitate, terapia respectivă trebuie să demonstreze că rezultatele sale sunt egale sau mai bune decât rezultatele altor forme de terapie și, de asemenea, mai bune decât niciun tratament. Ea trebuie să îndeplinească aceste criterii prin intermediul unor standarde stabilite de observatori independenți care nu au nicio părtinire în favoarea sau împotriva terapiei examinate. Studiul trebuie, de asemenea, să poată fi repetat și astfel confirmat pentru a indica dacă o terapie poate fi considerată utilă ^.26

Profesorul de psihiatrie Dr. Donald Klein, în mărturia sa în fața Subcomisiei pentru sănătate a Subcomisiei pentru finanțe a Senatului SUA, a declarat: « Cred că, în prezent, dovezile științifice privind eficacitatea psihoterapiei nu pot justifica sprijinul public » ²⁹. Ca urmare a audierilor, o scrisoare de la Jay Constantine, șeful personalului profesional din domeniul sănătății, raporta

Pe baza evaluărilor literaturii de specialitate și a mărturiilor, ni se pare clar că nu există practic niciun studiu clinic controlat, efectuat și evaluat în conformitate cu principiile științifice general acceptate, care să confirme eficacitatea, siguranța și caracterul adecvat al psihoterapiei, astfel cum este efectuată în prezent.

În acest context, există o presiune puternică din partea profesiilor psihologice și psihiatrice și a organizațiilor conexe pentru a extinde și a extinde plata Medicare și Medicaid pentru serviciile lor. Îngrijorarea noastră este că, fără validarea psihoterapiei și a formelor și metodelor sale manifeste, și având în vedere cererea aproape infinită (autoindusă și indusă de practicieni) care ar putea rezulta, ne-am putea confrunta cu costuri uriașe, confuzie și îngrijire necorespunzătoare ^.30

După ce au sintetizat o serie de studii de cercetare, Nathan Epstein și Louis Vlok spun:

Astfel, suntem nevoiți să concluzionăm cu faptul trist și paradoxal că pentru categoria de diagnostic în care se aplică cea mai mare parte a psihoterapiei – cea a nevrozelor – volumul de cercetări cu rezultate satisfăcătoare raportate este printre cele mai scăzute, iar eficiența dovedită a psihoterapiei este minimă ^.31

Următoarea declarație a lui Rachman și Wilson, după o analiză aprofundată a cercetărilor privind efectele psihoterapiei, este deopotrivă revelatoare și șocantă:

Trebuie să recunoaștem că raritatea constatărilor convingătoare rămâne o rușine continuă, iar profesia se poate considera norocoasă că cei mai stridenți susținători ai responsabilității nu au analizat încă dovezile. Dacă suntem provocați de criticii externi, ce dovezi putem prezenta? . . . Cele câteva succese clare pe care le putem evidenția sunt depășite în număr de eșecuri și ambele sunt înecate de rapoartele și studiile nesatisfăcătoare din care nu pot fi salvate concluzii sigure ^.32

Acești autori își încheie cartea spunând:

. . . suntem de părere că dovezile modeste susțin acum afirmația că psihoterapia este capabilă să producă unele schimbări benefice – dar rezultatele negative sunt încă mai numeroase decât cele pozitive și ambele sunt depășite de rapoarte care sunt dincolo de orice interpretare ^.33

Consilierea psihologică poate fi dăunătoare?

În plus față de îngrijorarea cu privire la eficacitatea consilierii psihologice, există îngrijorarea cu privire la rata daunelor. Michael Shepherd de la Institutul de Psihiatrie din Londra sintetizează studiile privind rezultatele psihoterapiei:

Au fost efectuate o serie de studii care, cu toate imperfecțiunile lor, au arătat clar că (1) orice avantaj al psihoterapiei este, în cel mai bun caz, mic; (2) diferența dintre efectele diferitelor forme de terapie este neglijabilă; și (3) intervenția psihoterapeutică poate dăuna ^.34

Collins susține: « Există dovezi că persoanele cărora terapia le dăunează cel mai adesea sunt cele grav tulburate sau cele care au consilieri care sunt ei înșiși inadaptați. » ³⁵ De asemenea, este adevărat că terapia psihologică este cea mai utilă pentru persoanele care au cel mai puțin nevoie de ea ^.36

Oamenii aud și citesc adesea despre posibilul ajutor oferit de psihoterapie, dar rareori aud sau citesc despre potențialul ei dăunător. Cartea lui Richard B. Stuart , Trick or Treatment, How and When Psychotherapy Fails, este plină de cercetări care arată « cum practicile psihoterapeutice actuale dăunează adesea pacienților pe care ar trebui să-i ajute » ³⁷. După ce au intervievat « cele mai bune minți din domeniul psihoterapiei », un grup de cercetători a ajuns la concluzia că

Este clar că efectele negative ale psihoterapiei sunt considerate în mod covârșitor de către experții în domeniu drept o problemă semnificativă care necesită atenția și preocuparea atât a practicienilor, cât și a cercetătorilor ^.38

Există o îngrijorare crescândă în rândul cercetătorilor cu privire la potențialele efecte negative în terapie. Mulți cercetători remarcă această zonă periculoasă în terapie. Bergin și Lambert afirmă că « există dovezi ample că psihoterapia poate provoca și provoacă daune unei părți a celor pe care este menită să-i ajute ». ³⁹ Dr. Morris Parloff, șeful Secției de cercetare a tratamentelor psihosociale din cadrul Institutului Național de Sănătate Mintală, declară

Din punctul meu de vedere, pare corect să concluzionăm că, deși dovezile empirice nu sunt ferme, există în prezent un consens clinic conform căruia psihoterapia, dacă este condusă în mod necorespunzător sau inadecvat, poate produce efecte psi- chonoxioase. Majoritatea studiilor nu iau în considerare posibilitatea unor efecte negative ^.40

Dr. Carol Tavris avertizează:

Psihoterapia poate fi utilă, mai ales dacă terapeutul este cald și empatic, dar uneori încetinește rata naturală de îmbunătățire a unei persoane. Într-un număr mic, dar semnificativ de cazuri, psihoterapia poate fi dăunătoare și de-a dreptul periculoasă pentru un client. De cele mai multe ori, ea nu realizează mare lucru ^.41

Rata medie a daunelor este de aproximativ zece procente ^.42 Acest lucru necesită un avertisment « caveat emptor » (cumpărătorul să fie atent) pentru pacienții potențiali. Dr. Michael Scriven, pe vremea când era membru al Consiliului de responsabilitate socială și etică al Asociației Americane de Psihologie, a pus sub semnul întrebării « justificarea morală a acordării psihoterapiei, având în vedere stadiul studiilor de rezultat care ar determina FDA să interzică vânzarea acesteia dacă ar fi un medicament » ⁴³.

Chiar și după ce a luat în considerare cele mai recente cercetări pe această temă, Scriven încă se referă la psihoterapie ca la o « posibilitate slabă » ⁴⁴. Dacă psihoterapia poate fi dăunătoare pentru sănătatea mintală a unei persoane, ar trebui ca potențialii cumpărători să primească un avertisment scris (echivalent cu cel de pe pachetele de țigări).

Atunci când luăm în considerare cercetările care relevă efectele dăunătoare ale consilierii psihologice, ne întrebăm dacă potențialul general de îmbunătățire merită riscul ^.45

Mulți terapeuți sunt reticenți în a face publicitate și reclamă altceva decât rezultatele pozitive ale consilierii psihologice. Suntem de acord cu Dr. Dorothy Tennov, care spune în cartea sa Psihoterapia: The Hazardous Cure:

… dacă scopul cercetării este acela de a sprijini o profesie care se clatină sub greutatea propriei ineficiențe, într-un ultim efort disperat de a găsi o justificare pentru supraviețuirea sa, am putea prefera să ne punem banii pentru cercetare în altă parte ^.46

Bergin i-a acuzat odată pe doi scriitori cunoscuți din domeniu că sunt prea preocupați să afecteze imaginea psihoterapiei în ochii guvernului, ai companiilor de asigurări și ai consumatorilor. El a spus:

Implicația este că « efectele nocive » ne vor afecta buzunarele dacă nu suntem mai atenți la publicarea dovezilor privind deteriorarea indusă de terapie ^.47

Ne întrebăm în ce măsură banii, rangul academic și interesele dobândite în cadrul programelor de formare influențează perspectiva și reacția terapeuților la cercetările în detrimentul psihologiei.

Profesioniști vs. Neprofesioniști.

În discuția dintre consilierea profesională și cea laică, Collins afirmă: « Profesioniștii cunosc ușurința cu care consilierii – în special consilierii neexperimentați și nepregătiți – pot interpreta greșit simptomele, pot oferi îndrumări sau sfaturi insensibile, pot fi manipulați de către cei care îi consiliază sau nu pot înțelege complexitatea comportamentului anormal ». Deși admite că și profesioniștii pot face astfel de erori, el afirmă că « consilierul instruit este mai atent la identificarea și evitarea unor astfel de pericole » ⁴⁸ . Declarația de mai sus nu este susținută de nicio cercetare și nu este utilizată nicio notă de subsol care să permită găsirea cercetării pe care se bazează afirmația sa.

Am menționat anterior că cercetările nu au confirmat eficacitatea psihoterapiei, dar au confirmat capacitatea acesteia de a dăuna. În plus, cercetările susțin rezultatele produse de amatori în detrimentul profesioniștilor! Comparând amatorii și profesioniștii în ceea ce privește eficiența terapeutică, Dr. Joseph Durlak a constatat în 40 din 42 de studii că rezultatele produse de amatori au fost egale sau mai bune decât cele produse de profesioniști ^!49 Într-o serie de patru volume intitulată The Regulation of ^{Psychotherapists50}, Dr. Daniel Hogan, psiholog social la Harvard, a analizat trăsăturile și calitățile care caracterizează psihoterapeuții. În jumătate din studii, amatorii s-au descurcat mai bine decât profesioniștii ^.51 Dr. Jerome Frank, psihiatru de cercetare, dezvăluie faptul șocant că cercetările nu au dovedit că profesioniștii produc rezultate mai bune decât amatorii ^.52

Eysenck declară:

Este regretabil pentru bunăstarea psihologiei ca știință faptul că … marea majoritate a psihologilor, care până la urmă sunt clinicieni practicieni, nu vor acorda niciun fel de atenție rezultatelor negative ale tuturor studiilor efectuate în ultimii treizeci de ani, ci vor continua să utilizeze metode care până acum nu numai că nu au reușit să găsească dovezi în sprijinul eficacității lor, dar pentru care există acum numeroase dovezi că nu sunt mai bune decât tratamentele placebo.

El continuă:

Avem cu adevărat dreptul să impunem medicilor și psihologilor o formare îndelungată pentru a le permite să practice o abilitate care nu are nicio relevanță practică pentru vindecarea tulburărilor nevrotice? Avem dreptul să cerem pacienților să plătească sau să cerem statului să ne plătească pentru un tratament care nu este mai bun decât un placebo ^?53

Potrivit Dr. Donald Klein, de la New York State Psychiatric Institute, și Dr. Judith Rabkin de la Columbia University, trebuie să se stabilească dacă factorii de ajutor sunt specifici sau generali. Aceștia afirmă că « specificitatea implică de obicei faptul că tehnica specifică este necesară, astfel încât rezultatul particular pur și simplu nu poate fi obținut fără ea » ⁵⁴:

O problemă centrală, ascunsă, în dezbaterea privind specificitatea este constatarea inconfortabilă că, dacă toate psihoterapiile funcționează aproximativ la fel, atunci toate ipotezele noastre etiologice psihogene elaborate sunt puse sub semnul întrebării ^.55

Și, dacă toate ipotezele sunt puse sub semnul întrebării, atunci nu există niciun motiv pentru care trupul lui Hristos să nu se poată îngriji reciproc la fel de eficient ca cei care sunt instruiți în teorii și tehnici psihologice.

Dr. Joseph Wortis, de la Universitatea de Stat din New York, declară clar: « Întrebarea dacă psihoterapia poate fi benefică poate fi redusă la termenii cei mai simpli, și anume dacă discuția este foarte utilă ». El continuă spunând: « Și acest lucru nu trebuie să fie cercetat. Este evident de la sine că discuția poate fi de ajutor. » ⁵⁶ Ce afirmație simplă, dar profundă! De ce creștinii obișnuiți nu își pot împărtăși credința unii cu alții prin iubire și adevăr, în loc să caute ajutor psihologic profesional?

Cercetătorul Dr. James Pennebaker, profesor asociat la Southern Methodist University, a indicat o relație între încrederea în ceilalți și sănătate. El a demonstrat că lipsa de încredere este legată de problemele de sănătate. Se poate concluziona din cercetările sale că, pentru a parafraza un vechi adagiu, conversația de spovedanie este bună pentru suflet – și se pare că și pentru trup ^.57

Cercetările care compară rezultatele obținute de amatori cu cele obținute de profesioniști pun serios la îndoială tarifele percepute de aceștia. După examinarea problemei specificității, Dr. Robert Spitzer, de la Universitatea Columbia și de la Institutul de Psihiatrie din statul New York, oferă un exemplu ipotetic, presupunând că un « asistent psihiatric » poate efectua un serviciu la fel de eficient pentru 6 dolari pe oră, în loc de 30, 50 sau 120 de dolari plătiți în mod normal unui psiholog terapeut. În concluzie, acesta îi provoacă pe colegii săi să îi întrebe ce părere ar avea dacă un asistent psihiatric ar presta acest serviciu pentru 6 dolari pe oră, în locul unui psihoterapeut mai bine plătit ^.58

Discutând despre consilierii laici și profesioniști, Collins afirmă: « Consilierii nemedicali bine pregătiți care înțeleg psihopatologia sunt conștienți de problemele fizice și sunt mai înclinați să încurajeze persoanele pe care le consiliază să se supună unor examinări și tratamente medicale competente. » ⁵⁹ Collins nu furnizează nicio cercetare pentru afirmația sa. Cu toate acestea, aceasta ridică o întrebare cu privire la diagnosticarea problemelor mentale-emoționale-comportamentale.

Cartea noastră The Psychological Way – The Spiritual Way (Calea psihologică – Calea spirituală ) include cercetări care arată că diagnosticul psihologic este un dezastru. Nu numai că profesioniștii fac erori masive, dar neprofesioniștii sunt la fel de buni sau mai buni la diagnosticare decât profesioniștii ^.60 Psihiatrul Dr. Hugh Drummond recunoaște: « S-au făcut volume de cercetări pentru a demonstra lipsa absolută de fiabilitate a diagnosticului psihiatric. » ⁶¹ Alte studii au arătat că nu se poate conta pe sistemul psihologic pentru a distinge sănătosul de nebun în chestiuni civile sau penale ^.62

Dr. George Albee explică modul în care terapeuții din țări diferite nu sunt de acord atunci când sunt confruntați cu aceleași persoane. El discută dezacordurile psihiatrice obișnuite cu privire la capacitatea mentală a unor acuzați identici în procese. Psihiatrii apărării au, în mod previzibil, opinii diferite de cele ale acuzării. În plus, persoanele considerate bogate primesc în general diagnostice mai favorabile decât cele sărace. Albee afirmă: « Apendicita, tumoarea pe creier și varicela sunt aceleași peste tot, indiferent de cultură sau clasă; se pare că afecțiunile psihice nu sunt ». ⁶³

Collins spune: « S-a sugerat adesea că nu ar fi nevoie de consilieri profesioniști dacă membrii bisericii și-ar purta în mod consecvent poverile unii altora. În teorie, acest lucru este adevărat. » ⁶⁴ El continuă spunând că, în practică, « multe biserici nu sunt grijulii sau terapeutice. » ⁶⁵ După ce am vorbit în diferite biserici și cu numeroși pastori, ni se pare că motivul pentru care biserica nu este o comunitate grijulie se datorează în principal a ceea ce numim în altă parte « psihologizarea creștinismului. » ⁶⁶ Mitul că psihologia are ceva de oferit creștinilor cu probleme de viață mai bun decât ceea ce biserica a avut întotdeauna a dezactivat și dezarmat mai întâi clerul și apoi congregația. Creștinii au fost convinși că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru un prieten care suferă este să îl încurajeze să se consilieze, și prin asta se înțelege consiliere psihologică profesională.

Credința în consilierii profesioniști în detrimentul consilierilor laici nu este coroborată în realitate și nu este susținută de cercetări. Biserica trebuie să revină la îngrijirea problemelor umane, așa cum a făcut-o de la începuturile sale. Cuvântul lui Dumnezeu declară:

După cum puterea Sa dumnezeiască ne-a dat toate lucrurile care țin de viață și de evlavie, prin cunoașterea Celui care ne-a chemat la slavă și la virtute; prin care ni s-au dat făgăduințe nespus de mari și de prețioase, pentru ca prin acestea să fiți părtași de natură divină, scăpând de corupția care este în lume prin pofte. (2 Petru 1:3, 4.)

În loc să căutăm « experți » cu pregătire psihologică, trebuie să creștem în cunoașterea Domnului, să învățăm să pășim în dragostea Sa și în Cuvântul Său și să purtăm poverile unii altora.

Întrebarea pe care trebuie să și-o pună creștinul nu este pur și simplu: « Funcționează? » Întrebarea creștinului este: care cale îl onorează și îl glorifică pe Domnul? Care cale ne va face să ne apropiem mai mult de El și să învățăm să umblăm după Duhul mai degrabă decât după carne?

EVANGHELIA EGOCENTRICĂ

Provocarea lansată de Isus ucenicilor Săi de a fi în lume, dar nu din lume, nu se mai aude astăzi decât slab. Tentația continuă de a uni biserica vizibilă cu cultura a atins proporții astronomice, atât de mult încât biserica a fost aproape înghițită de versiunile popularizate ale existențialismului, umanismului și diferitelor psihologisme. În loc ca Hristos să fie centrul comuniunii, sinele și așa-zisele nevoi ale persoanelor au devenit centrul atenției.

Faptul că am atins acest apogeu al egocentrismului nu este surprinzător atunci când privim înapoi la influențele secolului al XIX-lea. Sub influența teologului german Friedrich Schleiermacher, experiența și percepția personală a omului au devenit sursa teologiei mai degrabă decât Cuvântul lui Dumnezeu.

Credința în Scriptură ca revelație autoritară a lui Dumnezeu a fost discreditată, iar percepția umană bazată pe propria înțelegere emoțională sau rațională a omului a devenit standardul gândirii religioase ^.1

Astfel, mintea omului a devenit evaluatorul final al întregului adevăr. Alegerea experienței personale în detrimentul revelației scrise a devenit fundamentul teologiei liberale de astăzi. Mai mult, acest accent pus pe om mai mult decât pe Dumnezeu Însuși a influențat trecerea de la teologia centrată pe Dumnezeu la teologia centrată pe om, care s-a infiltrat chiar și în cele mai evanghelice elemente fundamentale ale bisericii secolului al XX-lea.

Schimbarea a fost subtilă și treptată. La fel cum punctul de plecare al teologiei lui Schleiermacher a fost mai degrabă antropologic decât teologic, doctrinele omului au început să preceadă doctrinele lui Dumnezeu în textele teologice. Filosofia existențialismului dezvoltată de Soren Kierkegarrd a influențat și mai mult gândirea teologică. Dr. Paul Brownback, autorul cărții The Danger of Self-Love, spune

. … concluzia existențialismului este egoismul filosofic. Oamenii au fost întotdeauna egoiști, dar existențialismul a oferit o justificare filosofică pentru aceasta ^.2

În același timp, psihologia se desprindea din filosofie ca disciplină separată. Asocierea sa cu medicina în tratamentul nebuniei și al așa-numitelor nevroze i-a conferit curând un statut « științific » prestigios. În timp ce elementele conservatoare ale bisericii îi recunoșteau rădăcinile filosofice anti-biblice, biserica liberală a îmbrățișat o mare parte din noile « descoperiri » psihologice. La urma urmei, biserica liberală se îndrepta deja în direcția existențialismului și umanismului în detrimentul revelației divine.

Tot mai mulți creștini, în credința lor în psihologie ca știință, au încorporat învățăturile lui Sigmund Freud, Carl Jung, Alfred Adler, Abraham Maslow, Carl Rogers și alții. Trecerea de la Dumnezeu la sine a fost paralelă cu psihologia prin accentul pus pe nevoile omului mai presus de accentul pus pe voința lui Dumnezeu. Schimbarea accentului de la cunoașterea și ascultarea de Dumnezeu la înțelegerea și satisfacerea nevoilor personale a acaparat amvoanele, altarele și inimile oamenilor. În loc ca omul să fie creat pentru Dumnezeu, Dumnezeu este redus la a fi un furnizor de nevoi. În loc să fie răspunzători în fața lui Dumnezeu ca creator suveran și conducător al universului, creștinii moderni Îl privesc pe Dumnezeu ca pe un mare psihiatru care va avea grijă ca toate așa-numitele lor nevoi de a se simți bine în pielea lor să fie satisfăcute. Într-adevăr, El este sursa tuturor necesităților fizice, precum și a iubirii, bucuriei, păcii, credinței, speranței și a vieții însăși. Cu toate acestea, Isus a clarificat direcția intenției atunci când a spus: « Dar căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui; și toate aceste lucruri vi se vor adăuga vouă. » (Matei 6:33.)

În fiecare caz de trecere de la o Evanghelie centrată pe Hristos la o Evanghelie centrată pe om există o schimbare a priorităților. Există, de asemenea, o schimbare în ordinea lucrurilor. Dumnezeu trebuie să fie preeminent în toate lucrurile. El este atât începutul, cât și sfârșitul. Cuvântul Său trebuie să aibă întâietate față de experiența umană. Acest lucru nu înseamnă că nu există nevoi care să fie satisfăcute sau că creștinismul nu este personal. Dar schimbarea accentului de la Dumnezeu la sine, de la scopurile lui Dumnezeu la nevoile sale, de la a-L sluji noi pe El la a ne sluji El pe noi pătrunde în fiecare fibră a vieții bisericești.

Aceste distincții pot părea mici, dar este o chestiune de direcție. Două seturi de șine de tren paralele între ele într-o gară pot părea la fel. Cu toate acestea, ele pot merge în direcții opuse. Și exact asta se întâmplă atunci când accentul se mută de la Hristos la sine în predicare, predare, consiliere, gândire și acțiune. Din punct de vedere istoric, gândirea evanghelică a fost centrată pe Dumnezeu, în timp ce psihologia umanistă a fost centrată pe sine. Cu toate acestea, pe măsură ce biserica a îmbrățișat gândirea teologică, filosofică și psihologică care nu-L pune pe Dumnezeu în centru, a avut îndrăzneala de a-L pune pe Dumnezeu la dreapta omului.

Înțelegerea psihologică a Scripturii.

Din cauza marelui accent pus pe înțelegerea omului și pe satisfacerea nevoilor sale, creștinii devin mai mult psihologi în gândirea lor decât biblici. Din păcate, psihologia a devenit instrumentul secolului al XX-lea pentru înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru are sens logic, deoarece dacă mintea omului este evaluatorul experienței mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci mintea omului devine evaluatorul Bibliei. Prin urmare, dacă mintea omului este autoritatea supremă în înțelegerea Scripturii, atunci acei « experți » psihologici în înțelegerea oamenilor devin noile autorități în exegeza biblică.

În loc să înțeleagă oamenii din Biblie prin contextul Scripturii, psihologii îi văd prin lentilele propriilor teorii psihologice preferate. De exemplu, în cartea sa The Magnificent Mind, Collins oferă o nouă « perspectivă » psihologică asupra suferinței lui Iov. În discuția sa despre teoria lui Andrew Weil conform căreia « toate bolile sunt psihosomatice » și că « cauzele se află întotdeauna în domeniul minții », el propune că, probabil, furunculele lui Iov proveneau de la o mare constrângere și că acestea au dispărut « doar atunci când mintea sa a fost îndreptată spre cer și a putut să-L « vadă » pe Dumnezeu cu ochii. » ³ El folosește acest lucru în sprijinul utilizării imaginilor mentale, care este o tehnică psihologică și ocultă. Prin explicarea Scripturii cu ajutorul psihologiei, el acordă mai multă credibilitate psihologiei decât Bibliei.

Exemplele abundă. Un cunoscut președinte al unui colegiu creștin din California de Sud a folosit analiza lui Carl Jung asupra zelului apostolului Pavel ca punct principal în predica sa. Petru, Isaia, Ieremia, Iosif și ceilalți au fost și ei analizați psihologic. Nu numai că sfinții Bibliei sunt analizați; doctrinele biblice sunt trivializate și versetele sunt scoase din context pentru a susține orice teorie sau tehnică care trebuie justificată.

Există, de asemenea, o mare confuzie de termeni. Cuvântul folosit de un teoretician al psihologiei poate avea un sens complet diferit de cel obișnuit. Cuvântul poate implica un întreg cadru teoretic. De exemplu, atunci când Gordon Allport folosește termenul « a deveni », el a investit în acest cuvânt o întreagă teorie a sinelui. Teoria sa a devenirii este din perspectiva umanismului secular. Eul în devenire se îndreaptă în direcții similare cu ceea ce Maslow a numit « autoactualizare ». În niciun caz Gordon Allport nu ar folosi acest cuvânt cu referire la a deveni ca Iisus. Cu toate acestea, în încercarea sa de a integra psihologia și Biblia, Collins spune

În ceea ce privește creșterea spirituală și maturitatea psihologică, fiecare credincios ar trebui să se afle în procesul a ceea ce psihologul Gordon Allport a numit « a deveni ». ⁴

Odată cu confuzia de termeni și semnificații, maturitatea psihologică și cea spirituală devin brusc echivalente. Aceasta este preocuparea lui Don Matzat, care spune despre argumentele lui Collins în Can You Trust Psychology:

Collins cade în aceeași capcană care îi prinde pe mulți dintre cei care se uită la psihologie ca la un mijloc de schimbare a vieții și de dezvoltare a caracterului. Acceptând forma Scripturii ca fiind descrierea corectă a calității vieții creștine, ei ignoră substanța sau materialul supranatural al creștinismului, care este viața lui Hristos însuși. Considerând creșterea creștină ca fiind dezvoltarea pozitivă a personalității umane în « asemănarea cu Hristos », ei se simt îndreptățiți să împrumute din tehnicile psihologiei pentru a atinge acest scop. Așa că se laudă: « Noi putem ajuta la formarea unor oameni asemenea lui Hristos! » Deși recunosc « ce » din viața creștină, ei ignoră « cum ». Prin urmare, ei ajung la ceea ce Sfântul Pavel numește « forma evlaviei » și, pentru toate scopurile practice, neagă puterea care o produce ^.5

Prin influența psihologiei, umblarea creștină este redusă la o formă de realizare umană, mai degrabă decât la o abilitare divină. Sursa pentru creștere și schimbare devine înțelegerea de sine, mai degrabă decât cunoașterea lui Dumnezeu.

Din cauza influenței psihologiei, stima de sine este o preocupare principală în lumea bisericii. Nu numai că este prezentată ca fiind răspunsul la bolile omenirii, dar este justificată prin interpretarea Bibliei cu ajutorul teoriilor psihologice. Rădăcinile stimei de sine nu se găsesc în Biblie, ci mai degrabă în psihologie. Marele accent pus pe stima de sine a fost introdus în secolul al XX-lea în principal prin intermediul psihologului William James. Studiul său asupra sinelui s-a axat pe sentimente de sine, iubire de sine și autoestimare. El a folosit cuvântul « stimă de sine » pentru a indica sentimentele pozitive față de sine în contrast cu sentimentele negative față de sine. Teoriile stimei de sine și ale iubirii de sine au fost dezvoltate ulterior de psihologi umaniști, precum Erich Fromm, Alfred Adler și Abraham Maslow.

Stima de sine.

Teoriile stimei de sine se bazează pe credința în ființa umană autonomă. Conform schemei umaniste, fiecare se naște perfect, iar autoritatea și măsura finală a tuturor lucrurilor este sinele. Prin urmare, sinele este zeul psihologiei umaniste. Și cum sinele relaționează cu sine, terapeuții sunt preoții. Schimbarea accentului de la Dumnezeu la sine a ajuns în biserică prin încorporarea unor idei umaniste precum stima de sine, în special de către cei care îmbrățișează învățăturile psihologilor umaniști.

Trecerea societății de la renunțarea la sine la împlinirea de sine a dezvăluit o nouă atitudine interioară și o viziune diferită asupra vieții. Autoactualizarea este obiectivul său principal, iar autoîmplinirea este chemarea sa de claritate. Și, împlinirea de sine, cu toate variantele de auto-hifenizare și auto-fixare care o însoțesc, cum ar fi iubirea de sine, acceptarea de sine, stima de sine și valoarea de sine, a devenit noul tărâm promis. Apoi, pe măsură ce biserica a devenit psihologizată, accentul s-a mutat de la Dumnezeu la sine.

În capitolul său, « Este un accent pe sine cu adevărat dăunător? » Collins își susține poziția cu privire la stima de sine citându-l pe umanistul secular Nathaniel Branden:

Atacați în prezent ca fiind « o religie a venerării de sine », exponenții mișcării sunt acuzați că sunt egocentrici, autoindulgenți, infantili. Și … . criticii sugerează că preocuparea pentru realizarea de sine implică indiferență față de relațiile umane și problemele lumii ….

Trebuie să recunoaștem că există multe lucruri prostești, iresponsabile, chiar odioase în legătură cu mișcarea – de exemplu, noțiunea de autoafirmare a unora. . . Dar individualismul, stima de sine, autonomia și interesul pentru dezvoltarea personală nu sunt narcisism – acesta din urmă fiind o stare de absorbție de sine nesănătoasă și excesivă care provine dintr-un sentiment adânc înrădăcinat de deficiență și privare interioară. . . .

Nu cunosc niciun lider cu reputație în mișcarea potențialului uman care să predea că realizarea de sine trebuie urmărită fără implicarea și angajamentul față de relațiile personale. Există dovezi copleșitoare, inclusiv rezultate ale cercetărilor științifice, conform cărora cu cât este mai ridicat nivelul stimei de sine a unei persoane, cu atât este mai probabil ca aceasta să îi trateze pe ceilalți cu respect, bunătate și generozitate ^.6

Collins spune: « Aceasta este o perspectivă pe care criticii egoismului o raportează rar ». Motivul pentru care noi, criticii egoismului, nu raportăm această afirmație este pentru că nu este adevărată. De exemplu, Branden spune: « Nu cunosc niciun lider de renume din mișcarea potențialului uman care să predea că realizarea de sine trebuie urmărită fără implicarea și angajamentul față de relațiile personale. » Despre cine vorbește Branden? De el însuși? A fost implicat într-o relație adulterină cu Ayn Rand. Se referă la Carl Rogers? Sau la Abraham Maslow?

Carl Rogers a spus:

Bărbatul viitorului … își va trăi viața trecătoare mai ales în relații temporare … el trebuie să fie capabil să stabilească rapid o apropiere. El trebuie să fie capabil să lase în urmă aceste relații apropiate fără conflicte sau jale excesive ^.7

Dr. William Kirk Kilpatrick spune despre declarația lui Rogers: « O astfel de declarație ridică problema cât de strânsă poate fi o relație în care se intră și se iese cu atât de puține costuri. » ⁸

Adrianne Aron critică teoria autoactualizării a lui Abraham Maslow așa cum a fost ea trăită în mișcarea hippie. Ea spune:

În modelul hippie, visul lui Maslow privind o schemă de relații interpersonale plină de compasiune, reciprocitate, empatie și sinergie ridicată se pierde în spatele unei realități a exploatării umane. Acolo unde teoreticianul a prescris realizarea de sine, hipioții au produs în principal auto-indulgență. Totuși, voi susține că rezultatul hippie nu este străin de teoria masloviană. . . ^.9

Este cu adevărat periculos să acordăm recunoaștere și statut acestor psihologi, pentru că îi conduce pe mulți creștini la învățături și teologii false.

Daniel Yankelovich, institutor de sondaje și analist al tendințelor sociale, a scris o carte intitulată New Rules: În căutarea împlinirii de sine într-o lume întoarsă pe dos (Searching for SelfFulfillment in a World Turned Upside Down). În ea, el documentează schimbările care au avut loc în societatea noastră. El descrie « lupta pentru împlinirea personală » ca fiind « vârful de lance al unei adevărate revoluții culturale ». El afirmă: « Civilizația noastră industrială se îndreaptă spre o nouă fază a experienței umane » ¹⁰. În descrierea noilor reguli, Yankelovich spune

În forma lor extremă, noile reguli pur și simplu le întorc pe cele vechi pe dos, iar în locul vechii etici a renunțării la sine găsim oameni care refuză să își refuze ceva ^.11 (Sublinierea noastră.)

Coperta cărții precizează:

Noile reguli se referă la faptul că 80 la sută dintre americani sunt acum dedicați, într-o măsură sau alta, căutării împlinirii personale, în detrimentul eticii mai vechi, de renunțare la sine, din anii anteriori ^.12

Noua formulă pentru societate a devenit credința într-o relație cauză-efect între o cantitate mare de iubire de sine, stimă de sine etc., care duce la sănătate, bogăție și fericire, iar o cantitate mică duce la exact opusul. Se poate vedea în New Rules că psihologia umanistă este narcisismul culturii noastre. Chiar și cunoscutul psiholog umanist Rollo May spune despre concluziile lui Yankelovich: « Văd că are dreptate. » ¹³

Un studiu de cercetare susținut de Institutul Național de Sănătate Mentală a încercat să găsească o relație între stima de sine și copiii delincvenți. Cercetătorii au constatat că « efectul stimei de sine asupra comportamentului delincvent este neglijabil » ¹⁴. Cercetătorii mărturisesc: « Având în vedere speculațiile și dezbaterile ample cu privire la stima de sine și delincvență, considerăm că aceste rezultate sunt stânjenitoare » ¹⁵.

În cartea sa The Inflated Self (Eul umflat), Dr. David Myers subliniază modul în care cercetarea a scos la iveală prejudecățile egoiste ale oamenilor. În timp ce liderii bisericilor susțin acum că oamenii au nevoie de o stimulare a ego-ului și a stimei de sine, cercetările lui Myers l-au condus la concluzia că:

Predicatorii care țin discursuri de încurajare a ego-ului în fața unor audiențe care se presupune că sunt afectate de imagini de sine mizerabile predică o problemă care rareori există ^.16

Un proiect de cercetare de la Universitatea Purdue a comparat două grupuri de persoane, unul cu stimă de sine scăzută și celălalt cu stimă de sine ridicată, în ceea ce privește rezolvarea problemelor. Rezultatele studiului explodează încă o dată mitul conform căruia o stimă de sine ridicată este o necesitate pentru omenire. Unul dintre Lut: leseaidicio spune: « În general, stima de sine este considerată o atitudine importantă în general, dar acest studiu a arătat că stima de sine se corelează negativ cu performanța ». El concluzionează afirmând că, în acel studiu particular, « Cu cât stima de sine este mai mare, cu atât performanța este mai slabă » ¹⁷.

Un studiu conceput pentru a determina cauzele care stau la baza bolilor coronariene a arătat că autoreferințele frecvente din partea subiecților au fost implicate în bolile coronariene. Auto-referințele au fost măsurate prin utilizarea cuvintelor « eu », « mine », « al meu » și « al meu ». În schimb, cercetătorii menționează că « este interesant de observat că japonezii, cu cea mai scăzută rată de boli coronariene dintre toate națiunile industrializate, nu au autoreferințe proeminente în limba lor » ¹⁸. Cercetătorii concluzionează:

Teza noastră centrală, enunțată într-o propoziție, este că implicarea în sine, care rezultă din identitatea de sine a unei persoane și din atașamentul față de această identitate și de extensiile sale, formează substratul tuturor factorilor de risc psihosocial recunoscuți ai bolilor coronariene ^.19

Collins folosește cu ușurință vocabularul psihologiei umaniste. El îl adoptă și îl adaptează cu explicații biblice. El încearcă să explice cum « Biblia nu condamnă potențialul uman« , cum Dumnezeu « ne modelează în creaturi noi cu motive pentru o stimă de sine pozitivă » și cum « Dumnezeul suprem al universului ne permite, prin Hristos, să găsim o adevărată împlinire de sine« . ²⁰ (Sublinierea noastră.) Împlinirea de sine nu este același lucru cu împlinirea prin slujirea lui Dumnezeu. Prima este împlinirea sinelui autonom și a voinței proprii. A doua este o persoană care împlinește voința și scopul lui Dumnezeu prin moartea față de sine și trăirea pentru Dumnezeu. Plăcerea temporară poate veni din împlinirea sinelui, dar adevărata bucurie vine din împlinirea chemării Sale asupra vieții noastre prin harul Său.

De ce ar dori cineva să împrumute vocabular din psihologia umanistă, care se bazează pe o viziune umanistă seculară a umanității și care nici măcar nu îl recunoaște pe Dumnezeul Suprem al universului? Mulți psihologi ar spune că este pentru că acești termeni pot fi explicați biblic. Cu toate acestea, potențialul uman, stima de sine pozitivă și împlinirea de sine se evaporă atunci când cineva citește următoarele versete:

Și le-a zis tuturor: Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze (Luca 9:23.)

Știu și aceasta, că în zilele din urmă vor veni vremuri primejdioase. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, lacomi, lăudăroși, mândri, blasfemiatori, neascultători de părinți, nerecunoscători, nesfârșiți, lipsiți de afecțiune firească, trimiși la pace, acuzatori mincinoși, incontinenți, înverșunați, disprețuitori ai celor buni, trădători, îngâmfați, înfumurați, iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu. (2 Timotei 3:1-4.)

Iar El mi-a spus: Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. De aceea, cu cea mai mare plăcere mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să se odihnească peste mine. De aceea mă bucur de slăbiciuni, de ocară, de nevoi, de persecuții, de strâmtorări, de dragul lui Hristos; pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt puternic. (2 Corinteni 12:9-10.)

Sună acestea a potențial uman, stimă de sine pozitivă și împlinire de sine?

Collins spune: « Avem demnitate, valoare și scop. » ²¹ Cu toate acestea, Biblia spune:

Inima este înșelătoare mai presus de toate lucrurile și disperat de rea; cine o poate cunoaște? (Ieremia 17:9)

Dar noi toți suntem ca un lucru necurat, și toate neprihănirile noastre sunt ca niște zdrențe murdare; și noi toți ne ofilim ca o frunză; și nelegiuirile noastre, ca vântul, ne-au luat. (Isaia fc>4:t>.)

Collins afirmă: « Avem demnitate, valoare și scop … pentru că Dumnezeul universului ne-a creat și a declarat că creația Sa este bună. » ²² Demnitatea are mai mult de-a face cu modul în care ne comportăm decât cu valoarea intrinsecă. Cu toate acestea, deoarece Isus a spus că trebuie să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, trebuie să ne tratăm unii pe alții cu demnitate. Deși chipul lui Dumnezeu are demnitate, valoare și însemnătate, omenirea a pătat îngrozitor acest chip. Pentru noi, încercarea de a ne întări cu demnitate și valoare intrinsecă este inutilă atunci când vechiul nostru eu este socotit răstignit, mort și îngropat (Romani 6) și noul nostru eu este « nu eu, ci Hristos ». (Galateni 2:20.) Demnitatea, valoarea și scopul creștinului sunt în Hristos, mai degrabă decât în sine. Cu alte cuvinte, El este demnitatea, valoarea și scopul nostru, la fel cum El este neprihănirea noastră.

Psihologia umanistă încețoșează problemele atât de drastic încât noua viață în Hristos devine neclară cu termeni de îmbunătățire a sinelui, când nu mai trebuie să fiu eu, ci Hristos. În loc să se specializeze în psihologia umanistă și în egoism, consilierii creștini trebuie să se specializeze în umblarea în Duhul Sfânt într-o relație de iubire eternă cu Hristos (Romani 8). Atunci când psihologii creștini definesc vocabularul psihologic în termeni biblici, este cel puțin confuz și în cel mai rău caz eretic.

UNDE MERGEM DE AICI?

Unde ne îndreptăm de aici? Biserica și-a pierdut ancorajul în Evanghelia lui Hristos, în Cuvântul lui Dumnezeu și în lucrarea Duhului Sfânt. Dacă creștinii nu-și scufundă ancora în Stânca Solidă, ei vor continua să plutească în derivă în marea teoriilor psihologice și să alunece direct în mitologiile New Age. Higgci emu ucitci aiways par lu ue on me nonzon și simplul gând de a reveni la elementele de bază pare îngust la minte și miop.

Revelația generală (ceea ce poate fi descoperit în natură prin eforturi științifice) s-a ridicat la același nivel cu revelația specială a Cuvântului lui Dumnezeu. Revelația generală este harul lui Dumnezeu de a ne permite să învățăm despre lumea noastră fizică prin eforturi științifice. De asemenea, este suficient de puternică pentru a ne permite să știm că Dumnezeu există (Romani 1:20). Cu toate acestea, revelația generală a devenit principala scuză pentru proliferarea opiniilor neștiințifice mascate drept știință. Astfel, strigătul « Tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu » este folosit pentru a aduce opinii, distorsiuni și înșelătorii în biserica lui Dumnezeu. Într-adevăr, tot adevărul vine de la Dumnezeu. În plus, adevărul este mai mult decât o simplă selecție de fapte sau adevăruri individuale. Este o entitate întreagă, fără contradicții sau erori. Adevărul lui Dumnezeu, așa cum este revelat în Scriptură, se bazează pe propriul Său caracter și personalitate. Cine este El este fundamental în întregul adevăr al Cuvântului Său. Pe lângă faptul că este adevărat în fiecare aspect, Cuvântul Său este adevărat în întregul său unificat. Psihologia nu poate atinge niciodată acest punct al adevărului. Ea este plină de distorsiuni ale oricărui adevăr care ar putea fi perceput, iar atunci când totul este pus cap la cap, este doar o invenție elaborată a minților oamenilor.

Pe de o parte, Collins recunoaște poziția superioară a Cuvântului lui Dumnezeu atunci când afirmă: « Biblia este Cuvântul inspirat, valid și adevărat al lui Dumnezeu » și când declară: « Toate adevărurile descoperite de ființele umane trebuie testate și dovedite a fi în concordanță cu Cuvântul revelat al lui Dumnezeu ». ¹ Cu toate acestea, ceea ce a adoptat și adaptat din psihologie nu a fost în concordanță cu intenția sa de a rămâne fidel Cuvântului lui Dumnezeu. Collins nu este singurul în această privință. Creștinii care practică psihologia nu intenționează să denatureze sau să diminueze Scriptura. Ei au găsit ceea ce cred că este adevărat și util în psihologie și adoptă și adaptează Scriptura. În acest proces, Biblia, atât în versete specifice, cât și ca întreg, devine adaptată la perspectiva psihologică. Ceea ce se întâmplă în general este că psihologiile influențează interpretarea astfel încât acestea par să treacă testul Scripturii.

Revelația specifică a Scripturii are de-a face cu ceea ce Dumnezeu dorește ca omenirea să știe despre El însuși, despre omenire și despre relație. Cei care se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singurul ghid sigur pentru umblarea în credință sunt adesea acuzați că pun Cuvântul lui Dumnezeu într-o poziție mai înaltă decât Dumnezeu Însuși. Cu toate acestea, cei care iubesc Cuvântul o fac pentru că Îl iubesc pe Domnul al cărui Cuvânt este. Cei care urmează Cuvântul o fac datorită vieții lui Hristos din ei. Cuvântul lui Dumnezeu este revelația externă pentru cunoașterea lui Dumnezeu în intimitatea relației. Este singurul ghid extern, sigur și singura măsură a unei vieți evlavioase. Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în armonie cu Duhul Sfânt care locuiește în noi. Duhul Sfânt este numit « Duhul adevărului », iar Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul adevărului.

În preocuparea sa cu privire la psihologie, Don Matzat spune: « Ceea ce este potențial subminat prin integrarea psihologiei și teologiei nu este suficiența Scripturii, ci suficiența lui Hristos! » ² (sublinierea noastră.) Noi am spune că ambele sunt subminate. Domnul Isus Hristos nu poate fi separat de Cuvântul Său. De fapt, identificarea lui Hristos cu Cuvântul apare foarte clar în primul capitol al Evangheliei după Ioan, unde Isus Însuși este numit Logos. Cu toate acestea, Matzat are un punct de vedere puternic. Psihologia subminează foarte mult însăși natura creștinismului, care este « Hristos în voi, speranța gloriei ».

Creștinismul depinde de viața lui Isus în credincios; nu este o conformare trupească la Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Credința funcționează printr-o viață, dar dacă o persoană se uită la căile oamenilor pentru a se conforma anumitor principii ale Bibliei, aceasta va fi doar o contrafacere. Roada Duhului nu poate veni prin cercetare psihologică sau înțelegere. Este o lucrare supranaturală a Duhului Sfânt care trăiește în credincios.

Deși mulți creștini care practică psihologia cred că în psihologie există o înțelegere mai profundă, exact contrariul este adevărat. Psihologia poate atinge doar carnea sau ceea ce a mai rămas din ceea ce trebuie răstignit. Teoriile și terapiile psihologice nu vor fi capabile să realizeze lucrarea Duhului în viața unei persoane. Prin urmare, dacă credincioșii vor să umble așa cum a umblat Isus, ei trebuie să se întoarcă la căile Sale, care sunt gravate în inimile credincioșilor și exprimate în Cuvântul Său scris. Mai degrabă decât să se specializeze în opiniile psihologice ale oamenilor, creștinii trebuie să se specializeze în Hristos și în Cuvântul Său.

Cu toate acestea, Collins încurajează studenții să urmeze studii de psihologie dacă doresc să consilieze. Întrebarea sa retorică întreabă cu îndrăzneală: « Cine este mai bine echipat decât un psiholog creștin pentru a-i învăța pe studenți cum să păstreze credința în mijlocul provocărilor psihologice? » ³ Se întâmplă exact opusul. Ei sunt învățați cum să jongleze cu cele două și cum să încerce să le potrivească fie prin schimbarea teoriei pentru a o face biblică (ceea ce se întâmplă mai rar și care ar anula necesitatea psihoterapiei în primul rând), fie prin interpretarea Bibliei prin teorii psihologice.

Mai mult decât atât, Collins avertizează foarte puțin cu privire la ceea ce se întâmplă cu terapeuții profesioniști ca urmare a consilierii lor. Cei care se concentrează pe sine prin intermediul teoriilor psihologice, mai degrabă decât pe Dumnezeu prin Cuvântul Său și pe Iisus Hristos care locuiește în ei, sunt sortiți să sufere. Există consecințe negative pentru practicarea psihoterapiei. Un sondaj în rândul psihiatrilor a indicat

73% au raportat că au avut probleme semnificative cu anxietatea, iar 58% au raportat probleme cu depresia moderată până la severă. Aceste dificultăți emoționale au fost parțial atribuite activității lor ca psihoterapeuți ^.4

Un alt studiu a arătat:

. . mai mult de 90% dintre psihiatrii intervievați au simțit că se confruntă cu o mare varietate de probleme emoționale speciale ca rezultat al psihoterapiei ^.5

Acest lucru se potrivește cu alte cercetări care au raportat rate alarmante de sinucidere, abuz de alcool, disfuncții sexuale, relații personale deficitare, probleme maritale, divorț, probleme de familie etc ^.6 Deși cercetările indică faptul că abilitățile interpersonale sunt extrem de importante în consiliere, cercetătorii au constatat că propriile relații personale ale terapeuților au avut de suferit. Ei au propus:

Lipsa unei relații autentice, care rezultă din participarea prelungită la relații « ca și cum », poate foarte bine să se transfere în relațiile terapeutului din afara terapiei. Idealizarea psihoterapeutului de către pacient poate determina terapeutul să se simtă superior și să se considere un « expert ». Aceste sentimente de superioritate pot crea un sentiment de distanță față de ceilalți ^.7

Un alt studiu a indicat că « 50% dintre psihologii clinicieni nu mai credeau în ceea ce făceau și își doreau să fi ales o altă profesie ». ⁸ Într-adevăr, tinerii creștini care intră în domeniul psihoterapiei și consilierii psihologice vor învăța mai degrabă căile lumii decât calea Domnului.

În criticile sale la adresa celor care nu sunt instruiți în psihologie și totuși ar îndrăzni să se ocupe de oamenii cu probleme, Collins nu a reușit să noteze afirmațiile care ar părea să o ceară. De exemplu, el spune: « Satana este învinuit pentru tot ceea ce merge prost, inclusiv pentru majoritatea bolilor. Ideile noi, amenințătoare sau nefamiliare (inclusiv ideile psihologice) sunt etichetate drept « demonice » și rapid respinse. » ⁹

În ciuda faptului că Collins încurajează formarea în principii psihologice și chiar oferă această formare prin propriile sale predări și scrieri, el recunoaște: « Educația, formarea și experiența profesională în domeniul sănătății mintale nu par a fi condiții prealabile necesare pentru o persoană care ajută eficient ». ¹⁰ Deși mărturisește că « nu există dovezi solide care să garanteze că această formare va face din [o persoană care dorește să consilieze pe alții] un consilier mai bun », el recomandă totuși ca oamenii să dobândească o formare psihologică ^.11

Utilizarea abuzivă sau abuzul?

Collins afirmă: « Nu eliminăm toată psihologia doar pentru că unii o folosesc în mod abuziv, așa cum nu am elimina toată știința sau educația pentru că unii abuzează de aceste domenii sau le consideră singura speranță pentru omenire. » ¹² În primul rând, nu există o încercare din partea nimănui cunoscut de a elimina « toată psihologia ». Collins extinde în mod constant obiecțiile criticilor la adresa unei părți a psihologiei pentru a include întreaga psihologie. Făcând o paralelă între « toată psihologia » și « toată știința » în aceeași propoziție, el lasă impresia că acest tip de psihologie este știință, când de fapt nu este.

Collins dă impresia că obiecțiile la adresa psihologiei se bazează exclusiv pe « utilizarea greșită » sau « abuz ». Cu toate acestea, obiecțiile la adresa psihologiei sunt îndreptate către utilizarea acesteia, precum și către utilizarea greșită și abuz. Dacă nu ar exista o utilizare greșită sau abuzivă, nu s-ar schimba cu nimic poziția de bază a criticilor. Din scrierile noastre reiese clar că nu ne opunem doar la utilizarea greșită sau abuzivă a psihoterapiei, ci la utilizarea ei în ansamblu. În plus, utilizarea psihoterapiei de către un creștin este utilizarea greșită sau abuzul unui alt creștin. De exemplu, Dr. Joseph Palotta este un psihiatru și hipnoterapeut creștin. El combină hipnoza și stadiile psihosexuale freudiene de dezvoltare într-un sistem pe care îl numește « hipnoanaliză ». El spune: « Concluzia universală pe care o fac băiețeii și fetițele este că fetițele și-au pierdut cumva penisul și nu mai au nimic ». El continuă să descrie cum « fetițele simt că au fost castrate, că penisurile lor au fost cumva tăiate » și că băiețeii « se tem că își vor pierde penisurile ». El spune: « Fetițele dezvoltă ceea ce se numește invidia penisului » ¹³. Este vorba de utilizare, utilizare greșită sau abuz? Evident, depinde pe cine întrebați.

Collins avertizează că cineva trebuie « să studieze psihologia cu conștiința constantă că știința comportamentului uman poate fi atât puternic eficientă, cât și subtil periculoasă » ¹⁴ . ( Sublinierea noastră.) O parte din ceea ce spune el nu este adevărat în ceea ce privește psihoterapia, consilierea psihologică sau psihologiile care încearcă să explice de ce oamenii sunt așa cum sunt și cum se schimbă. Acestea nu sunt știință și nu sunt puternic eficiente. Cu toate acestea, Collins are perfectă dreptate când spune că acestea sunt « subtil periculoase ». Într-adevăr, ele sunt periculoase, nu numai pentru sănătatea mintală a unei persoane, ci și pentru viața sa spirituală.

Calea psihologică sau calea spirituală?

Collins ne citează în mod corect spunând: « Timp de aproape două mii de ani, biserica a făcut abstracție de pseudoștiința psihoterapiei și, cu toate acestea, a fost capabilă să se ocupe cu succes de cei împovărați de problemele vieții. » În paragraful următor, el ne citează corect spunând: « Nu ne opunem și nici nu criticăm întregul domeniu al psihologiei ». Apoi ne include în mod eronat într-un grup de autori afirmând: « În schimb, acești autori sunt îngrijorați de acele părți ale psihologiei care propun să ajute oamenii folosind ideologii care par să contrazică Scriptura. » ¹⁵ Această afirmație contrastează cu ceea ce Collins spune mai devreme în carte despre poziția noastră. El afirmă anterior că « cartea noastră susține că psihoterapia – calea psihologică – este o nouă religie ineficientă, falsă, antibiblică, distructivă, înșelătoare, pseudoștiințifică, plină de « idei nedovedite și soluții abstracte » » ¹⁶. Această afirmație anterioară din partea lui Collins contrazice concluzia sa cu privire la poziția noastră și necesită unele explicații din partea sa.

Când am scris prima noastră carte, Calea psihologică / Calea spirituală, am fost avertizați că vom fi considerați reacționari și că cererea actuală era pentru cărți care amalgamau psihologia și creștinismul. Prin urmare, cartea noastră nu ar fi fost la mare căutare. Acest avertisment a fost adevărat.

Când am terminat a patra noastră carte, PsychoHeresy, editorii cărora le-am trimis manuscrisul ne-au spus că numele vor trebui eliminate din cauza popularității autorilor menționați. Am aflat mai târziu că, cu cât cineva devine mai popular în lumea creștină, cu atât primește mai multă protecție din partea editurilor creștine. La urma urmei, dacă o editură publică o carte care critică un autor faimos (ceea ce înseamnă întotdeauna bestseller), acel autor s-ar putea să nu mai dorească să publice la acea editură în viitor. După cum a spus cu ironie unul dintre prietenii noștri: « Este mai ușor să îl critici pe apostolul Pavel decât să critici unul dintre acești autori psihologici de bestseller ».

Psihiatrul Thomas Szasz a spus despre psihoterapii că « toate aceste intervenții și propuneri ar trebui … să fie considerate malefice până când se dovedește contrariul ». ¹⁷ Szasz a spus atunci când a susținut cartea noastră Calea psihologică – Calea spirituală: « Deși nu împărtășesc opiniile religioase particulare ale lui Bobgan, împărtășesc convingerea lor că relațiile umane pe care acum le numim « psihoterapie » sunt, de fapt, chestiuni de religie – și că le etichetăm greșit ca fiind « terapeutice » cu mare risc pentru bunăstarea noastră spirituală. » ¹⁸ Szasz, deși nu este creștin, recomandă ca îngrijirea sănătății mintale să fie luată de la profesioniști, precum psihiatrii și psihologii, și redată bisericii.

Psihologul Bernie Zilbergeld, în cartea sa The Shrinking of ^America19, discută o mare parte din cercetările legate de practica psihoterapiei. El a spus:

Dacă eu personal aș avea o problemă relațională și nu aș putea să o rezolv cu partenerul meu, nu m-aș duce la un psihiatru. M-aș uita în jurul meu după tipul de relație pe care îl admir. Nu mi-ar păsa dacă este tâmplar, profesor sau jurnalist… sau psihiatru. La el m-aș duce. Vreau pe cineva care arată prin viața sa că poate face asta ^.20

Psihiatrul E. Fuller Torrey recomandă consilierea spirituală. El afirmă: « Pentru persoanele cu probleme de viață care împărtășesc viziunea spirituală asupra lumii a lui Bobgan, abordarea lor ar fi cea mai eficientă. » ²¹

Când Isus a intrat în Ierusalim călare pe un mânz, oamenii au strigat: « Binecuvântat să fie Împăratul care vine în numele Domnului; pace în ceruri și slavă în locurile preaînalte. » (Luca 19:38.) Și unii dintre farisei i-au zis lui Isus: « Învățătorule, mustră-i pe ucenicii Tăi. » (Luca 19:39.) Isus le-a spus: « Dacă aceștia ar tăcea, pietrele ar striga îndată. » (Luca 19:40.) Când necreștinii și ateii s-au alăturat criticilor creștini ai psihologiei, aceasta ridică multe întrebări.

Doi cercetători, Orlinsky și Howard, care susțin utilizarea psihoterapiei și totuși își dau seama de problemele asociate cu această decizie, se compară cu băiețelul optimist care a fost găsit săpându-și cu bucurie drumul într-o grămadă de bălegar de cal. Când a fost întrebat de ce își făcea treaba cu atâta bucurie, a răspuns că, printre atâta bălegar de cal, « trebuie să fie și un ponei pe undeva ». ²² Noi nu suntem de acord. Ceea ce vezi este ceea ce obții.

Psihologia este un drojdie care a ajuns să facă pâine plină în biserică, atât de mult încât Dr. J. Vernon McGee a spus,

Dacă tendința actuală continuă, învățătura biblică va fi complet eliminată de la posturile de radio creștine, precum și de la televizor și de la amvon. Aceasta nu este o afirmație nebunească făcută într-un moment emoțional de îngrijorare. Învățătura biblică este mutată pe ultimul plan al radiodifuziunii, în timp ce așa-numita. Psihologia creștină este pusă în față ca soluții biblice la problemele vieții.

El se referă, de asemenea, la « așa-numita psihologie creștină » din reviste și cărți și spune: « Așa-numita psihologie creștină este o psihologie seculară îmbrăcată în platitudini pioase și retorică religioasă. » ²³ În altă parte, el spune: « Văd că această chestiune a psihologizării creștinismului va distruge absolut învățătura biblică și bisericile biblice. » ²⁴

Suntem de acord cu declarația lui Collins de la sfârșitul cărții sale. El spune: « Modul în care tratăm psihologia și modul în care o raportăm la credința creștină sunt probleme » de mare importanță. ²⁵ Iosua a spus:

Și dacă vi se pare rău să slujiți Domnului, alegeți astăzi cui veți sluji: fie dumnezeilor cărora le-au slujit părinții voștri care au fost de cealaltă parte a potopului, fie dumnezeilor amoriților, în țara cărora locuiți; dar în ceea ce mă privește pe mine și casa mea, vom sluji Domnului. (Iosua 24:15.)

Creștinii trebuie să decidă dacă vor sluji zeilor falși ai psihologiei sau Dumnezeului adevărat și viu al Bibliei.

PARTEA A DOUA: COMENTARII

de Jay E. Adams

Richard Palizay și soții Bobgans au scris o analiză lucidă și tranșantă a sistemului de consiliere al lui Larry Crabb. În ea, ei demontează afirmația că sistemul este biblic, demonstrând dependența fundamentală a lui Crabb de Adler, Maslow, Ellis și, mai ales, de Freud. Tratamentul lor perspicace al corpusului de scrieri ale lui Crabb dezvăluie în mod clar modul în care Crabb folosește Scripturile în afara contextului și în scopuri pentru care acestea nu au fost date.

Contrar a ceea ce cred unii, din propriile cuvinte ale lui Crabb, Palizay și Bobgans arată că nu a existat nicio schimbare fundamentală în opiniile sale. Diferențele din cărțile ulterioare provin doar din utilizarea unor imagini biblice variate cu care sistemul este pictat și repictat.

În lucrările lui Crabb, teoreticienii păgâni sunt lăudați, în timp ce eforturile consilierilor cu adevărat biblici sunt desființate ca fiind « lipsite de unt ». De asemenea, Crabb critică învățăturile integraționiștilor ca fiind « salată amestecată ». Dar Palizay și Bobgans demonstrează că Crabb însuși este un integraționist la fel de deplin ca și cei de care încearcă (fără succes) să se despartă. Binecunoscuta aluzie a lui Crabb la « răsfățarea egiptenilor » este deosebit de ineptă. Egiptenii au fost răsfățați cu haine, argint și aur – nu cu valori, idei, credințe și metodologii care au legătură cu problemele de viață abordate de consilieri. Israeliților le-a fost interzis să apeleze la egipteni pentru acestea din urmă (Leviticul 18:3), iar Dumnezeu i-a mustrat când au făcut-o (Ieremia 2:18; 42:13-19). Una este să cumperi automobile fabricate de șintoiști neregenerate și alta este să apelezi la cei nemântuiți pentru convingeri și practici de consiliere.

Palizay și Bobgans descoperă problema de bază a lui Crabb – motivul pentru care a adoptat poziția integraționistă: contrar celor spuse în 2 Timotei 3:17, el nu crede că Scripturile sunt suficiente pentru a permite consilierilor creștini să consilieze în mod adecvat. Acest defect fundamental se află sub toate celelalte erori evidente în sistem. Palizay și Bobgans se întreabă de ce atât de mulți creștini, inclusiv pastori și profesori, nu reușesc să discearnă aceste slăbiciuni evidente și speră că aceste capitole îi vor lumina pe mulți.

În opinia mea, cred că Crabb dorește sincer să fie biblic și crede că sistemul său este biblic. Dar atâta timp cât el continuă să își construiască sistemul de bază din materiale păgâne, conform speculațiilor eronate ale unor oameni nemântuiți, nu își va atinge niciodată scopul. Pictarea unor astfel de opinii în nuanțe biblice nu le transformă. Pentru a fi biblic, sistemul în sine, de la zero, trebuie să fie construit din materiale biblice, conform planului lui Dumnezeu. Crabb nu a făcut încă acest lucru.

PARTEA A DOUA: TEOLOGIE DIN INTERIOR SPRE EXTERIOR

Dr. Lawrence Crabb, Jr. a scris o serie de cărți despre consiliere și creștere creștină. Din trecutul său în psihologie, el vine la Scriptură cu un punct de vedere care sună atât atrăgător, cât și realizabil. El îi vede pe creștini luptându-se cu probleme dificile de viață și dorește să îi ajute. El abordează, de asemenea, probleme serioase care au de-a face cu superlicialitatea și trăirea creștină ineficientă. El îi încurajează pe oameni să dezvolte o relație strânsă cu Dumnezeu și să își recunoască dependența de El. Obiectivele lui Crabb pentru o umblare mai profundă cu Dumnezeu, relații de iubire și o viață creștină eficientă i-au inspirat pe mulți să îi urmeze ideile și metodele. Cu toate acestea, modul în care el speră să rezolve problemele și să-i conducă pe oameni într-o umblare mai strânsă cu Domnul depinde mai mult de teorii și tehnici psihologice decât de Cuvântul lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.

INTEGRARE

Raționamentul lui Crabb pentru integrarea psihologiei cu Biblia se bazează pe observația sa cu privire la creștinii superficiali și ineficienți, pe încrederea sa în psihologie și pe afirmația sa că Biblia nu oferă răspunsuri directe oamenilor cu probleme de viață. Crabb atinge bunul simț al bisericii atunci când subliniază faptul că există creștini care se luptă cu probleme dificile de viață. De asemenea, el atinge nervii bisericii atunci când îi admonestează pe creștini pentru că sunt materialiști și superficiali. Creștinii pot fi de acord cu el într-o serie de puncte. Da, unii creștini au probleme serioase de viață. Da, materialismul și superficialitatea au slăbit foarte mult creștinii individuali și, de asemenea, biserica. Și creștinii chiar au nevoie să crească în dragoste unii pentru alții în Trupul lui Hristos. Ei trebuie să învețe să meargă în deplină dependență de Domnul care îi conformează pe fiecare la chipul lui Isus Hristos.

Problema vieții superficiale.

Suntem de acord că există probleme grave în biserică. Viața ineficientă și superficială nu Îl onorează pe Hristos. Superficialitatea nu este o problemă nouă. Isus a înfruntat această problemă și a spus:

Bine a profețit Isaia despre voi, ipocriților, după cum este scris: Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Dar în zadar mi se închină, învățând drept învățături poruncile oamenilor. (Marcu 7:6-7.)

Isus nu s-a ferit de cuvinte atunci când i-a criticat pe liderii religioși pentru că își maschează inimile păcătoase cu un spectacol exterior de ascultare. El a văzut relația dintre superficialitate și înlocuirea Cuvântului lui Dumnezeu cu înțelepciunea omului.

Vai de voi, cărturari și farisei, fățarnici! pentru că sunteți ca niște morminte albite, care par frumoase în afară, dar înăuntru sunt pline de oase de morți și de toată necurăția. Tot așa și voi, pe dinafară, păreți drepți oamenilor, dar pe dinăuntru sunteți plini de ipocrizie și de nelegiuire. (Matei 23:27-28.)

Isus a strigat: « Vai » cărturarilor și fariseilor, nu numai din cauza înșelăciunii ipocriziei, ci și din cauza consecințelor eterne ale unei inimi neascultătoare.

La începutul lucrării Sale, Isus a subliniat importanța vieții interioare a atitudinilor și motivelor. Acestea au fost preocuparea Sa centrală în Predica de pe Munte. Observați cum cuvintele Sale de început se referă la persoana interioară.

Astfel de atitudini interioare nu numai că sunt receptive la voința lui Dumnezeu, dar produc și acțiuni fructuoase. Prin urmare, suntem de acord cu Crabb atunci când declară că creștinismul este mai mult decât acțiuni exterioare.

Suntem perfect de acord cu Crabb că superficialitatea este o problemă serioasă. Spunem un călduros « Amin » pledoariei sale pentru o dragoste autentică unii pentru alții în Trupul lui Hristos. De asemenea, credem că creștinii ar trebui să învețe să meargă în deplină dependență de Domnul care ne-a salvat și care ne modelează pe fiecare dintre noi după chipul lui Isus Hristos. Dar, omul interior nu este transformat în asemănarea lui Hristos prin sisteme sau tehnici psihologice concepute de oameni. Transformarea spirituală a omului interior este în afara domeniului sistemelor bazate pe secularism.

Crabb’s Confidence in Psychology.

Suntem de acord cu Crabb cu privire la importanța crucială a sfințirii creștine ca fiind o lucrare interioară cu consecințe exterioare. Cu toate acestea, nu suntem de acord cu explicațiile sale psihologice și cu metodele prin care speră să realizeze această schimbare interioară. Deși Crabb susține că înțelegerea sa cu privire la natura și comportamentul omului este complet biblică, cărțile sale dezvăluie o mare dependență de pregătirea sa în domeniul psihologiei clinice. Deși pretinde că este un consilier biblic, explicațiile și metodele sale de schimbare au fost împrumutate din psihologie. Pe de o parte, el afirmă că « Scripturile oferă singurele informații cu autoritate privind consilierea ». ¹ Dar, pe de altă parte, el declară că « psihologia și disciplina sa specializată, psihoterapia, oferă unele informații valide despre comportamentul uman care », potrivit propriei sale opinii, « nu contrazic în niciun fel Scriptura ». ²

Ca și alți integraționiști, Crabb caută să combine teoriile și terapiile psihologice cu Biblia ^.3 În cartea sa Effective Biblical Counseling (Consiliere biblică eficientă), el descrie metoda sa de integrare ca fiind « Răsfățarea egiptenilor ». ⁴ Eticheta « egipteni » reprezintă teoreticienii psihologici și psihiatrici. El susține că, dacă un consilier va « filtra cu atenție » conceptele din psihologie, va putea determina « compatibilitatea lor cu presupozițiile creștine ». ⁵ El susține că metoda sa de filtrare va permite bisericii să culeagă « idei utile » din psihologie fără a compromite angajamentul față de Scriptură. Crabb își identifică poziția cu găsirea echilibrului între ceea ce el numește « Tossed Salad » (integraționiști care sunt neglijenți în integrarea lor) și « Nothing Buttery » (cei care au un « model simplist de consiliere », deoarece se bazează exclusiv pe Cuvântul lui Dumnezeu). ⁶ El susține că un creștin care spovedește în conformitate cu orientările sale « va fi mai bine echipat pentru a consilia », decât consilierii « Tossed Salad » sau « Nothing Buttery » ^.7

Probleme cu integrarea.

În timp ce un integraționist poate admira cu adevărat Biblia, încrederea sa neclintită în psihologie arată o încredere egală, dacă nu chiar mai mare, în teoriile și terapiile seculare. De fapt, adăugarea teoriilor și tehnicilor psihologice neverificate la datele biblice dezvăluie de fapt o încredere limitată în Scripturi. Trimite un semnal constant că Scripturile în sine nu sunt suficiente pentru viață și evlavie. Integrarea implică faptul că Dumnezeu a dat porunci fără să ofere toate mijloacele necesare ascultării până la apariția psihologiei. Îl acuză indirect pe Dumnezeu că a lăsat Israelul și biserica prost echipate timp de mii de ani, până când psihologii psihanaliști și umaniști au venit cu înțelegerea necesară. Se pare că respinge posibilitatea de a trăi viața creștină doar prin mijloacele spirituale oferite de Dumnezeu în Cuvântul Său și prin Duhul Său Sfânt.

Integraționiștii se confruntă cu dilema constantă de a-și apăra dubla credință în Scriptură și psihologie. Pretenția Bibliei de a fi suficientă în toate aspectele vieții și comportamentului este o bubă supărătoare în șaua integraționiștilor, în timp ce aceștia pornesc să-i jefuiască pe egipteni. Numeroase pasaje laudă suficiența, puterea și excelența Cuvântului lui Dumnezeu. De exemplu, 2 Petru 1:2-4 spune:

Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Isus, Domnul nostru, după cum puterea Sa divină ne-a dat toate lucrurile care țin de viață și evlavie, prin cunoașterea Celui care ne-a chemat la glorie și virtute: prin care ne sunt date promisiuni nespus de mari și prețioase, pentru ca prin acestea să fiți părtași naturii divine, scăpând de corupția care este în lume prin pofte.

Biblia nu este menită să lucreze independent de Dumnezeu Însuși. Biblia este suficientă pentru că Domnul Însuși lucrează prin Cuvântul Său. Dacă o persoană încearcă să folosească Biblia în afara faptului că Hristos domnește în inima sa, ea poate afirma că Biblia nu are răspunsuri practice pentru dificultățile vieții. Cu toate acestea, prin Biblie Dumnezeu Se descoperă pe Sine și Își lucrează puterea divină în viața creștinilor. Biblia este mai mult decât cuvinte pe o pagină. Fiecare cuvânt este susținut de puterea Sa puternică, de neprihănirea Sa perfectă, de dragostea Sa, de harul Său și de înțelepciunea Sa. Astfel, Dumnezeu nu numai că oferă promisiuni prețioase și instrucțiuni de viață; El îl face pe credincios capabil să asculte de Cuvântul Său. Acesta este motivul pentru care Biblia este suficientă pentru viață și comportament.

Pavel a declarat că nu se va baza pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Înțelepciunea omenească nu este doar o nebunie în comparație cu înțelepciunea lui Dumnezeu; cuvintele omenești nu au puterea divină necesară pentru a transforma o persoană în asemănarea lui Hristos și pentru a-i permite să trăiască viața creștină conform voinței lui Dumnezeu. Dumnezeu folosește înțelepciunea și puterea Scripturilor pentru a-i face pe credincioși capabili să Îi placă și să aducă roade:

Toată Scriptura este dată prin inspirația lui Dumnezeu și este de folos pentru învățătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru toate faptele bune. (2 Timotei 3:16-17.)

Nici o doctrină psihologică nu se poate apropia de această afirmație și nici nu poate adăuga putere pentru schimbare.

În timp ce integraționiștii sinceri cred că există teorii psihologice despre natura omului și terapii pentru schimbare care nu contrazic Scriptura, rădăcina rămâne aceeași. Isus a fost întotdeauna preocupat de rădăcinile neevlavioase și de urmarea tradițiilor oamenilor în locul Cuvântului lui Dumnezeu. Pavel, de asemenea, a avertizat:

Feriți-vă să nu vă strice cineva prin filosofie și prin înșelăciune deșartă, după tradiția oamenilor, după rudimentele lumii, și nu după Hristos. (Coloseni 2:8.)

Astfel, problema care bântuie mereu un integraționist este sursa din care a împrumutat: sistemele de consiliere psihologică care au fost concepute de agnostici și atei pentru a răspunde întrebărilor despre condiția umană fără a ține cont de Creator și de Cuvântul Său.

O Biblie suficientă fără răspunsuri directe?

Crabb încearcă să atenueze problema integrării în primele capitole din Understanding People, susținând că suficiența Scripturii înseamnă că aceasta este suficientă ca cadru. Apoi, el continuă să completeze acest cadru cu perspective psihologice ^.8 El spune:

Da, Biblia este suficientă pentru a răspunde la orice întrebare despre viață, dar nu pentru că răspunde în mod direct la orice întrebare legitimă ^.9 (Sublinierea a fost adăugată.)

Apoi susține că psihologia poate fi folosită pentru a completa informațiile directe la întrebările fără răspuns pe care el le consideră legitime. Folosind în mod repetat termenii direct și legitim, el încearcă să construiască un caz pentru căutarea de răspunsuri definitive în afara Scripturilor.

Crabb este de acord că Biblia răspunde la unele întrebări importante, dar susține că îi lipsește așa-numita informație directă necesară pentru a răspunde întrebărilor legitime pe care oamenii reali le pun cu privire la realitatea dură a lumii lor reale ^.10 El spune că « niciun pasaj exegetizat literal nu răspunde direct » la o serie de întrebări legitime ^.11 Prin urmare, trebuie să completăm Scriptura cu gânduri creative culese din psihologie pentru a răspunde la astfel de întrebări ^.12

Printr-un astfel de raționament, Crabb pare să spună că Scripturile sunt în același timp suficiente și insuficiente. În timp ce pretinde că crede în suficiența Scripturii, el iese din Scriptură și apelează la opinii psihologice pentru răspunsuri la întrebări precum acestea:

Ce ar trebui să fac cu dorința mea profundă de a fi femeie pentru că mi-e atât de frică să fiu bărbat?

Cum mă descurc cu teama mea teribilă că, dacă aș exprima vreodată ceea ce simt cu adevărat, nimeni nu m-ar dori cu adevărat?

De ce mă simt atât de amenințat atunci când cineva dovedește cu succes că m-am înșelat în legătură cu ceva?

De ce nu vreau să recunosc luptele mele interne ^?13

În opinia lui Crabb, Biblia nu se ocupă în mod clar de întrebările puse de oamenii disperați ^.14 El motivează că dacă cineva se limitează doar la exegeza Scripturii, nu va răspunde la întrebări vitale sau va da doar răspunsuri superficiale și simpliste ^.15

Crabb folosește termenul legitim pentru a susține că oamenii au un drept fundamental atât de a întreba, cât și de a căuta răspunsuri la astfel de întrebări ^.16 Cu toate acestea, există exemple în Scripturi în care oamenii nu au insistat asupra acestui drept. După ce laudă Cuvântul lui Dumnezeu, David întreabă: « Cine poate înțelege erorile lui? Curăță-mă de greșelile secrete ». El nu a disperat pentru că Dumnezeu nu i-a dat o explicație completă a motivului pentru care a păcătuit. În schimb, el a avut încredere în Dumnezeu și i-a cerut să îl curețe. El a crezut în puterea de curățare a Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar, potrivit lui Crabb, orice consilier care nu abordează aceste întrebări are o « înțelegere superficială a problemelor și soluțiilor care sună biblic, dar ajută foarte puțini ». ¹⁷ De fapt, el declară că o persoană consiliată ar putea fi « semnificativ afectată » dacă este consiliată de gânditori superficiali care nu au abordat încă aceste întrebări legitime ^.18 Crabb implică faptul că persoanele consiliate au dreptul la răspunsuri la aceste întrebări legitime, deoarece dacă nimeni nu le abordează întrebările legitime, ele vor fi forțate să accepte « soluții superficiale ». ¹⁹

Dacă astfel de întrebări nu provin din Scriptură, pe ce bază le identifică Crabb ca fiind « legitime »? Răspunsul indică o problemă majoră în metodologia sa, care se bazează foarte mult pe propriile preferințe și opinii. El alege întrebările și alege să le clasifice drept « legitime » în funcție de propria sa opinie subiectivă. Apoi concluzionează că, întrucât Biblia nu abordează în mod direct aceste întrebări, consilierii au atât dreptul, cât și obligația de a apela la opiniile psihologice ale oamenilor pentru a aduce ajutor creștinilor cu probleme, bolnavi spiritual.

În cartea Understanding People (Înțelegerea oamenilor), Crabb oferă trei ilustrații care generează întrebări la care spune că exegeza literală a Scripturii nu va răspunde ^.20 Cele trei cazuri se referă la un bărbat care dorește să se îmbrace ca o femeie; o femeie cu obsesii sexuale; și un anorexic. Întrebarea fără răspuns este aceeași în fiecare caz, și anume, de ce manifestă un comportament atât de bizar? În opinia lui Crabb, Biblia nu răspunde direct la acest « de ce? » crucial și legitim.

Cu fiecare dintre cele trei ilustrații ale sale, Crabb citează Scripturile care prescriu cursul corect de acțiune care Îl va mulțumi pe Dumnezeu ^.21 Scripturile spun direct fiecărei persoane ce dorește Dumnezeu să facă. Dar, potrivit lui Crabb, Scripturile nu le spun ceea ce el consideră a fi problema cea mai crucială și fundamentală: De ce doresc oamenii acțiuni bizare și păcătoase? Deși Biblia nu oferă răspunsuri psihologice simpliste, ea răspunde la marele « de ce? » Comportamentul păcătos este rezultatul naturii păcătoase a omului.

Poate fi interesant să ne uităm la marea varietate de opinii psihologice atunci când avem de-a face cu ceea ce Crabb identifică drept « întrebări legitime ». Dar, pericolul de a căuta răspunsuri la astfel de întrebări în afara Bibliei este că sistemele psihologice tind să plaseze răspunsurile în afara persoanei înseși. Din cauza filosofiei de bază conform căreia oamenii sunt buni înnăscut și sunt corupți de societate, în principal de părinți, teoriile psihologice caută motivele pentru atitudini și comportamente inacceptabile în circumstanțe din afara persoanei. Acesta este motivul pentru care aceste tipuri de răspunsuri nu se găsesc în Biblie. Chiar și atunci când Satana sau alți oameni pot ispiti pe cineva să păcătuiască, Dumnezeu spune prin Cuvântul Său că și atunci ei sunt atrași în păcat de propria lor poftă ( Iacov 1:14). Dumnezeu îi consideră pe oameni responsabili pentru propriul lor păcat. Astfel, conform Bibliei înseși, nu este nici necesar și nici profitabil să mergem în afara Scripturii pentru răspunsuri. Biblia răspunde la întrebările cu adevărat cruciale cu privire la natura omului și la motivele pentru care acesta se comportă așa cum o face.

Crabb se plânge de consilierii care nu cunosc sau nu folosesc răspunsuri găsite în psihologie. Astfel de consilieri au înaintea lor cuvântul clar al lui Dumnezeu cu privire la natura omului și la comportamentul corect, dar nu au ceea ce Crabb ar considera un răspuns direct la întrebarea crucială « De ce? » Ei folosesc Cuvântul clar al lui Dumnezeu. Ei cred în urmărirea supunerii față de voința lui Dumnezeu atunci când El a vorbit clar despre calea plăcută de conduită. Dar, ce spune Crabb despre un astfel de sfat? Îl condamnă ca promovând o simplă « conformitate exterioară ». ²² De fapt, el susține că un astfel de sfat îi va lăsa pe acești oameni « complet neajutați și, mai rău, semnificativ afectați ». ²³

Evident, Crabb echivalează simpla ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu cu superficialitatea și conformitatea exterioară. Cu siguranță el nu crede că Biblia se limitează doar la preocupările exterioare! Ascultarea de legea Duhului în Isus Hristos (Romani 8:2) include atât ascultarea interioară, cât și cea exterioară. De fapt, explicația lui Pavel despre umblarea potrivit Duhului în Romani 8 se referă la viața și motivația interioară, nu la ceva superficial. Cum poate cineva să acuze sfaturile venite doar din Biblie ca fiind ceva superficial sau doar exterior?

Ne punem întrebări cu privire la criticile severe ale lui Crabb la adresa tuturor consilierilor creștini care nu s-au ocupat încă de întrebările sale legitime. Ce se întâmplă cu cei care au slujit de-a lungul secolelor fără a fi la curent cu ideile derivate din psihologie care se presupune că se ocupă direct de întrebările legitime ale lui Crabb? Și cum rămâne cu Iisus?

Iisus nu ar fi răspuns la întrebări în conformitate cu teoriile psihologice, chiar dacă acestea ar fi existat.

El nu scuză, nu justifică sau nu repară vechiul sine. El le permite ucenicilor Săi să asculte de poruncile Sale prin propria Sa prezență în viața lor. El spune:

Rămâneți în Mine, și Eu în voi. Așa cum ramura nu poate da rod de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți, dacă nu rămâneți în mine. Eu sunt vița, voi sunteți ramurile; cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce multă roadă, pentru că fără Mine nu puteți face nimic. (Ioan 15:4-5.)

Crabb propune însă transformarea sinelui prin înțelegere psihologică, folosind înțelepciunea lumii pentru problemele spirituale.

Biblia răspunde întrebărilor despre comportamentul uman în termeni de sfințenie a lui Dumnezeu și depravare a omului. Detaliile vechii vieți egoiste pot să nu fie pe deplin înțelese, dar Isus oferă calea de ieșire din sine și de intrare în El. Ceea ce Crabb identifică drept întrebări legitime poate fi într-adevăr o parte din încărcătura pe care Isus dorește ca copiii Săi să o lase la picioarele crucii. Răspunsul la toate impedimentele și confuziile vechii vieți de sine este să venim la Hristos, să luăm jugul Său de relaționare și îndrumare și să-L cunoaștem cu adevărat într-un mod personal, vital. Isus spune:

Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este ușor și povara Mea este ușoară. (Matei 11:28-30.)

Biblia subliniază în mod continuu că cunoașterea personală a Tatălui și a Fiului este cea care conduce la viață și evlavie, mai degrabă decât detaliile despre sine pe care Biblia nu le oferă. Și Duhul Sfânt este cel care ne permite să ne răstignim sinele, pentru ca Hristos să fie glorificat în și prin noi.

Prin urmare, acum nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus, care nu umblă după carne, ci după Duh. Căci legea Duhului de viață în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții. (Romani 8:1-2.)

Viața lui Isus, mijlocită către noi de Duhul Sfânt, este sursa însăși a soluției pentru fiecare dintre problemele de mai sus. Pe de altă parte, răspunsurile psihologice nu sunt doar speculative, irelevante și inconsecvente; ele sunt, de asemenea, înșelătoare și pot fi în cele din urmă distructive. Varietatea contradictorie a răspunsurilor oferite de diverse psihologii ilustrează cât de nesigure sunt de fapt răspunsurile lor. Răspunsul unui consilier psihologic poate fi în dezacord puternic cu cel al altuia, chiar dacă ambii sunt creștini. În contrast cu marea diversitate de opinii dintre diferitele sisteme psihologice, Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat, de încredere și schimbă viața.

Astfel de întrebări și diversele lor răspunsuri psihologice pot deveni de fapt o perdea de fum pentru a nu auzi și a nu asculta de voia lui Dumnezeu. Ele pot împiedica sau întârzia cu ușurință o persoană să se lepede de viața păcătoasă de sine și să se îmbrace în neprihănirea lui Dumnezeu prin predarea față de El. Explicațiile psihologice ale comportamentului pot servi, de fapt, pentru a împiedica o persoană de la schimbarea radicală pe care Dumnezeu dorește să o aducă prin Duhul Său. Pe de altă parte, atunci când o persoană ajunge în punctul de a dori suveranitatea completă a lui Dumnezeu în viața sa în fiecare detaliu, Domnul îi va permite să cunoască și să înțeleagă tot ceea ce este esențial pentru o viață de sfințenie, evlavie și neprihănire. Dumnezeu poate face o lucrare mult mai profundă decât orice combinație fantezistă de opinii psihologice despre întrebări care se presupune că au fost lăsate în afara Scripturii.

Milioane de creștini nu vor căuta niciodată răspunsuri dincolo de Biblie pentru a înțelege de ce fac ceea ce fac. Cu toate acestea, ei se vor supune lui Dumnezeu atunci când Duhul Sfânt vorbește prin Cuvântul Său. Cu siguranță că Duhul lui Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu nu îi conduc la o simplă conformitate exterioară! Milioane de creștini nu vor citi niciodată răspunsurile psihologice ale lui Crabb la întrebarea « de ce? ». Ei se vor putea baza doar pe propria lor relație cu Dumnezeu și pe studiul Cuvântului Său. Cu siguranță Duhul lui Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu nu îi vor lăsa cu o viziune superficială și deficitară asupra omului! Milioane de creștini laici nu vor intra niciodată mai mult decât în studiul, memorarea și ascultarea de afirmațiile directe ale Scripturii. Cu siguranță, acest lucru nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu îi pot conduce doar la o metodă superficială, simplistă și superficială de a-i sfătui pe alții.

O cenzură nejustificată a Scripturii.

Afirmația lui Crabb conform căreia un sfat limitat la întrebările la care Biblia răspunde în mod direct duce la « o înțelegere superficială a problemelor și soluțiilor care sună biblic, dar ajută foarte puțini » ²⁴ este în opoziție directă cu viziunea ortodoxă a suficienței Scripturii. O astfel de afirmație slăbește întreaga abordare a Scripturii și poate duce la răstălmăciri creative ale înțelesului clar al Cuvântului. Rezultatele implementării unei astfel de abordări a Scripturii sunt dezastruoase. Chiar și afirmațiile directe din Biblie pot fi ajustate pentru a face loc importului de răspunsuri psihologice la întrebări la care se presupune că nu s-a răspuns prin studiu exegetic.

Linia de argumentare a lui Crabb pare să solicite o serie întreagă de informații detaliate și specifice care nu se găsesc în Biblie. Aceasta este scuza generală a tuturor integraționiștilor pentru a trece de la Biblie la lume. În loc să folosească limbajul biblic, ei folosesc jargonul psihologic. Dar, doar pentru că Dumnezeu nu folosește etichetele și tehnicile psihologiei moderne, nu trebuie să fim păcăliți să credem că problemele de viață nu au fost abordate suficient de Scriptură. Nu este nevoie să mergem dincolo de declarațiile directe ale lui Dumnezeu pentru a aborda astfel de probleme. Dumnezeu tratează direct problemele esențiale ale vieții și ale evlaviei. Prin urmare, Scripturile pot și trebuie să fie singurul și singurul ghid suficient pentru viață și consiliere.

O abordare biblică a problemelor de viață.

Răspunsul unui creștin la problemele de viață depinde de relația sa cu Dumnezeu și de ascultarea de Cuvântul Său. Dacă cineva pornește de la premisa suficienței absolute a Scripturii, atunci el va lucra de la Biblie la lume și la problemele acesteia. Este un proces de trecere de la Scriptură în lume, așa cum este condus de Duhul Sfânt. Astfel, un adevărat consilier biblic va interpreta oamenii și problemele lor prin lentila Bibliei, nu prin lentila psihologiei. Acei integraționiști care folosesc lentilele duble ale psihologiei și Bibliei nu vor produce decât o viziune dublă. Și cum pot consilierii cu dublă viziune să indice calea cea bună creștinilor care se luptă?

Dumnezeu nu interpretează omul conform unei astfel de terminologii sau doctrine psihologice. Prin urmare, biserica nu ar trebui să o folosească. Cu siguranță, Dumnezeu nu a fost ignorant cu privire la aceste aspecte atunci când i-a îndrumat pe slujitorii Săi să înregistreze Cuvântul Său. Cu siguranță, Dumnezeu nu regretă că Freud, Jung, Maslow și alții nu au trăit în secolul I, astfel încât apostolii Săi să le fi încorporat noțiunile în evanghelii și epistole. Nici prezentarea sfințirii de către Pavel nu este superficială și deficitară pentru că îi lipsesc așa-numitele idei ale teoriei psihologice.

Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca poporul Său să se îndoiască de puterea și suficiența Cuvântului Său. Duhul spune cu îndrăzneală că Cuvântul lui Dumnezeu poate pătrunde până în miezul ființei omului. Evrei 4:12 declară:

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și puternic și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, străpungând până la despărțirea sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei, și este un discernător al gândurilor și al intențiilor inimii.

Domnul, prin Cuvântul Său, poate opera inima omului într-un mod în care niciun psiholog nu ar putea spera vreodată.

Într-adevăr, inima omului este înșelătoare și disperat de rea. Este dincolo de capacitatea umană de a discerne căile sale rele, așa cum spune Dumnezeu cu atâta tărie în Ieremia 17:9-10. Cu toate acestea, depravarea și trădarea umană nu împiedică Cuvântul lui Dumnezeu să facă ceea ce spune că va face. Cuvântul și Duhul Sfânt pătrund până la omul interior. Cunoscătorul inimii care cercetează inima și examinează mintea, care discerne gândurile unei persoane de la distanță și ne cunoaște cuvintele înainte ca ele să fie pe limbă, a vorbit în Biblie.

Apostolul Pavel a recunoscut că schimbarea interioară se produce prin Duhul Sfânt împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu. El s-a rugat:

Ca [Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos] să vă dea, după bogăția slavei Sale, să fiți întăriți cu putere prin Duhul Său în omul lăuntric; ca Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; ca voi, fiind înrădăcinați și întemeiați în dragoste, să fiți în stare să înțelegeți împreună cu toți sfinții care este lățimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să fiți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. Acum, Aceluia care este în stare să facă peste măsură de mult peste tot ceea ce cerem sau gândim, conform puterii care lucrează în noi, Lui să fie slava în biserică, prin Isus Hristos, în toate veacurile, în vecii vecilor. Amin. (Efeseni 3:16-20.)

Numai dragostea și viața lui Isus aduc genul de schimbare a inimii care aduce roade veșnice și care îl onorează pe Dumnezeu în locul oamenilor. Isus și-a dat propria viață pentru a-i schimba pe oameni pe dinăuntru. El nu a dat o tehnică, ci propria Sa viață pentru a vrea și a face propria Sa bunăvoință în și prin fiecare credincios. Niciun psihoterapeut sau tehnică psihologică nu poate face minuni asemănătoare cu ceea ce face Hristos prin Cuvântul și Duhul Său!

UTILIZAREA ȘI LAUDA PSIHOLOGIEI

Încrederea lui Crabb în psihologie pătrunde în cărțile sale anterioare. Dar unii dintre adepții săi cred că ultimele sale cărți indică faptul că s-a îndepărtat de dependența sa de presupunerile, înțelegerile și tehnicile psihologice. Cu toate acestea, îndatorarea sa extinsă față de psihologie este la fel de profundă în cele mai recente cărți ale sale ca și în cele anterioare. În Understanding People (Înțelegerea oamenilor), Crabb afirmă: « Cititorii familiarizați cu cărțile mele anterioare vor recunoaște mișcarea conceptelor mele , dar nu, cred eu, o schimbare fundamentală. » ¹ (Sublinierea a fost adăugată.) Mai mult, cartea sa ulterioară, Inside Out (Din interior), dezvăluie o afiliere puternică la opiniile și practicile psihologice.

În Effective Biblical Counseling, după apărarea sa din « Spoiling the Egyptians », Crabb recomandă peste douăzeci de psihologi seculari pentru a-i ajuta pe creștini să devină « mai bine echipați pentru consiliere ». ² Oameni precum Freud, Adler, Maslow, Rogers și alții sunt lăudați ca potențial benefici ^.3 Credința lui Crabb că psihologii oferă un corp substanțial de adevăr pentru biserică poate fi văzută în propriile sale declarații ^.4

Permiteți-mi din nou să insist asupra faptului că psihologia oferă un ajutor real creștinului care încearcă să înțeleagă și să rezolve problemele personale ^.5

Crabb nu numai că laudă mișcarea în ansamblu, ci și exaltă anumite « lumini strălucitoare » din interiorul taberei. De exemplu, Crabb îi cenzurează aspru pe cei care resping opiniile psihologice ale lui Carl ^{Rogers6 ,} chiar dacă este dificil să urmezi învățăturile lui Rogers fără să fii influențat de presupozițiile care stau la baza lor.

Elogii speciale pentru Freud și psihologia sa.

Conceptul freudian de inconștient servește drept piatră de temelie a modelului de om și a metodologiei de schimbare a lui Crabb. Inconștientul freudian nu este doar un adjectiv pentru a descrie acea parte a creierului care stochează fragmente de informații care nu sunt în prezent conștientizate. În teoria psihanalitică a lui Freud, inconștientul este un rezervor de pulsiuni și impulsuri care guvernează un individ dincolo de conștiința sa. Freud a transformat un adjectiv în substantiv și i-a dat astfel formă și substanță. Inconștientul freudian nu conține doar amintiri și informații; el motivează, de asemenea, gândirea și acțiunile prezente. În plus, acesta este inaccesibil prin activitatea mentală obișnuită.

Utilizarea de către Freud a cuvântului inconștient este tehnică și specifică. Conform Dicționarului de psihologie, atunci când inconștientul este folosit ca substantiv, acesta este « regiunea minții care este sediul id-ului și al refulărilor ». Iar atunci când cuvântul inconștient este folosit ca adjectiv în sens tehnic, este definit ca « caracterizând o activitate pentru care individul nu cunoaște motivul sau motivul actului ». Este o parte ascunsă, evazivă a omului care se presupune că « nu poate fi adusă la cunoștință prin mijloace obișnuite ». Se presupune că este reședința și sursa impulsurilor, motivațiilor, acțiunilor și chiar esența vieții unei persoane. « Gândirea care se desfășoară fără conștientizare », « amintirile care au fost forțate să iasă din nivelul conștient al minții în inconștient » și « motivațiile de care individul nu este conștient » fac parte din crearea inconștientului de către Freud ^.7

Utilizarea de către Crabb a cuvântului inconștient este foarte asemănătoare cu descrierea psihologică de mai sus. Angajamentul său față de teoria freudiană a inconștientului este evident din următoarele citate din Understanding People.

Freud este pe bună dreptate creditat cu introducerea întregii idei de psihodinamică în mintea modernă. Termenul se referă la forțele psihologice din cadrul personalității (de obicei inconștiente) care au puterea de a provoca tulburări comportamentale și emoționale. El ne-a învățat să privim problemele ca simptome ale unor procese dinamice subiacente din psihic ^.8 (Italicele sale; sublinierile bold adăugate).

El continuă: « Cred că Freud a avut dreptate. . . când ne-a spus să căutăm sub problemele de suprafață cauzele interne ascunse « . (Subliniere adăugată.) Crabb nu este de acord cu tot ceea ce a învățat Freud și chiar vede erori în teoriile sale, dar insistă că « eroarea lui Freud și a altor teoreticieni dinamici nu este insistența de a acorda o atenție deosebită forțelor inconștiente din cadrul personalității. » ⁹ (Italics his; bold emphasis added.) În ciuda respingerii creștinismului de către Freud, Crabb spune: « Cred că teoria psihodinamică [a lui Freud] este atât provocatoare, cât și valoroasă în recunoașterea elementelor din personalitatea umană pe care mulți teologi nu au reușit să le vadă. » ¹⁰

În cărțile sale anterioare, Crabb folosește direct cuvântul inconștient și explică natura sa ascunsă și puterea sa de motivare. În cartea sa Inside Out, el se bazează pe metafore și expresii descriptive precum « inimă », « miez », « sub suprafață », « regiuni interioare ascunse ale sufletului nostru », « regiuni întunecate ale sufletului nostru », « sub linia de plutire », « motivație subiacentă », « scop ascuns » și « rezervor al energiei lor de autoprotecție ». ¹¹ De fapt, chiar titlul Inside Out trimite la noțiunea freudiană de inconștient ^.12 Crabb prezintă în mod clar inconștientul ca fiind o parte reală și puternică a fiecărei persoane. Mai mult, el sugerează că doctrinele inconștientului sunt indispensabile bisericii.

Datorită influenței gândirii freudiene în cultura noastră din secolul XX, majoritatea oamenilor cred într-un fel de inconștient. Cu toate acestea, interpretarea lor a ceea ce este sau face inconștientul variază de la o persoană la alta. O persoană poate face ceva din obișnuință și spune că o face inconștient. Sau alta poate spune că trebuie să existe un inconștient deoarece nu trebuie să se gândească la fiecare lucru pe care îl face în timp ce conduce o mașină. Pe de altă parte, Freud a afirmat că inconștientul este un loc în care tot felul de impulsuri puternice și motivații misterioase îi determină pe oameni să facă ceea ce fac, indiferent dacă vor sau nu. Implicațiile unui astfel de sediu puternic de impulsuri care îi determină pe oameni să facă tot felul de lucruri împotriva voinței lor contrazic faptul că Dumnezeu îi face pe oameni responsabili pentru acțiunile lor. Dacă oamenii caută motive inconștiente pentru comportamentul lor, ei pot scuza tot felul de comportamente. Dar ideea inconștientului ca o regiune ascunsă a minții cu nevoi puternice și energie motivațională nu este susținută de Biblie sau de știință.

Suntem ființe extrem de complexe, dar explicațiile psihologice despre funcționarea interioară a sufletului sunt doar speculații. Singura sursă exactă de informații despre inimă, suflet, minte, voință și emoții este Biblia. Nu numai că Biblia este exactă; Domnul Însuși știe și înțelege exact ce se ascunde sub suprafața fiecărei persoane. El știe și El aduce curățenie acelor părți interioare pe care noi poate nu le vom înțelege niciodată. David s-a rugat:

Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște inima mea; încearcă-mă, și cunoaște gândurile mele; și vezi dacă este vreo cale rea în mine și condu-mă pe calea cea veșnică. (Psalmi 139:23-24.)

Predarea unui concept freudian al inconștientului este un deserviciu pentru creștini. În loc să se bazeze pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe Duhul Sfânt care locuiește în ei pentru a le cerceta inimile, ei vor învăța să scotocească într-un fel de inconștient freudian și să rămână concentrați pe sine.

Crabb nu doar laudă noțiunile neverificate ale lui Freud. De fapt, el încorporează un inconștient de tip freudian în chiar inima învățăturilor sale despre sfințire. Într-o discuție intitulată « Începuturile schimbării », el prezintă inconștientul ca fiind elementul-cheie al schimbării ^.13 El învață că creșterea creștină vine din pătrunderea în inconștient. Crabb declară că eșecul de a se confrunta cu așa-numita realitate a unui rezervor inconștient de « credințe, imagini și durere » va avea ca rezultat « un externalism dezastruos ». ¹⁴ El susține că eșecul de a se confrunta pe deplin cu « inconștientul » va avea ca rezultat « presiune, judecăți, legalism și mândrie, mai degrabă decât dragoste profundă pentru Dumnezeu și pentru ceilalți ». ¹⁵

Astfel, fără a avea o justificare biblică, Crabb învață că inconștientul este un factor crucial în sfințire. Fără a oferi o definiție biblică a inconștientului (în afară de o interpretare greșită a utilizării biblice a cuvântului inimă), Crabb face din acesta un element central al sistemului său de consiliere. Chiar dacă nu oferă o verificare biblică pentru punctul său de vedere, Crabb îi critică pe pastori și pe alți lideri creștini pentru că nu pun accentul pe inconștient ^.16 Potrivit lui Crabb, liderii care ignoră această noțiune freudiană produc « roboți sau rebeli » inconștienți care se conformează în mod ignorant așteptărilor externe, continuându-și în același timp rebeliunea inconștientă ^.17 Într-adevăr, fără legea Duhului de viață în Hristos Isus (Romani 8:2), liderii pot produce rebeli și roboți, indiferent dacă folosesc sau nu ideile psihologice ale inconștientului.

Crabb sugerează că ignorarea rolului crucial al inconștientului permite erorii să se răspândească în întreaga biserică evanghelică ^.18 El spune: « Poate că eroarea majoră a bisericilor evanghelice de astăzi implică o înțelegere superficială și deficitară a păcatului. » ¹⁹ Dar analiza sa a problemei este că biserica nu a reușit să înțeleagă centralitatea absolută a inconștientului. Crabb dă vina pentru răspândirea acestei « erori » pe liderii bisericii care au ignorat această noțiune freudiană. El explică,

Mulți pastori predică o « vedere de aisberg » a păcatului. Tot ceea ce îi preocupă este ceea ce este vizibil deasupra liniei de plutire ^.20

Există o problemă reală atunci când predicatorii se concentrează asupra lucrurilor exterioare și ignoră motivele păcătoase, resentimentele, neiertarea, voința proprie, autocompătimirea și egocentrismul. Cu toate acestea, Crabb vorbește despre ignorarea inconștientului freudian.

Icebergul este modelul clasic al inconștientului al lui Freud. Întregul aisberg reprezintă mintea și numai vârful este accesibil persoanei. Acesta include toate informațiile și amintirile care sunt accesibile prin rememorare, precum și gândurile prezente și activitatea mentală. Masa uriașă de sub linia de plutire nu reprezintă doar tot ceea ce este în prezent în afara conștiinței. Se presupune că aceasta conține tot ceea ce conduce, motivează și determină comportamentul în afara voinței conștiente. Psihologii Hilgard, Atkinson și Atkinson subliniază acest lucru în lucrarea lor standard privind psihologia.

Freud a comparat mintea umană cu un iceberg: mica parte care se vede deasupra suprafeței apei reprezintă experiența conștientă, în timp ce masa mult mai mare de sub nivelul apei reprezintă inconștientul – un depozit de impulsuri, pasiuni și amintiri inaccesibile care ne afectează gândurile și comportamentul. Această parte inconștientă a minții a fost cea pe care Freud a încercat să o exploreze prin metoda asociațiilor libere …. Analizând asociațiile libere, inclusiv rememorarea viselor și a amintirilor din copilăria timpurie, Freud a încercat să-și ajute pacienții să devină conștienți de multe lucruri care au fost inconștiente și, astfel, să descifreze determinanții de bază ai personalității ^.21

Această explicație a personalității se bazează pe conjecturi, nu pe investigații științifice. Acest concept al inconștientului nu numai că îl transformă pe acesta într-un « depozit de impulsuri, pasiuni și amintiri inaccesibile », ci îi atribuie și puterea de « a ne afecta gândurile și comportamentul ». Interpretările bizare pe care Freud le-a dat asociațiilor libere, viselor și amintirilor pacienților săi ilustrează distorsiunea care rezultă din încercarea de a scormoni în așa-numitul inconștient ^.22

Crabb folosește cu încredere ilustrația icebergului lui Freud pentru a explica mintea și conținutul acesteia ^.23 Deși el neagă faptul că conceptul său de inconștient este « un derivat al gândirii freudiene seculare strecurat în teologia creștină », utilizarea imaginii și metaforei icebergului dezvăluie o viziune freudiană asupra inconștientului ^.24 Crabb îl urmează pe Freud atunci când învață că conținutul de deasupra liniei de plutire reprezintă mintea conștientă, în timp ce conținutul de sub linia de plutire reprezintă inconștientul ^.25 Crabb, la fel ca Freud, atribuie, de asemenea, inconștientului puterea de motivare.

Crabb îi compară pe pastorii care se concentrează doar pe activitatea conștientă cu căpitanul de mare prost informat care își conduce nava în jurul vârfului unui iceberg, rămânând ignorant cu privire la existența « unui munte de gheață sub suprafață ». ²⁶ Acești pastori nu iau în considerare marea masă de material crucial care motivează persoana din inconștient. El susține, de asemenea, că ignoranța creștinismului evanghelic cu privire la acea « mare masă de convingeri păcătoase » și motivații a produs o mascaradă a sănătății spirituale ^.27

Crabb avertizează că, dacă biserica continuă să respingă această iluminare despre inconștient, consilierii ei vor fi de fapt într-o stare mai rea decât psihoterapeuții neregenerate și clientela lor. După ce îl citează pe Richard Lovelace pe larg, deoarece Lovelace susține atât de bine argumentul lui Crabb, Crabb declară

Dacă nu înțelegem păcatul ca fiind înrădăcinat în convingeri și motive inconștiente și dacă nu ne dăm seama cum să expunem și să tratăm aceste forțe profunde din interiorul personalității, biserica va continua să promoveze ajustări superficiale, în timp ce psihoterapeuții, cu sau fără fundamente biblice, vor face o treabă mai bună decât biserica în a readuce oamenii cu probleme la o funcționare mai eficientă. Și aceasta este o tragedie jalnică ^.28

În timp ce prima parte a acestei afirmații provine de la Lovelace, partea referitoare la faptul că psihoterapeuții fac o treabă mai bună este adăugarea lui Crabb. Credința lui Crabb în valoarea indispensabilă a lui Freud și a psihoterapiei este foarte clară. Nimeni nu ar fi mai surprins decât Freud însuși de această schimbare a evenimentelor. El nu și-ar fi putut imagina niciodată că însăși religia pe care o ura intens va îmbrățișa și va promova într-o zi atât de sincer doctrinele sale ^.29

Influența Annei Freud, a lui Alfred Adler și a altora.

Teoria lui Freud despre inconștient a avut o influență profundă asupra psihologiei consilierii. Urmașii săi fie au elaborat, fie au modificat doctrina sa despre inconștient. Fiica lui Freud, Anna, a scris pe larg despre mecanismele de apărare ale inconștientului, care includ negarea și reprimarea inconștientului. Crabb o laudă pe Anna Freud pentru « lucrările sale clasice privind mecanismele de apărare a ego-ului », care joacă un rol semnificativ în propriul său sistem. El declară că scrierile ei sunt « o lectură adecvată și utilă pentru un creștin ». ³⁰ Accentul puternic pus pe mecanismul de apărare al negării continuă în toată lucrarea lui Crabb. Acesta este esențial pentru înțelegerea oamenilor și pentru schimbarea din interior spre exterior.

Teoria freudiană a fost criticată din ce în ce mai mult atât în domeniul psihologiei, cât și în afara acestuia. În plus, acceptarea lui Freud intră în conflict cu viziunea biblică a alegerii conștiente și a responsabilității. Prin urmare, Crabb are grijă să spună că nu crede în determinismul inconștient sau în complementul său de determinanți timpurii ai comportamentului. La început, aceasta pare o contradicție. Cu toate acestea, este pur și simplu o modificare a teoriei lui Freud, similară cu cea găsită la Alfred Adler.

Nu îl acuzăm pe Crabb că este complet freudian, deoarece nu include complexul Oedip sau stadiile psihosexuale timpurii ale dezvoltării. Cu toate acestea, se poate observa influența freudiană în teoria lui Crabb conform căreia oamenii sunt motivați de conținutul inconștientului. În sensul metaforei icebergului, centralitatea inconștientului este aceeași, chiar dacă conținutul lui Crabb ar fi oarecum diferit de cel al lui Freud. La fel ca în cazul sistemului terapeutic al lui Freud, eliminarea teoriei inconștientului ar echivala cu eliminarea întregului sistem al lui Crabb.

Adaptarea lui Crabb a inconștientului freudian este foarte asemănătoare cu cea a lui Alfred Adler (un discipol al lui Freud). Ca și Adler, Crabb susține că, deși oamenii sunt responsabili și fac alegeri, motivele lor inconștiente direcționează o mare parte din comportament. În mod similar, Crabb învață, de asemenea, că motivele inconștiente au adesea ca rezultat comportamente autodistructive. Ca și Adler, Crabb promovează o combinație de motivație inconștientă și responsabilitate personală și insistă ca o persoană să fie considerată responsabilă pentru atitudinile și acțiunile greșite care provin din presupuneri greșite din inconștient.

Următoarea este o descriere generală a teoriei lui Adler:

Teoria lui Adler împărtășea unele dintre principiile psihanalizei [lui Freud]: determinismul psihic, natura intenționată a comportamentului, existența multor motive în afara conștiinței și noțiunile că visele pot fi înțelese ca un produs mental și că înțelegerea propriilor motive și presupuneri inconștiente are putere curativă. Cu toate acestea, Adler a respins modelul energetic al libidoului și l-a înlocuit cu un model orientat spre viitor, de luptă pentru o poziție de semnificație determinată subiectiv. . . . Omul lui Adler era un luptător activ care încerca să facă față sarcinilor vieții, dar care era împiedicat de percepții eronate și de valori greșite ^.31

Țineți cont de acest lucru atunci când analizăm detaliile sistemului lui Crabb.

Influența lui Adler asupra modelului integrator de consiliere al lui Crabb se vede în accentul pus de acesta pe nevoia de a promova discernământul pentru a determina persoana consiliată să depășească motivele ascunse care stau la baza comportamentului. Adler afirmă: « Schimbările fundamentale sunt produse numai prin intermediul unui grad extrem de ridicat de introspecție. » ³² Adler mai declară:

. . psihologia individuală poate interveni cu un anumit scop și, prin intermediul unei introspecții intensificate și al unei extinderi a conștiinței, poate asigura dominația intelectului asupra mișcărilor divergente și până acum inconștiente ^.33

În mod similar, Crabb susține că avem nevoie de ajutorul unei alte persoane pentru a realiza o schimbare profundă prin intensificarea introspecției. La fel cum Adler a folosit atât terapia individuală, cât și terapia de grup, la fel procedează și Crabb. Accentul pus pe expunerea conținutului inconștientului altei persoane în scopul înțelegerii și, prin urmare, al creșterii este foarte asemănător cu cel al lui Adler ^.34

Influența lui Adler asupra lui Crabb în ceea ce privește ceea ce nici unul dintre ei nu ar dori să numească determinanți timpurii ai comportamentului poate fi observată în adaptarea de către Crabb a « Tehnicii de rememorare timpurie [a copilăriei] » a lui Adler ^.35 În această tehnică, consilierul îi cere persoanei consiliate să își amintească și să descrie amintiri dureroase timpurii pentru a găsi o cheie pentru sentimentele și comportamentul prezent. Se presupune că această tehnică proiectivă oferă o perspectivă asupra direcției și sensului vieții ^.36 Cu toate acestea, la fel ca toate tehnicile proiective, este pur și simplu o presupunere creativă, un fel de pipăit creativ în cavernele întunecate ale inconștientului freudian în căutarea luminii.

De asemenea, Crabb pare să fi adoptat și adaptat teoriile lui Adler cu privire la direcția de mișcare, comportamentele autodepășitoare, presupunerile nerealiste, negarea și tendințele de protecție. Adler a subliniat că toate comportamentele sunt îndreptate spre scopul de a depăși inferioritatea și de a dobândi astfel un sentiment de valoare atât în relații, cât și în sarcinile vieții. În mod similar, Crabb ne învață că toate comportamentele sunt motivate de nevoia de demnitate (dorințe profunde) prin securitate (relație) și semnificație (impact).

De asemenea, Crabb îl urmează pe Adler în ceea ce privește accentul pus pe emoție. Adler credea că emoțiile sunt trezite atunci când o persoană obține o înțelegere reală a propriilor motive ascunse, a presupunerilor greșite, a utilizării negării și a altor tehnici de protecție ^.37 Mai târziu, când vom analiza metodele de schimbare ale lui Crabb, vom vedea accentul puternic pus pe simțirea durerii din trecut. Poveștile lui Crabb despre persoanele care rezistă terapiei de insight în regiunile ascunse ale inconștientului urmează, de asemenea, explicațiile lui Adler cu privire la consilierii care rezistă tratamentului prin strategii de autoprotecție ^.38

Freud l-a influențat foarte mult pe Adler, în special în ceea ce privește importanța motivațiilor inconștiente. Apoi, Adler a influențat o serie de alți teoreticieni psihologi, printre care Karen Horney, Carl Rogers și Albert Ellis ^.39 Ipotezele de bază ale acestor psihologi, precum și cele ale lui Abraham Maslow ocupă un loc predominant în sistemul lui Crabb.

Terapia rațional-emotivă a lui Albert Ellis pare să fi jucat un rol semnificativ în dezvoltarea Cercului rațional al lui Crabb. Ellis ne învață că gândurile despre sine afectează în mare măsură comportamentul. Și, din moment ce Ellis este un umanist declarat, învățăturile sale sunt centrate pe sine. El nu numai că îl exclude pe Dumnezeu din peisaj, dar afirmă că « necredința, umanismul, scepticismul și chiar ateismul total nu numai că favorizează, dar sunt practic sinonime cu sănătatea mintală » și că « credința devotată, dogmatismul și religiozitatea contribuie în mod distinct la tulburări mintale sau emoționale și, într-un fel, sunt echivalente cu acestea » ⁴⁰. Pentru Ellis, interesul personal este mai bun decât sacrificiul de sine, iar acceptarea necondiționată de sine este o caracteristică principală a sănătății mintale. El afirmă:

Filozofiile nereligioase, precum RET, te învață că poți alege întotdeauna să te accepți pe tine însuți pentru că tu decizi să faci acest lucru și că nu ai nevoie de condiții sau credințe redundante în Dumnezeu sau religie pentru a te ajuta să faci această alegere ^.41 (Sublinierea noastră.)

Apoi Ellis îi desființează pe acei creștini care încearcă să combine creștinismul cu învățături despre acceptarea de sine, spunând:

În mod ironic, atunci când vă decideți să adoptați o viziune religioasă și alegeți să vă acceptați condiționat (pentru că credeți într-un dumnezeu sau fiu al dumnezeului care dă har), alegeți să credeți în această religie și, în consecință, creați dătătorul de har care vă « face » acceptabil ^.42 (Sublinierea noastră.)

Este uimitor că creștinii aleg să bea din astfel de sisteme de convingeri psihologice anticreștine.

În Effective Biblical Counseling, Crabb enumeră un număr de psihologi și le recomandă cărțile. Următoarea declarație sumară de la sfârșitul capitolului său « Creștinism și psihologie » ilustrează încrederea lui Crabb în psihologie. Toate numele din paranteze sunt în declarația sa originală.

Omul este responsabil (Glasser) să creadă adevărul care va duce la un comportament responsabil (Ellis) care îi va oferi sens, speranță (Frankl) și iubire (Fromm) și îi va servi drept ghid (Adler) pentru a trăi eficient cu ceilalți ca o persoană care se acceptă pe sine și pe ceilalți (Harris), care se înțelege pe sine (Freud), care se exprimă în mod adecvat (Peris) și care știe cum să se controleze (Skinner) ^.43

Dar responsabilitatea lui Glasser nu are nimic de-a face cu Dumnezeu sau cu măsura Sa a binelui și răului; Ellis echivalează lipsa de Dumnezeu cu sănătatea mintală; speranța pe care o oferă Frankl nu este o speranță sigură pentru că este centrată pe om; iubirea lui Fromm este departe de iubirea pe care Isus o învață și o oferă; Ghidul lui Adler este mai degrabă sinele decât Dumnezeu; acceptarea lui Harris ignoră legea lui Dumnezeu; Freud abia s-a înțeles pe sine și l-a repudiat pe Dumnezeu; expresia lui Peris se concentrează pe sentimente și sine; iar metodele de autocontrol ale lui Skinner funcționează mai bine cu animalele decât cu oamenii. De ce să nu acordăm credit acolo unde creditul este datorat? Domnului și Cuvântului Său! De ce să nu ne uităm la Cuvântul lui Dumnezeu în ceea ce privește responsabilitatea, adevărul, sensul, speranța, dragostea, îndrumarea pentru o viață eficientă, înțelegerea de sine, exprimarea și autocontrolul, în loc să scormonim în cisternele sparte ale opiniilor oamenilor nemântuiți?

10 – NEVOIE DE TEOLOGIE

Modelul de consiliere al lui Crabb se axează pe convingerea sa că nevoile inconștiente direcționează și motivează comportamentul. El declară: « Pentru a înțelege consilierea biblică, trebuie să identificăm în mod clar cele mai profunde nevoi personale ale oamenilor. » ¹ Când vorbește despre « cele mai profunde nevoi personale », se referă la nevoia de demnitate, pe care o împarte în nevoi de securitate și semnificație ^.2 În cărțile sale ulterioare, el se referă la aceste nevoi ca la dorințe profunde de relaționare și impact.

Crabb prezintă inconștientul ca o realitate puternică scufundată sub mintea conștientă. El acordă o mare importanță conținutului inconștientului în ceea ce privește modul în care acesta afectează întregul comportament. Acestea includ nevoile personale de securitate și ^{semnificație3 ,} ipotezele de bază privind modul de satisfacere a acestor ^{nevoi4 ,} « durerea relațională » și « strategiile relaționale » ⁵.

În Inside Out, Crabb folosește termenii dorințe profunde, sete și strategii greșite pentru a descrie inconștientul – conținutul, puterea și influența sa ^.6

Rezumatul propunerii fundamentale a lui Crabb.

O propunere fundamentală în sistemul lui Crabb este aceea că fiecare persoană are două nevoi (dorințe) substanțiale în inconștient (miezul ființei sale) care motivează comportamentul. Faptul că acest concept este esențial pentru modelul lui Crabb este evident doar parcurgând conținutul cărților sale. Astfel, pentru a înțelege sistemul lui Crabb, trebuie să înțelegem această propunere de bază. Ea funcționează ca principiu fundamental, reglator și distinctiv în modelul lui Crabb despre om. Ceea ce urmează este un rezumat al modelului pe care el îl construiește pe baza acestei propuneri. Notele de subsol nu vor fi utilizate în acest rezumat, dar documentația va fi furnizată ulterior.

În încercarea de a defini natura lăuntrică a omului, Crabb propune că în centrul ființei lăuntrice a omului se află două realități reale, profunde, substanțiale, cunoscute sub numele de nevoi sau dorințe personale, care furnizează energia motivațională din spatele comportamentului manifest. Crabb le identifică mai întâi ca fiind nevoia de securitate și semnificație, dar mai târziu ca dorințe profunde de relaționare și impact. Potrivit lui Crabb, ambele își exercită puterea de la cel mai profund nivel al omului, și anume, inconștientul.

Din locul lor în inconștient, aceste nevoi/dorințe îi motivează pe indivizi să acționeze la nivel conștient. Ele sunt prezentate ca impulsuri nemiloase, cerințe persistente și murmure puternice din adâncul inconștientului. Se presupune că oamenii sunt conduși într-un mod consumator pentru a satisface două nevoi puternice. Și, potrivit lui Crabb, oricine nu reușește să satisfacă aceste nevoi va fi gol și nemulțumit, fie că își dă seama sau nu.

În sistemul lui Crabb, toate păcatele sunt direct legate de încercările inadecvate de a satisface cele două nevoi în afara lui Dumnezeu. Cu toate acestea, eșecul de a satisface cele două nevoi/dorințe nu este evident pentru persoană din cauza rolului strategic al inconștientului. Deoarece cele două nevoi și convingerile privind satisfacerea cerințelor lor există în inconștient, oamenii nu cunosc cauza problemelor lor. De fapt, este posibil să nici nu-și dea seama că au probleme.

Potrivit lui Crabb, nevoile nesatisfăcute produc singurătate, tristețe și durere intensă. Prin urmare, consilierea oamenilor în vederea conștientizării nevoilor și strategiilor lor inconștiente este dificilă. Din cauza « durerii intense » provocate de nevoile nesatisfăcute și din cauza « durerii atroce » provocate de eșecul strategiilor lor inconștiente, oamenii construiesc straturi « autoprotectoare » pentru a se izola de alte răni.

Potrivit lui Crabb, aceste straturi de autoprotecție îi determină pe oameni să nege realitatea scopurilor și motivelor lor adevărate. Prin procesul de negare, se presupune că oamenii dezvoltă straturi pentru a se izola de realitățile dureroase inconștiente și pentru a obstrucționa încercările de a-și expune adevăratele motive. Deși strategiile de autoprotecție se manifestă la nivel conștient, se presupune că oamenii nu știu în mod conștient că ceea ce fac este în scopul autoprotecției. Crabb folosește distincția dintre cele două niveluri ale minții pentru a deduce că, deși oamenii pot părea fericiți la suprafață, există o mare posibilitate ca ei să fie cu adevărat nefericiți și singuri în interior.

Crabb dă exemplul unui bărbat pe care îl numește Frank, care este foarte motivat și de succes. Activitățile conștiente ale lui Frank includ succesul în afaceri, o soție și o casă minunate, trei copii inteligenți și experiențe pozitive în biserică. De fapt, Frank « se simte foarte bine în legătură cu viața și împărtășește cu pasiune bucuriile de a trăi pentru Isus ». ⁷ Crabb susține însă că ceea ce se vede la suprafață nu dezvăluie adevărata sursă a motivelor lui Frank. Potrivit lui Crabb, modul « optimist, asertiv și bine informat » al lui Frank, care conduce la un succes exterior și la o viață exterioară « ireproșabilă și demnă de respect », este de fapt modul său de a se proteja « pentru a nu fi nevoit să recunoască vreodată că nu poate rezolva o problemă ». Crabb susține că sub bucuria exterioară și viața plină de realizări a lui Frank se ascunde un om disperat și temător « care tânjește după un nivel de implicare respectuoasă de care nu s-a bucurat niciodată » și un sentiment de inadecvare dureroasă ^.8 Prin urmare, acest om, la fel ca toți ceilalți, se presupune că nu este conștient de durerea sa și caută să se protejeze prin mecanisme freudiene de apărare a egoului, de reprimare și negare inconștientă. Cu alte cuvinte, omul din viața sa inconștientă este opusul omului din viața sa conștientă.

Consilierea în conformitate cu teoria lui Crabb trebuie să fie un proces de expunere a durerii inconștiente și a strategiilor de autoprotecție. Consilierul trebuie să îndepărteze straturile defensive pentru a expune lumea confuză a inconștientului. Odată ce straturile au fost îndepărtate, durerile și rănirile inconștientului pot fi expuse. Crabb consideră că abordările care nu înlătură straturile sunt superficiale și simpliste.

Conform sistemului lui Crabb, nevoile nesatisfăcute, strategiile greșite de satisfacere a acestora, durerea și rănile cauzate de eșec și așa mai departe trebuie descoperite și înfruntate cu sinceritate, chiar dacă procesul poate fi chinuitor. El susține că o schimbare reală este posibilă numai dacă o persoană este dispusă să înceapă din interior, adică din inconștient.

După ce cauzele inconștiente ale problemelor au fost expuse, consilierul poate începe procesul de reprogramare atât a minții conștiente, cât și a celei inconștiente. Acest lucru se realizează printr-un efort concentrat de a programa în minte o nouă strategie cu privire la modul de satisfacere a celor două nevoi. Din nou, aceasta nu este o sarcină ușoară. Persoana trebuie să sară de pe faleza siguranței și să se încreadă în Dumnezeu pentru a-și satisface cele două nevoi în inconștient. Doar atunci, potrivit lui Crabb, poate învăța să depindă atât conștient, cât și inconștient de Dumnezeu.

Modelul celor patru cercuri al lui Crabb.

Crabb a conceput un « model al personalității în patru cercuri », în care inconștientul joacă rolul dominant ^.9 Cele patru cercuri ale sale sunt: Personal, Rațional, Volițional și Emoțional. Fiecare cerc reprezintă diferite aspecte ale individului în relația sa cu viața prin intermediul activității conștiente și inconștiente.

Cercul personal.

Crabb identifică cercul personal ca fiind « capacitatea de relaționare și impact » a unei persoane. ¹⁰ Crabb identifică această capacitate ca fiind o nevoie creată de Dumnezeu. El spune,

Nevoia personală de bază a fiecărei ființe personale este de a se considera o ființă umană valoroasă. ¹¹ (Sublinierea noastră.)

Potrivit lui Crabb, nevoia de a fi valoros are două componente: nevoia de securitate și nevoia de semnificație, sau dorința profundă de relaționare și impact. El teoretizează că dorințele profunde sunt legate de o frică necruțătoare de respingere, de a nu fi acceptabil, de a nu fi valoros sau semnificativ. De fapt, Crabb ne învață că principala forță motivantă a fiecărei persoane este teama de a nu fi acceptat, de a nu fi sigur și semnificativ. Iar scopul comportamentului este de a fi acceptat ca valoros, cu siguranță și semnificație ^.12

În modelul lui Crabb, Cercul personal de nevoi puternice este nucleul fiecărei persoane și este în primul rând inconștient. Astfel, chiar dacă o persoană poate fi superficial conștientă că are aceste nevoi, puterea și impulsul lor provin din inconștient. Din acest tărâm ascuns, aproape inaccesibil, cele două nevoi motivează tot ceea ce face o persoană. Crabb compară nevoile de semnificație și securitate cu nevoile de putere și plăcere ale lui Freud ^.13 În Cercul personal al lui Crabb se observă, de asemenea, influența lui Adler, Maslow și Rogers.

Cercul rațional.

Caracteristica cheie a Cercului rațional este reprezentată de convingerile și strategiile inconștiente cu privire la modul de satisfacere a nevoilor de securitate și semnificație (dorințe profunde de relaționare și impact). Deși Cercul Rațional include toate procesele mentale, cum ar fi gândurile, conceptele, credințele și ^{imaginile14 ,} accentul se pune pe așa-numitele credințe și motive inconștiente ^.15 Astfel, Cercul Rațional lucrează în mare parte din inconștient pentru a satisface așa-numitele nevoi ale Cercului Personal. Crabb susține că negarea inconștientă, gândirea eronată, concluziile greșite și credințele greșite din Cercul Rațional trebuie înlocuite cu o gândire corectă, astfel încât nevoile de securitate/relaționare și semnificație/impact să poată fi satisfăcute mai eficient ^.16 Influența lui Freud, Adler, Maslow și Ellis poate fi observată în Cercul Rațional al lui Crabb.

Cercul volițional.

Cercul volițional al lui Crabb reprezintă capacitatea de alegere a unei persoane ^.17 El spune că oamenii își aleg comportamentul și, prin urmare, sunt responsabili. Cu toate acestea, conform sistemului său, o mare parte a alegerii în ceea ce privește strategiile și obiectivele se bazează pe presupunerile, convingerile și strategiile inconștiente ale Cercului Rațional cu privire la modul de satisfacere a cerințelor celor două nevoi / dorințe din Cercul Personal. Deși Cercul volițional reprezintă în mare măsură o activitate conștientă, acesta funcționează conform nevoilor și dictaturilor inconștientului ^.18 Cercul volițional al lui Crabb arată influența lui Freud, Adler, Ellis și Glasser.

Cercul emoțional.

Cercul emoțional este locul în care persoanele care beneficiază de consiliere experimentează sentimente. Ei sunt încurajați să intre în contact cu sentimentele lor, deoarece emoțiile cu adevărat profunde își exercită puterea din inconștient. Conform sistemului lui Crabb, experiențele emoționale, fie ele plăcute sau neplăcute, sunt direct legate de succesul în satisfacerea cerințelor celor două nevoi/dorințe. Anumite emoții sunt declanșate de vasta gamă de credințe și gânduri inconștiente cu privire la modul de satisfacere a celor două nevoi. Astfel, emoțiile joacă un rol-cheie în expunerea inconștientului. Ideea este că, dacă o persoană poate experimenta aceste emoții în conștiința sa, poate fi capabilă să pătrundă în conținutul inconștientului său. Apoi, aducând din ce în ce mai mult material în domeniul conștient, va fi capabilă să gândească mai precis, să aleagă cu mai multă conștiință și să dezvolte strategii mai eficiente pentru satisfacerea nevoilor sale inconștiente ^.19 Influența lui Freud, Adler, Rogers și Peris este evidentă în Cercul emoțional al lui Crabb.

Cele patru cercuri ale lui Crabb vor servi drept cadru pentru critica noastră. O atenție specială va fi acordată teoriei psihologice a inconștientului a lui Crabb, deoarece întreaga axă a metodologiei sale se concentrează în jurul conținutului acestuia.

Nevoia de psihologie/ teologie.

Modelul lui Crabb poate suna bine la suprafață. La urma urmei, cine nu a simțit frământările sufletului care tânjește după satisfacție? Accentul său pe nevoile și dorințele personale este primit cu entuziasm în biserică. Pledoaria sa pentru relații intime semnificative cu Dumnezeu și cu ceilalți credincioși îi face pe oameni să fie încrezători în metodele sale. Iar promisiunile implicite de dragoste, scop și semnificație saturează paginile cărților sale. Cu toate acestea, doctrina lui Crabb conform căreia omul are două nevoi inconștiente care motivează toate comportamentele are o bază psihologică. Și doctrina sa despre schimbare, cu convingeri inconștiente și strategii pentru satisfacerea nevoilor, este, de asemenea, fundamentată pe idei psihologice.

Deoarece modelul lui Crabb împrumută în mod semnificativ din psihologia umanistă, este necesar să luăm în considerare principiile sale de bază. Psihologia umanistă se bazează pe credința că oamenii se nasc buni și că societatea (în special părinții) îi corupe. Psihologii umaniști mai cred că anumite nevoi motivează tot ceea ce face o persoană, că planul de viață al unei persoane este acela de a satisface acele nevoi înnăscute și nesatisfăcute și că, atunci când aceste nevoi sunt satisfăcute, persoana își va putea realiza întregul potențial și va fi responsabilă din punct de vedere social. Aceștia identifică aceste nevoi psihologice prin cuvinte precum: stima de sine, valoare, securitate emoțională și semnificație.

Speranța lor pentru omenire este următoarea: atunci când nevoile psihologice individuale sunt satisfăcute, oamenii vor fi împliniți personal și responsabili social. Ei vor fi iubitori, pașnici, creativi, harnici și altruiști. Ei nu vor mai încerca să își umple golul (nevoile neîmplinite) cu alcool, droguri sau orice alt tip de exces. Pe scurt, conform teoriilor lor, dacă toată lumea ar ajunge la auto-actualizare (toate nevoile fiind satisfăcute), am avea o societate utopică.

Mulți creștini au crezut în minciuna umanistă conform căreia atunci când nevoile oamenilor sunt satisfăcute, aceștia vor fi oameni buni și iubitori. Prin influența psihologiei umaniste, ei cred că oamenii păcătuiesc pentru că nevoile lor nu sunt satisfăcute. Unii spun că adolescenții se revoltă pentru că nevoile lor nu au fost satisfăcute. Ei susțin că eșecul de a trăi viața creștină se datorează faptului că creștinii nu au suficientă stimă de sine sau nu înțeleg că toate aceste așa-zise nevoi psihologice sunt satisfăcute în Hristos. Ei reduc Evanghelia la vestea bună a valorii de sine, a stimei de sine, a securității emoționale și a importanței. Și ei cred că, dacă doar creștinii ar vedea că Dumnezeu satisface toate aceste nevoi, ar fi capabili să trăiască viața creștină în mod eficient.

Scriptura, însă, nu confirmă acest lucru. Adam și Eva le aveau pe toate. Nu a existat nicio nevoie în viața lor care să nu fie satisfăcută din plin și, cu toate acestea, au ales să păcătuiască, să meargă pe calea lor, să nu-L creadă pe Dumnezeu, să creadă o minciună și să se iubească pe ei înșiși mai mult decât să-L iubească și să asculte de Dumnezeu. Ei au urmat atât cuvintele, cât și exemplul lui Satan, care, în calitate de Lucifer, le-a avut pe toate: frumusețe, putere, autoritate, iubire și tot ceea ce un arhanghel putea avea și fi. Dar Lucifer a vrut să fie Dumnezeu. Și cum rămâne cu Israel? Cu cât nevoile lor erau mai mult satisfăcute, cu atât se bazau mai puțin pe Dumnezeu. Cu cât nevoile le erau satisfăcute mai mult, cu atât deveneau mai păcătoși.

Chiar și satisfacerea nevoilor legitime nu va face dintr-o persoană un sfânt sau nu va promova sfințirea.

Și aici trebuie să facem o distincție între adevărata nevoie umană, conform Bibliei, și ceea ce psihologii umaniști plasează în centrul nevoii umane. Biblia plasează voința și scopul lui Dumnezeu în centru, mai degrabă decât așa-numita nevoie psihologică. În voința Sa milostivă, Isus se dăruiește pe Sine, nu în funcție de ceea ce psihologii identifică drept nevoi personale esențiale, ci în funcție de iubirea Sa perfectă și de cunoașterea intimă a fiecărei persoane.

În întreaga Biblie, panorama planului lui Dumnezeu pentru umanitate se desfășoară conform propriei Sale voințe și propriului Său scop, care include, dar depășește cu mult, nevoia umană. Dar din moment ce aceste teorii psihologice au fost concepute de oameni care căutau să se înțeleagă pe ei înșiși și omenirea în afara lui Dumnezeu și care căutau soluții separate de suveranitatea și voința lui Dumnezeu, interesul lor central era ceea ce credeau ei a fi nevoia umană și împlinirea umană fără Dumnezeu.

Deoarece psihologia umanistă se bazează mai degrabă pe umanism decât pe teism, ea ignoră dorințele de închinare, neprihănirea dumnezeiască, disciplina, credința în Dumnezeu, adevărul spiritual, plăcerea față de Dumnezeu, iubirea față de Dumnezeu, ascultarea de Dumnezeu și alte complexități pe care Dumnezeu le cunoaște despre fiecare persoană. În schimb, totul este centrat pe sine. Iar atunci când creștinii încearcă să amalgameze psihologia umanistă cu Biblia, ei tind să ignore, să denatureze sau să subsumeze toate binecuvântările spirituale sub ceea ce ei numesc nevoi psihologice.

Ideea că oamenii sunt motivați de nevoi puternice din inconștient este o presupunere nedovedită pe care mulți creștini au ajuns să o creadă. De fapt, oamenii nu se gândesc de două ori când cineva spune că oamenii sunt motivați de nevoi interioare. Tony Walter, în cartea sa Weed: The New Religion, spune:

Este la modă să urmezi punctul de vedere al unor psihologi conform căruia sinele este un pachet de nevoi și că dezvoltarea personală constă în satisfacerea progresivă a acestor nevoi. Mulți creștini sunt de acord cu astfel de convingeri ^.20

Walter susține în continuare că nevoile constituie acum o nouă moralitate și spune:

Un semn al succesului aproape total al acestei noi moralități este faptul că Biserica creștină, în mod tradițional dornică să mortifice dorințele cărnii, să răstignească nevoile sinelui în căutarea vieții religioase, a adoptat cu nerăbdare limbajul nevoilor pentru sine. … auzim acum că « Iisus vă va satisface toate nevoile », ca și cum ar fi un fel de psihiatru divin sau un detergent divin, ca și cum Dumnezeu ar fi doar pentru a ne servi ^.21

Dar Walter mai declară că « nevoia umană nu a fost niciodată centrală pentru teologia creștină. Ceea ce a fost central a fost harul lui Dumnezeu, nu nevoia umană. Creștinismul este la bază centrat pe Dumnezeu, nu pe om. » ²²

Sistemele psihologice, însă, sunt centrate pe om și au fost propuse ca mijloace alternative de înțelegere a condiției umane și de luptă cu problemele de viață. Legea lui Dumnezeu a fost înlocuită de valori umaniste care s-au transformat în nevoi, ceea ce le-a conferit o forță morală. Abraham Maslow și-a construit ierarhia nevoilor pe baza propriilor sale convingeri și valori. Și cum el a acordat o mare importanță valorii de sine, stimei de sine și realizării de sine, a justificat aceste valori transformându-le în nevoi. În timp ce psihologii umaniști au eliminat « trebuie » și « ar trebui » din codurile morale externe (cum ar fi Biblia), ei au prezentat propria lor morală a nevoilor. Walter notează:

. … proiectul uman ca satisfacere progresivă a nevoilor umane a fost demascat; este o religie seculară, sau cel puțin o moralitate seculară. Sugerez ca ateii și agnosticii care se mândresc că au renunțat la moralitate și religie să se gândească dacă nu cumva le-au lăsat pe amândouă să intre din nou pe ușa din spate ^.23

Într-adevăr, psihologia nevoilor are forța moralității și puterea religiei. Iar Walter identifică această nouă morală și această nouă religie ca fiind incompatibile cu creștinismul. El spune:

Există o caracteristică a unora dintre cele mai importante scrieri despre nevoi care indică nevoia ca o formă de moralitate. Marx, Fromm, Maslow și alții au remarcat incompatibilitatea dintre ființele umane care își orientează viața spre satisfacerea nevoilor lor și un creștinism tradițional care ar nega nevoile de sine și ar oferi caritate celorlalți nu pentru că nevoile lor îi îndreptățesc la aceasta, ci din pură dragoste dezinteresată. . . . Viața ca proiect de satisfacere a nevoilor devine aproape un substitut, o religie deghizată ^.24

Cu toate acestea, Crabb încearcă să combine psihologia nevoilor cu Biblia. El face ca nevoile oamenilor să pară sinonime cu voința și scopul lui Dumnezeu ^.25 El echivalează aceste nevoi cu capacitățile date de Dumnezeu ^.26 Astfel, în sistemul său, rezultă că nevoia fundamentală de a fi valoros este o capacitate dată de Dumnezeu. El asociază nevoia de semnificație (numită și « impact ») cu capacitatea de a îndeplini scopurile lui Dumnezeu și nevoia de securitate (numită și « relație ») cu capacitatea dată de Dumnezeu de a avea o relație cu Dumnezeu. În încercarea sa de a îmbina teoriile psihologice centrate pe om cu Biblia, Crabb a creat o « teologie a nevoii ».

Teologia nevoilor inversează totul. Nu numai că omul este în centrul atenției, dar așa-numitele sale nevoi psihologice sunt de o importanță primordială. În sistemul lui Crabb, nevoile inconștiente de securitate și semnificație direcționează, motivează și energizează fiecare aspect al vieții unei persoane. Aceste nevoi nu sunt privite ca ceva negativ, ci mai degrabă ca capacități pozitive care trebuie satisfăcute. Aceasta este o viziune a naturii profunde a omului necunoscută în analele lungi ale istoriei bisericii.

Din cauza centralității și legitimității nevoilor în teologia lui Crabb, acestea joacă un rol esențial în doctrina sa despre păcat. În sistemul său, păcatul este definit ca încercarea de a îndeplini cerințele acelor nevoi inconștiente în afara lui Dumnezeu. Cu toate acestea, potrivit Bibliei, problema păcatului este mult mai profundă decât strategiile de satisfacere a acestor nevoi inconștiente în afara lui Dumnezeu. Astfel, în modelul lui Crabb, natura interioară de bază (sinele) nu este problema. Cu toate acestea, Biblia dezvăluie ceva cu totul diferit despre inima umană și păcătoșenia sa. Pavel a comparat starea păcătosului nerecuperat ca fiind « mort în fărădelegi și păcate » și « copii ai neascultării, printre care și noi toți am avut în trecut o conversație în poftele cărnii noastre, împlinind dorințele cărnii și ale minții, și eram prin natura noastră copii ai mâniei » (Efeseni 2:1,3). Nicăieri în Scriptură doctrina păcatului nu este interpretată în lumina unor presupuse strategii privind satisfacerea a două nevoi inconștiente.

În doctrina lui Crabb despre mântuire, calea crucii se transformă într-un mesaj de evadare din tirania nevoilor nesatisfăcute. Atât regenerarea, cât și sfințirea sunt reinterpretate în lumina nevoilor inconștiente. Astfel, adevărata schimbare conform Teologiei nevoilor constă în a învăța cum să îndeplinești cerințele celor două cu ajutorul lui Dumnezeu, mai degrabă decât independent. Cu toate acestea, Isus nu a murit pe cruce pentru a satisface o presupusă nevoie de valoare personală, ci pentru a răscumpăra ființele umane din ghearele păcatului și ale Satanei. El le schimbă viețile, nu învățându-le noi strategii de căutare și găsire a siguranței și semnificației, ci oferindu-le de fapt o viață nouă. El nu modifică doar gândirea greșită cu privire la satisfacerea nevoilor inconștiente; El schimbă dorințele inimii. Hristos schimbă motivația credincioșilor pentru a iubi pe Dumnezeu și pe alții. Pavel povestește despre această schimbare minunată, care transformă viața: « De aceea, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă: lucrurile vechi au trecut; iată, toate s-au făcut noi » (2 Corinteni 5:17).

Calea sfințirii prin intermediul Teologiei nevoilor constă în explorarea cavernelor inconștientului în care se află nevoile, pentru a descoperi durerea nevoilor neîmplinite și, astfel, pentru a deveni dependent de Dumnezeu. Deși un creștin trebuie să se examineze în lumina Cuvântului lui Dumnezeu pentru a vedea dacă umblă în Duhul, sfințirea biblică este foarte diferită de concentrarea asupra nevoilor nesatisfăcute, simțind durerea trecutului și apoi învățând despre satisfacerea acestor nevoi de către Dumnezeu. Conform Bibliei, focalizarea viziunii credinciosului este atrasă de la sine la Hristos prin Duhul Sfânt și Cuvântul lui Dumnezeu. Credincioșii devin mai asemănători cu El pe măsură ce se uită la El și la El:

Dar noi toți, privind cu fața deschisă, ca într-un pahar, slava Domnului, suntem schimbați în același chip, din slavă în slavă, ca prin Duhul Domnului. (2 Corinteni 3:18.)

Prin privirea la Isus, nu la ei înșiși, credincioșii capătă caracterul Său prin lucrarea plină de har a Duhului Sfânt. În plus, sfințirea cere asumarea crucii, nu adoptarea unor noi strategii pentru satisfacerea nevoilor.

Deși Crabb se opune criticilor cu privire la faptul că învățăturile sale au « un accent centrat pe om asupra împlinirii, mai degrabă decât un accent centrat pe Dumnezeu asupra supunerii față de El și a preocupării pentru Slava Sa », ²⁷ ceea ce învață el duce într-adevăr la un accent umanist, mai degrabă decât la un accent dumnezeiesc. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este acela că integrarea lui Crabb include doctrinele unor oameni ale căror psihologii sunt centrate pe om și pe bunătatea sa înnăscută, pe inutilitatea sa, pe motivele sale psihologice pentru comportament și pe scopul său de împlinire.

Indiferent cât de mult își dorește Crabb ca sistemul său să îi elibereze pe oameni să îl iubească și să îl slujească pe Dumnezeu și să aibă relații calde cu oamenii, accentul pus pe nevoile umane îi va contracara obiectivul. Biblia îi cheamă pe credincioși să umble prin credință, mai degrabă decât prin nevoile sau dorințele vieții personale. Crabb îi încurajează pe oameni să se concentreze pe ei înșiși pentru a deveni creștini mai buni, dar A. W. Tozer spune

Credința este cea mai puțin interesată de sine dintre virtuți. Prin însăși natura sa, ea este cu greu conștientă de propria sa existență. Asemenea ochiului care vede totul în fața sa și nu se vede niciodată pe sine, credința este ocupată cu Obiectul pe care se sprijină și nu își acordă deloc atenție. În timp ce ne uităm la Dumnezeu, nu ne vedem pe noi înșine – binecuvântată scăpare. . . .

Păcatul ne-a deformat viziunea spre interior și a făcut-o să se privească pe sine. Necredința l-a pus pe sine acolo unde ar trebui să fie Dumnezeu și este periculos de aproape de păcatul lui Lucifer care a spus: « Îmi voi așeza tronul deasupra tronului lui Dumnezeu ». Credința privește în afară și nu înăuntru și întreaga viață se aliniază ^.28

Isus a dat tonul căii creștine atât prin viața Sa, cât și prin doctrina Sa. Pavel ne îndeamnă să urmăm exemplul Său excelent de renunțare la sine în Filipeni 2:2-8. Într-adevăr, Domnul Însuși a stabilit negarea de sine ca o cerință fundamentală a uceniciei creștine:

Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze. Căci oricine vrea să-și salveze viața, o va pierde; și oricine vrea să-și piardă viața pentru Mine, o va găsi. (Matei 16:24-25.)

Negarea sinelui este exact opusul căutării satisfacerii sinelui. Sistemul lui Maslow și toate psihologiile umaniste, psihanalitice, behavioriste și transpersonale și-au propus să se opună și să distrugă calea Crucii. Cum pot spera creștinii să încorporeze cu succes astfel de puncte de vedere psihologice în modul de viață biblic?

11 – INCONȘTIENTUL: O CHEIE PENTRU ÎNȚELEGEREA OAMENILOR?

Pentru freudieni, mintea inconștientă oferă cheia magică care deschide adevărata cunoaștere a persoanei. Noțiunea de cheie magică provine din opinia lor că inconștientul direcționează și motivează comportamentul. Prin urmare, dacă doriți să înțelegeți oamenii, trebuie să vă ocupați în primul rând de inconștient. Numai în acest fel se poate descâlci « pânza încâlcită » a comportamentelor bizare și tulburătoare.

În opinia lui Crabb, consilierii creștini nu pot spera să analizeze și să consilieze corect oamenii dacă nu înțeleg și nu analizează inconștientul ^.1 El afirmă clar că fiecare dintre noi a fost programat în mintea inconștientă ^.2 El învață că gândurile și evaluările făcute la nivel conștient sunt puternic influențate de inconștient:

Propozițiile pe care ni le spunem în mod conștient influențează puternic modul în care ne simțim și ceea ce facem. Acum putem vedea de unde provin aceste propoziții. Conținutul propozițiilor pe care ni le spunem în mintea noastră conștientă se bazează pe presupunerile greșite ale minții noastre inconștiente ^.3

În timp ce Crabb crede că acest lucru este adevărat, nu există dovezi care să susțină presupunerea sa că presupunerile greșite ale oamenilor sau frazele pe care și le spun singuri își au originea într-un inconștient bazat pe Freudian.

Cu toate acestea, Crabb susține că activitatea conștientă este în mod constant motivată de conținutul inconștientului într-un mod puternic și omniprezent. El afirmă:

Deși nu suntem conștienți de ceea ce ne spunem în fiecare moment, cuvintele care ne umplu mintea controlează o mare parte din ceea ce facem și simțim. O mare parte din comportamentul nostru este un produs direct al ceea ce gândim în mod inconștient ^.4

Nu numai motivele, ci și tema sau stilul unic al interacțiunilor noastre rămân neidentificate. . . ^.5

Prin urmare, strategiile păcătoase greșite prin care manipulăm oamenii cu gândul la bunăstarea noastră sunt ascunse intenționat vederii. Ele își au locul în inconștient ^.6 (Subliniere adăugată.)

Credința că gândirea inconștientă controlează și determină comportamentul nu numai că îi saturează cărțile; fiecare caz pe care Crabb îl interpretează dezvăluie în mod inevitabil presupuneri și credințe inconștiente care controlează activitatea conștientă. De exemplu, el spune:

Gândiți-vă ce se întâmplă când o fată își privește mama plângând pentru că tatăl ei nu vine acasă seara. Această fată nefericită poate învăța convingerea că bărbații le fac rău femeilor. Ea își poate stabili apoi (inconștient) obiectivul de a nu deveni niciodată vulnerabilă emoțional în fața unui bărbat. Atunci când se căsătorește, obiectivul ei o va motiva să păstreze distanța, să nu se relaxeze niciodată în iubirea soțului ei, să nu se dăruiască niciodată liber ^acestuia7.

Psihologii nu pot prezice comportamentul. Dar atunci când o persoană are probleme mai târziu în viață, un psiholog poate încerca să afle ce s-a întâmplat mai devreme și apoi să aplice teoriile sale pentru a explica ce s-a întâmplat și de ce. În cazul în care comportamentul nu poate fi prezis, așa cum Freud a recunoscut cu ușurință, o astfel de înțelegere este doar o presupunere.

Crabb crede că comportamentul acestei femei ca soție și mamă este controlat de evenimente din trecut și de convingeri inconștiente care o motivează din inconștient. Conform acestui sistem, este imposibil ca o persoană să se schimbe fără să descopere și să se confrunte cu aceste așa-numite modele de gândire inconștiente. El susține că  » dacă nu se lucrează sub linia de plutire, atunci munca deasupra liniei de plutire duce la un externalism dezastruos. » ⁸ (Sublinierea lui.) Rețineți că « sub linia de plutire » reprezintă inconștientul. Crabb continuă spunând că conținutul inconștientului determină cu adevărat modul în care oamenii trăiesc. El spune

Trebuie să învățăm să ne ocupăm de problemele de sub linia de plutire care, de obicei, rămân neidentificate, dar care au efecte grave asupra modului nostru de viață. . . . Cred că în personalitatea noastră au loc procese care determină direcțiile în care ne mișcăm. ^.9 (Subliniere adăugată.)

Inconștientul: realitate științifică sau ficțiune?

Crabb vorbește despre teoria sa a inconștientului, bazată pe teoria freudiană, ca și cum ar fi un fapt stabilit științific. Dar este o simplă opinie. Nimeni nu a dovedit vreodată că inconștientul freudian există. De asemenea, nimeni nu a verificat științific conținutul inconștientului.

Doar pentru că sistemele psihologice și teoriile personalității par să explice persoana și comportamentul său, aceasta nu înseamnă că explicațiile sunt corecte. Atunci când ne gândim că există numeroase sisteme concurente, fiecare dintre acestea pretinzând că explică personalitatea, ceva trebuie să fie în neregulă. Savantul de renume mondial și filosoful științei Sir Karl Popper a examinat aceste teorii psihologice. El spune:

Aceste teorii păreau să poată explica practic tot ceea ce se întâmpla în domeniile la care se refereau. Studiul oricăreia dintre ele părea să aibă efectul unei convertiri intelectuale sau al unei revelații, deschizându-ți ochii asupra unui nou adevăr ascuns de cei care nu erau încă inițiați. Odată ce ochii îți erau astfel deschiși, vedeai peste tot cazuri de confirmare: lumea era plină de verificări ale teoriei. Tot ceea ce se întâmpla o confirma întotdeauna ^.10 (Sublinierea noastră.)

La prima vedere, acestea par dovezi promițătoare. Cu toate acestea, Popper insistă asupra faptului că confirmările constante și capacitatea aparentă de a explica totul nu indică validitatea științifică. Ceea ce pare a fi un punct forte este de fapt un punct slab. El afirmă: « Este ușor să obținem confirmări sau verificări, pentru aproape fiecare teorie – dacă căutăm confirmări. … Dovezile de confirmare nu ar trebui să conteze decât atunci când sunt rezultatul unui test autentic al teoriei. » ⁿ (Sublinierea este a lui.) Și el indică faptul că teoriile psihologice precum cea a lui Freud și a altora nu îndeplinesc cerințele științifice: « O teorie care nu este refutabilă prin niciun eveniment imaginabil este neștiințifică. Irefutabilitatea nu este o virtute a unei teorii (așa cum cred adesea oamenii), ci un viciu » ¹². El concluzionează că « deși pozează în științe », astfel de teorii « au de fapt mai mult în comun cu miturile primitive decât cu știința; că ele seamănă mai degrabă cu astrologia decât cu astronomia » ¹³.

Se poate interpreta același sentiment sau comportament într-o mare varietate de moduri. Dar asta este tot, speculație și interpretare. Se pot chiar impune interpretări psihologice asupra Bibliei, dar interpretările denaturează adevăratul sens al Scripturii. Și apoi, cu o anumită interpretare psihologică, Biblia poate părea să verifice același sistem psihologic. Acest lucru poate fi făcut de aproape orice sistem și teorie psihologică, inclusiv teoria inconștientului.

Inconștientul freudian ca element-cheie în înțelegerea și rezolvarea problemelor se bazează pe pure conjecturi. Popper nu este singurul care a comparat astfel de teorii cu astrologia. Cercetătorul Carol Tavris spune:

Acum, ironia este că mulți oameni care nu sunt păcăliți de astrologie pentru un minut se supun terapiei timp de ani de zile, unde apar adesea aceleași erori de logică și interpretare ^.14

Un alt cercetător se referă, de asemenea, la astfel de teorii psihologice ca la mituri, deoarece « nu pot fi infirmate » ¹⁵ . Oricine poate concepe un sistem de explicare a naturii și comportamentului uman și apoi poate interpreta tot comportamentul în lumina explicației sale. Acest lucru este valabil nu numai pentru teoriile inconștientului, ci și pentru grafologie, astrologie, frenologie, citirea în palmă și o serie de alte practici discutabile.

Cititorii lui Crabb ar putea concluziona că materialul său de integrare privind inconștientul este incontestabil. Cu toate acestea, Crabb nu oferă niciodată sprijin științific pentru acest concept. Existența și conținutul inconștientului freudian și adoptarea și adaptarea de către Crabb a inconștientului freudian nu au fost niciodată dovedite. Cu toate acestea, ideea de inconștient este atât de răspândită în societatea noastră și în biserică, încât aproape toată lumea o ia de bună. Exemple de negativism academic cu privire la noțiunile freudiene sunt prezentate mai târziu în secțiunea Meier și Minirth.

Angajamentul lui Crabb față de inconștient.

Deși nu există nicio dovadă biblică sau științifică pentru existența inconștientului freudian, Crabb își structurează întregul sistem pe rudimentele acestei invenții freudiene. El declară: « Există un inconștient. » ¹⁶ Apoi, în loc să își susțină afirmația cu dovezi care să demonstreze că există un inconștient care direcționează și motivează puternic toate comportamentele, el face această afirmație generală despre conștiință: « Pur și simplu nu suntem conștienți de tot ceea ce facem în inimile noastre înșelătoare. » ¹⁷ Cu toate acestea, această observație generală nu susține teoria psihologică elaborată a lui Crabb privind inconștientul. Apoi, ca o încercare suplimentară de a afirma existența inconștientului, el declară: « Și nu vrem să fim conștienți de ceea ce credem cu adevărat și de direcția în care ne îndreptăm de fapt. » ¹⁸ (Sublinierea este a noastră.) Această afirmație implică o aplicare generală la toți creștinii. Dar, există mulți care sunt conștienți de ceea ce cred și doresc să fie:

. . . plini de cunoștința voii Lui în toată înțelepciunea și priceperea duhovnicească, pentru ca [ei] să umble vrednici de Domnul spre toată plăcerea, fiind roditori în orice faptă bună și crescând în cunoștința lui Dumnezeu; întăriți cu toată puterea, potrivit glorioasei Sale puteri, spre toată răbdarea și îndelunga răbdare cu bucurie; mulțumind Tatălui, care i-a făcut potriviți pentru a fi părtași moștenirii sfinților în lumină. (Coloseni 1:9-11.)

Crabb nu numai că insistă asupra existenței inconștientului, dar și asupra necesității unui consilier sau a altui inițiat pentru a expune conținutul inconștientului. El spune:  » Prin urmare, este adevărat că nimeni nu se vede pe sine în mod clar până când nu este expus de altcineva. » ¹⁹ (sublinierea este a noastră.) Acest lucru neagă lucrarea suverană a lui Dumnezeu în viața unei persoane. Cuvântul lui Dumnezeu se plasează ca oglindă pentru a expune păcatul, iar Duhul Sfânt îi permite unei persoane să își vadă eroarea și să o corecteze. Deși există momente în care Domnul folosește un alt credincios, acesta nu este modul obișnuit. Și cineva trebuie să fie atent când îl expune pe altul. Se poate confrunta păcatul exterior al altuia, dar numai Dumnezeu poate vedea în interiorul unei persoane, îi poate citi gândurile și motivele și îi poate expune păcatul interior.

Inconștientul este piatra de temelie a modelului de consiliere al lui Crabb. În toate scrierile sale, acesta își arată angajamentul ferm față de teoriile psihologice ale inconștientului. În Inside Out, el folosește termeni precum inside (interior), underground (subteran ) și beneath the surface (sub suprafață), mai degrabă decât cuvântul unconscious (inconștient ^)20. Ideea des enunțată că adevărata schimbare necesită o privire din ^interior21 sau o privire « sub suprafață » ²² nu este altceva decât o referire voalată la inconștient. Tema sa « din interior » trimite la aceeași teorie a personalității conținută în Understanding People, în care subliniază centralitatea inconștientului ca fiind cheia înțelegerii și a schimbării ^.23 Atunci când proclamă necesitatea de a privi la « cele mai profunde părți ale sufletului » sau a unei « priviri interioare » profunde, el se referă în mod clar la o teorie psihanalitică a inconștientului.

Există teorii ale inconștientului în Biblie?

Deși o teorie a inconștientului bazată pe Freudian servește drept fundament al sistemului lui Crabb, cărțile sale nu oferă un sprijin biblic adecvat pentru un astfel de accent centralizat și dominant. Există discuții îndelungate despre lucruri precum factorii motivaționali inconștienți, conținutul inconștientului și modul de a schimba convingerile inconștiente, dar puține încercări de a verifica aceste discuții din Scripturi.

În Effective Biblical Counseling (Consiliere biblică eficientă ), Crabb oferă definiția sa a inconștientului ca fiind  » rezervorul de presupuneri de bază pe care oamenii le susțin ferm și emoțional cu privire la modul de satisfacere a nevoilor lor de semnificație și securitate  ^» . ²⁴ (Sublinierea noastră.) Aceeași definiție generală poate fi găsită în manualele de psihologie. Presupusa justificare scripturală a definiției lui Crabb și a întregii sale prezentări despre inconștient este un studiu pe care l-a făcut asupra termenului grecesc din Noul Testament phronema, care este tradus prin minte. El spune că:

Recent, am enumerat fiecare verset în care este folosit acest cuvânt (sau un derivat). Din studiul meu asupra acestor pasaje, reiese că conceptul central exprimat de cuvânt este o parte a personalității care dezvoltă și se agață de presupuneri profunde, reflexive. . . . Permiteți-mi să sugerez tentativ că acest concept corespunde îndeaproape cu ceea ce psihologii numesc « mintea inconștientă ». ²⁵

Se pare că Crabb căuta confirmarea biblică a existenței « a ceea ce psihologii numesc « mintea inconștientă » ».

Crabb însuși este atât de nesigur cu privire la rezultatele studiului său, încât poate doar să « sugereze provizoriu » că acesta confirmă discuția sa detaliată despre inconștient. Trebuie să avem mai multă certitudine decât atât, mai ales atunci când prezentăm o viziune asupra personalității care se presupune a fi în concordanță cu Scriptura ^.26

Într-adevăr, aparenta ezitare a lui Crabb cu privire la rezultatele studiului său asupra cuvintelor este bine fondată. Termenul grec din Noul Testament phronema nu se referă la noțiunile prezentate în discuția lui Crabb despre inconștient. Descrierea sa a inconștientului ca rezervor al ipotezelor de bază despre cum să ne satisfacem cele mai profunde două nevoi nu este implicată de termenul phronema.

Phronema și forma verbală phroneo se referă strict la procesele gândirii conștiente. Conform dicționarului Vine, phronema se referă la ceea ce o persoană are în minte, la gând sau la obiectul gândului. Phroneo înseamnă « a gândi, a fi gândit într-un anumit fel. . a se gândi la, a fi conștient de ».

Phroneo are de-a face cu « interesul moral sau reflecția, nu cu simpla opinie nerezonabilă. » ²⁷ Nu există niciun indiciu în contextul imediat sau în utilizarea biblică a cuvântului grecesc că acesta corespunde versiunii psihologice a inconștientului sau a gândirii inconștiente. Fiecare utilizare din Noul Testament se referă la procesele gândirii conștiente, adică la gândirea controlată rațional la nivel conștient. S-ar putea căuta atât în lexicoanele antice, cât și în cele moderne și în dicționarele biblice și nu s-ar găsi pe nimeni care să definească phronema ca fiind rezervorul de presupuneri inconștiente cu privire la modul de satisfacere a două nevoi particulare.

Continuându-și căutarea de suport biblic pentru teoriile sale despre inconștient, Crabb citează Romani 12:1-2.

De aceea, fraților, vă rog, prin mila lui Dumnezeu, să prezentați trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, care este slujba voastră rezonabilă. Și să nu vă potriviți cu lumea aceasta, ci să vă transformați prin înnoirea minții voastre, ca să dovediți care este voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută și desăvârșită.

Crabb folosește acest lucru ca dovadă biblică a convingerilor și motivelor inconștiente ^.28 El folosește expresia « înnoirea minții » ca o paralelă directă cu teoria sa de abordare a inconștientului în toate cărțile sale ^.29 Cu toate acestea, Romani 12:2 nu va susține noțiunile lui Crabb despre inconștient. Înnoirea minții are de a face cu restul pasajului din Romani 12. Pavel vorbește despre gândirea conștientă, cum ar fi:

Căci spun, prin harul care mi-a fost dat, fiecărui om care este printre voi, să nu gândească despre sine mai mult decât ar trebui să gândească, ci să gândească cumpătat, după cum Dumnezeu a împărțit fiecăruia măsura credinței. (Romani 12:3.)

Pavel continuă apoi să explice funcționarea fiecărui membru în trupul lui Hristos. El continuă cu îndemnurile de a « iubi fără disimulare », de a « urî ce este rău », de a « se lipi de ce este bun », de a fi « binevoitori unii față de alții cu dragoste frățească », de a nu fi « leneși în afaceri », de a fi « fervenți în duh », de a-L sluji pe Domnul, de a se bucura în speranță, de a fi răbdători în necazuri, de a împărți celor nevoiași, de a exercita ospitalitatea și așa mai departe (Romani 12:4-21.) Pavel vorbește despre gândirea conștientă a lucrurilor în mod diferit de felul în care gândește lumea. El vorbește despre atitudini conștiente, alegeri conștiente și gânduri conștiente din spatele acțiunilor conștiente care se schimbă, datorită vieții noi în Isus. Găsirea inconștientului cu nevoi profunde, strategii și durere în Romani 12:2 necesită o manipulare foarte imaginativă și săracă a textului.

Dacă pătrunderea în inconștient este esențială pentru înțelegerea oamenilor, Dumnezeu ar fi pus-o în centrul doctrinei Sale despre om. Cu toate acestea, o astfel de doctrină nu a fost descoperită de-a lungul secolelor. Pare puțin ciudat ca o doctrină atât de crucială să fi fost ascunsă în toți acești ani și acum să fie descoperită doar cu ajutorul unor minți întunecate față de Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar și acum, odată cu inventarea așa-numitului inconștient, cineva trebuie să distorsioneze Scriptura pentru a o face să se potrivească.

În plus față de suprapunerea noțiunilor sale de inconștient peste termenul biblic tradus prin minte, Crabb încearcă să echivaleze cuvântul inimă cu inconștientul:

Înțelegerea mea a elementelor inconștiente din cadrul personalității este înrădăcinată în învățătura biblică conform căreia, mai presus de orice, inimile noastre sunt înșelătoare și disperat de rele ^.30

Conform revelației lui Dumnezeu, inima este înșelătoare. Cu toate acestea, caracterul înșelător al ființei interioare a unei persoane nu dovedește și nici nu implică faptul că inima sau ființa interioară a unei persoane este inconștientul descris de Crabb. Cuvântul inimă, așa cum este folosit în Scriptură, nu va susține agenda psihologică a acestuia cu privire la inconștient, rolul său crucial sau conținutul său.

Noțiunile psihologice cu privire la natura și funcția inconștientului nu găsesc niciun suport în Biblie. Dumnezeu nu afirmă nicăieri că o entitate cunoscută sub numele de inconștient oferă cheia pentru înțelegerea activității conștiente. Dumnezeu nu învață nicăieri că există un rezervor inconștient de imagini, motive și convingeri care conduc și direcționează comportamentul. Nu există nicio dovadă scripturală care să arate că Duhul Sfânt a condus un autor sacru să definească pocăința și schimbarea în lumina unei teorii psihologice a inconștientului. Dumnezeu nu învață nicăieri că plăcerea, bucuria sau seninătatea la nivel conștient pot fi măsuri de autoprotecție care au rolul de a nega realitatea terorii, temerilor și durerii din inconștient. În încercarea de a promova o astfel de teorie, Crabb operează conform dictaturilor psihologiei, mai degrabă decât conform Cuvântului lui Dumnezeu.

Doctrina inconștientului este o întreagă ideologie care există independent și în contradicție cu ceea ce învață Scriptura despre condiția umană. Ea subminează învățătura biblică clară cu privire la natura omului. Ea modifică accentul sfințirii de la calea crucii la noțiunea psihologică de expunere a inconștientului. Ea reduce lucrarea spirituală a Duhului Sfânt în omul interior la o lucrare psihologică în inconștient. Iar transformarea supranaturală a omului interior este înlocuită cu o metodă umană de schimbare a propriei persoane printr-o percepție modificată a modului în care sunt satisfăcute așa-numitele nevoi.

Biblia subliniază prezența glorioasă și puterea Duhului Sfânt în omul interior. Astfel, ne vom ruga împreună cu Pavel:

Căruia i se cheamă toată familia din cer și de pe pământ, ca să vă dea vouă, după bogăția slavei Lui, să fiți întăriți cu putere prin Duhul Lui în omul lăuntric; ca Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; ca voi, fiind înrădăcinați și întemeiați în dragoste, să puteți înțelege cu toți sfinții care este lățimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să fiți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. Acum, Aceluia care este în stare să facă peste măsură de mult peste tot ceea ce cerem sau gândim, conform puterii care lucrează în noi, Lui să fie gloria în biserică, prin Isus Hristos, în toate veacurile, în vecii vecilor. Amin. (Efeseni 3:15-21.)

Credința în inconștientul freudian se armonizează mai degrabă cu hinduismul decât cu creștinismul. În cartea sa The Religions of Man, Houston Smith spune: « Conceptul hindus al omului se bazează pe teza de bază că acesta este o ființă stratificată. » ³¹ El spune

Hinduismul este de acord cu psihanaliza [Freud] că, dacă am putea recupera o parte din totalitatea noastră individuală pierdută – a treia parte a ființei noastre [inconștientul] – am experimenta o expansiune remarcabilă a puterilor noastre, o împrospătare vie a vieții ^.32

La fel ca în psihanaliză, hindușii cred că inconștientul conține atât dorințe (pulsiuni), cât și reprimări (mecanisme de apărare ale egoului). Spunem acest lucru pentru a ilustra faptul că orice încercare de a înțelege gândurile și intențiile inimii și de ce și pentru ce ale comportamentului uman este un exercițiu religios. Religia poate fi psihanalitică, umanistă, transpersonală, musulmană, hindusă sau creștină. Cu toate acestea, dacă un creștin se scufundă în cisternele opiniilor psihologice, el nu poate oferi apa pură a adevărului lui Dumnezeu.

12 – CERCUL PERSONAL: MOTIVAȚIILE INCONȘTIENTE ALE COMPORTAMENTULUI

În centrul modelului de om al lui Crabb se află două nevoi inconștiente dominante care motivează comportamentul din interiorul cercului personal. Conceptul său de control al celor două nevoi inconștiente puternice este esențial pentru înțelegerea a ceea ce spune el la un moment dat. Potrivit lui Crabb, comportamentul poate fi înțeles corect doar în raport cu aceste două nevoi inconștiente.

Examinarea conceptului de nevoi personale poate fi oarecum confuză din cauza naturii cameleonice a termenului însuși. Termenul « nevoi » poate avea o varietate de semnificații în funcție de scopul persoanei care îl folosește. De exemplu, cineva va spune: « De ce ai nevoie (vrei)? ». Un creștin va vorbi despre nevoia de un Mântuitor. Miniștrii vorbesc despre satisfacerea nevoilor poporului lor în termeni de păstorire și hrănire în Cuvânt. Prin urmare, este necesar să examinăm conceptul de nevoi al lui Crabb.

Teoria nevoilor lui Crabb reprezintă înțelegerea sa esențială a naturii umane. Crabb include mult mai mult bagaj doctrinar sub termenul de nevoi decât o persoană obișnuită. Pentru el, cuvântul nevoi funcționează ca un termen tehnic pentru a descrie natura cea mai intimă a omului. Cuvintele nevoi personale și dorințe personale funcționează ca o umbrelă sub care el își adună întreaga înțelegere a naturii profunde a unei persoane.

Natura și localizarea celor două nevoi ale fiecăruia.

În cărțile sale anterioare, Crabb numește cele două nevoi inconștiente « securitate » și « semnificație ». Mai târziu, el își schimbă terminologia în « dorințe » de « relație și impact ». Cu toate acestea, după cum Crabb însuși indică, schimbarea sa de cuvinte nu implică nicio schimbare în doctrină. El spune:

Cititorii familiarizați cu cărțile mele anterioare vor recunoaște mișcarea în conceptele mele, dar nu, cred eu, o schimbare fundamentală. De exemplu, prefer acum să vorbesc despre dorințele profunde ale inimii umane pentru relații și impact, mai degrabă decât despre nevoile personale de securitate și semnificație ^.1 (sublinierile îmi aparțin)

Deoarece Crabb afirmă că atât nevoile personale, cât și dorințele profunde identifică aceeași doctrină a omului în sistemul său, vom folosi expresiile în mod interschimbabil pe parcursul acestei critici.

În cele ce urmează, Crabb descrie nevoile și locația acestora:

În adâncul fiecăruia dintre acești oameni răsuna o cerere persistentă, una pe care nu o puteau auzi clar spunând-o, dar care îi conducea nemilos în direcții dezastruoase. Dacă am putea asculta murmurele slabe, dar puternice ale minților lor inconștiente, am auzi ceva de genul acesta: Trebuie să mă respect ca o persoană valoroasă. . . . Sortarea acestui « flux de inconștiență » evidențiază o organizare simplă: oamenii au o nevoie personală de bază care necesită două tipuri de aporturi pentru satisfacerea sa. Cea mai elementară nevoie este sentimentul valorii personale, acceptarea de sine ca persoană întreagă, reală. Cele două intrări necesare sunt semnificația … și securitatea ^.2 (Italicele sale; sublinierile bold adăugate).

Astfel, nevoile de securitate și semnificație sunt impulsuri nemiloase în inconștient. Așa cum spune în Inside Out, « Consecința de a trăi fără a ne satisface dorințele cruciale este începutul iadului » ³.

Crabb atribuie chiar o existență independentă celor două nevoi. El spune:

Identitatea intangibilă pe care o cunosc drept « eu » are două nevoi reale și profunde, care sunt realități personale substanțiale ce nu pot fi reduse la analize biologice sau chimice. Ele au o existență personală, independentă de corpul fizic, care constituie nucleul a ceea ce înseamnă să fii un spirit ^.4 (sublinierea a fost adăugată.)

Ele nu numai că sunt « realități personale substanțiale », ci constituie « nucleul a ceea ce înseamnă să fii un spirit ». Astfel, în sistemul lui Crabb, cele două nevoi constituie esența personalității. El spune:

Nevoia de a se considera valoros, de a experimenta semnificație și siguranță, face parte în mod nealterabil din personalitatea umană. ⁵ (Sublinierea noastră).

Cu toate acestea, Biblia indică o imagine diferită a omenirii. În loc să fie conduși de nevoia de demnitate experimentată ca nevoi de securitate și semnificație, Biblia ne învață că oamenii sunt conduși de sinele păcătos. Problema este eul în centru, ca un tiran insatiabil și rebel. De la cădere, omul are nevoie de un Mântuitor al păcatului, nu de un satisfăcător al nevoilor psihologice. În loc ca două așa-numite nevoi inconștiente să fie satisfăcute, puterea păcatului trebuie să fie frântă. Dominația păcatului este atât de mare încât o persoană trebuie să fie născută din Duh, regenerată prin însăși viața lui Dumnezeu. Această lucrare a lui Dumnezeu nu este niciodată descrisă ca fiind satisfacerea nevoilor inconștiente care strigă după siguranță și semnificație. Separarea omului de Dumnezeu prin păcat este atât de mare, încât o persoană nu poate repara breșa prin implicarea în tehnicile lui Crabb de realizare a durerii interioare și de descoperire a faptului că Dumnezeu poate face o persoană sigură și semnificativă. De fapt, numai prin harul lui Dumnezeu o persoană își dă seama că este distrusă de păcat. Doar prin harul lui Dumnezeu o persoană își exercită credința care îi permite să umble în Duhul Sfânt, cu o inimă ascultătoare care dorește să Îi placă mai mult lui Dumnezeu decât sinelui.

Biblia spune că înclinația unui păcătos este răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, mai degrabă decât dorința după Dumnezeu. Prin urmare, nevoile pe care Crabb le identifică cu toți oamenii nu pot fi echivalate cu dorința de Dumnezeu în sens biblic. Natura însăși a păcatului este de a fi propriul dumnezeu în loc să se supună lui Hristos. Înainte ca o persoană să fie făcută nouă prin Hristos, esența personalității sale este sinele păcătos. După regenerare, este Duhul Sfânt care îi permite să-L cunoască, să-L iubească și să-L slujească pe Dumnezeu. Biblia, nu psihologia, este revelația lui Dumnezeu cu privire la esența omului înainte și după mântuire.

Eroarea sistemului de consiliere al lui Crabb nu constă doar în alegerea termenului nevoi, ci și în doctrina omului pe care o fabrică sub această etichetă. Nu contează dacă el schimbă termenul de nevoi cu termeni precum dorințe sau lipsuri resimțite sau sentimentul de gol. Distorsiunea biblică din acest material nu este o chestiune de etichete. Mai degrabă, problema constă în interpretarea lui Crabb a naturii fundamentale a omului. Etichetele pot fi schimbate constant, dar doctrina rămâne aceeași.

Omnipotența motivațională a celor două nevoi ale omului.

În modelul lui Crabb, cele două nevoi inconștiente funcționează ca motivatori omnipotenți ai activității conștiente. Cea mai clară prezentare a lui Crabb a motivației inconștiente se găsește în propunerile sale privind motivația din Effective Biblical Counseling ^.6 Deși în cărțile ulterioare trece de la cele cinci propuneri privind motivația la o explicație cvadruplă a chipului lui Dumnezeu, doctrina rămâne aceeași ^.7 Explicația lui Crabb a motivației, derivată secular, aproape că sună biblic atunci când o discută în termenii chipului lui Dumnezeu. Dar schimbarea terminologiei nu reflectă o schimbare a conținutului doctrinar. Crabb consideră că natura intimă a omului este plină de cauze ascunse, inconștiente ale comportamentului.

Crabb învață că comportamentul este direct legat de două nevoi substanțiale din inconștient ^.8 Cele cinci propuneri ale sale privind motivația se referă la puterea inconștientului asupra minții conștiente și asupra comportamentului. În prima sa propunere, Crabb afirmă

Motivația depinde de obicei de o stare de nevoie sau, într-un limbaj mai simplu, suntem motivați să ne satisfacem nevoile ^.9

« Starea de nevoie » și « nevoile » sale se referă la securitate și semnificație în inconștient. El prezintă aceeași idee în descrierea sa a imaginii lui Dumnezeu, cu dorințele sale de relaționare și impact ^.10

A doua propunere a lui Crabb se referă la convingerile inconștiente cu privire la modul de satisfacere a celor două nevoi profunde și profunde. El spune:

Motivația este un cuvânt care se referă la energia sau forța care duce la un comportament specific. … Sunt motivat să răspund unei nevoi făcând anumite lucruri despre care cred în mintea mea că vor răspunde acelei nevoi ^.11 (sublinierea noastră.)

Cuvintele din mintea mea se referă la întreaga noțiune freudiană a aisbergului. Cu alte cuvinte, motivația provine în mare parte din acele convingeri din inconștient care au legătură cu satisfacerea celor două nevoi.

Potrivit lui Crabb, comportamentul nu este doar motivat de convingerile inconștiente, ci și dirijat de acestea. În a treia sa propunere, el spune:

Comportamentul motivat este întotdeauna îndreptat către un scop. Eu cred că ceva îmi va satisface nevoia.
Acel ceva devine obiectivul meu ^.12 (Sublinierea este a noastră.)

Prin urmare, alegerile conștiente sunt orientate către un scop și motivate de convingerile inconștiente cu privire la modul de satisfacere a celor două nevoi. Această propunere este în concordanță cu accentul pus de Adler pe faptul că toate comportamentele sunt direcționate de nevoile inconștiente.

În cea de-a patra propunere a sa privind motivația, Crabb spune:

Atunci când scopul nu poate fi atins … există o stare de dezechilibru (resimțită subiectiv ca anxietate). Nevoia a cărei satisfacere este refuzată devine o sursă de emoții negative. … Atunci sunt motivat să-mi protejez nevoia de a mă simți valoros de alte răni prin minimizarea sentimentelor mele de insignifianță sau nesiguranță ^.13

Crabb accentuează negarea sentimentelor și strategiile de autoprotecție în toate cărțile sale. În Inside Out, Crabb se referă la « retragerea în negare », fuga de durere prin negare și « un stil de viață neputincios al negării ». ¹⁴

În propunerea sa finală de sinteză privind motivația, Crabb declară:

Tot comportamentul este motivat. … Pentru a înțelege orice unitate de comportament, trebuie să știți care este nevoia care motivează comportamentul… ^,15 (sublinierea noastră).

Această propunere finală ne aduce în cerc, înapoi la nevoile motivante din inconștient, la care, în sistemul său închis, fiecare acțiune este în cele din urmă conectată. Crabb analizează toate comportamentele și problemele de viață în lumina teologiei sale a nevoilor. Din nou, Crabb identifică motivația cu cele două nevoi substanțiale, inconștiente. Tot comportamentul este astfel interpretat în lumina unei structuri a nevoilor bazate pe psihologie.

Crabb ilustrează modul în care funcționează teoria sa a motivației în cazul unei persoane. Această persoană își descrie problema în termenii a ceea ce a învățat despre presupunerile sale greșite cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sale inconștiente:

Îl ascult pe preot spunându-mi că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor. … Sunt pe deplin de acord cu ceea ce îmi spune predicatorul, dar simt în continuare un impuls interior care mă împinge în mod compulsiv să fac bani. Încerc să o scutur, dar nu pot. Rugăciunea, pocăința, dedicarea, toate mă fac să mă simt mai bine pentru o vreme, dar pofta de bani rămâne puternică. Adevărata mea problemă nu este iubirea de bani, ci mai degrabă o credință greșită, o presupunere învățată că importanța personală depinde de a avea bani. Până când această idee nu va fi respinsă în mod deliberat și conștient, voi dori întotdeauna bani, indiferent de câte ori îi voi mărturisi lui Dumnezeu păcatul meu de a dori bani. . . . Dar, din nou, atâta timp cât cred în mod inconștient că banii echivalează cu semnificația, nu voi înceta niciodată să râvnesc la bani, deoarece voi fi întotdeauna motivat să-mi satisfac nevoile ^.16 (Italic emphasis his; bold emphasis added.)

Este evident că bărbatul a învățat sistemul și terminologia lui Crabb. El identifică problema sa ca fiind « o credință greșită, o presupunere învățată că semnificația personală depinde de faptul că are bani » și crede că această credință inconștientă îl determină să poftească la bani. Astfel, el a ajuns la concluzia că pofta sa de bani este motivată mai degrabă de nevoi inconștiente decât de legea păcatului din viața sa. Dar, inima problemei sale nu este pur și simplu o presupunere inconștientă cu privire la obținerea de importanță; este păcatul care domnește în viața sa. El este încă egoist în dorința de a fi important, de a fi văzut ca având succes, de a fi apreciat și de a-și controla propria viață. Biblia nu interpretează o astfel de autoservire în lumina nevoilor psihologice din inconștient.

Nevoile inconștiente, legea păcatului sau legea Duhului?

Nu există nicio dezbatere cu privire la importanța problemei motivației. Crabb încearcă să abordeze un domeniu foarte important al consilierii. Cu toate acestea, în încercarea de a îmbina problema motivației cu sistemul său psihologic al nevoilor inconștiente, el s-a îndepărtat de doctrina Scripturilor. În Romani 6-8, Galateni 5 și în alte locuri, Biblia vorbește despre doar două « legi » ale motivației: legea păcatului și legea Duhului. Legea păcatului vorbește despre o persoană aflată sub puterea sau stăpânirea păcatului, iar legea Duhului vorbește despre stăpânirea Duhului Sfânt care locuiește în ea. Biblia nici măcar nu face aluzie la o a treia lege, cum ar fi propunerea lui Crabb privind nevoile psihologice inconștiente care motivează comportamentul. Totuși, Crabb încearcă să facă din această a treia lege sursa principală de informații. El interpretează fiecare problemă în lumina acesteia.

Poziția istorică a bisericii creștine a văzut păcatul ca o rebeliune inerentă, ca o natură coruptă și ca tiranul intern al inimii. Puterea sa corupătoare face ca inima să fie înșelătoare și de necunoscut în afara lui Dumnezeu. Necredincioșii sunt sub puterea păcatului. Dar credincioșii, care au fost răscumpărați și au primit o viață nouă, sunt capabili să reziste puterii păcatului prin puterea Duhului Sfânt care locuiește în ei. Biblia atribuie întotdeauna puterile motivaționale interioare în lumina acestor două realități. Iar Biblia nu definește niciodată păcatul lăuntric drept convingeri inconștiente legate de două nevoi inconștiente. Ea nu explică niciodată rolul Duhului Sfânt sau puterea păcatului în lumina a două entități substanțiale din inconștient cunoscute sub numele de nevoi sau dorințe.

Duhul Sfânt îi motivează și îi capacitează pe credincioși să-L iubească și să se supună lui Dumnezeu. Apostolul Ioan a declarat: « Dumnezeu este iubire » (Ioan 4:8). Și apoi a spus: « Aici este dragostea: nu că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi și ne-a trimis pe Fiul Său ca ispășire pentru păcatele noastre. Preaiubiților, dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, ar trebui și noi să ne iubim unii pe alții » (Ioan 4:10-11). Iată motivația persoanei care umblă mai degrabă după Duhul decât după vechile sale căi păcătoase și egoiste. Singurul mod în care o persoană poate urma Marea Poruncă de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, mintea și puterea sa este prin viața lui Isus mediată păcătosului de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt luminează Cuvântul, îl asigură pe credincios de filiația față de Tatăl, îl călăuzește pe credincios și îi dă posibilitatea să iubească și să asculte.

Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fii ai lui Dumnezeu. Căci nu ați primit duhul robiei, ca să vă temeți din nou, ci ați primit Duhul adopției, prin care strigăm: Abba, Tată. Duhul însuși mărturisește cu duhul nostru, că suntem copiii lui Dumnezeu: Și dacă suntem copii, suntem și moștenitori; moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos; dacă este să suferim împreună cu El, ca să fim și noi glorificați împreună. (Romani 8:14-17.)

Accentul Bibliei în ceea ce privește sfințirea nu este pus pe așa-numitele nevoi psihologice, ci pe cunoașterea și ascultarea de voia lui Dumnezeu (Romani 6:11-13). Se pune accent pe ascultarea conștientă, pe lupta conștientă împotriva ispitelor și fărădelegilor cunoscute și pe supunerea conștientă față de puterea Duhului (Galateni 5:16-25 și Romani 8:13). Prin îngăduința lui Dumnezeu, este posibilă schimbarea atitudinilor, a gândurilor și a comportamentului fără cunoașterea deplină a motivelor. Dumnezeu nu promite să expună și să dezvăluie toate motivele încâlcite din inima nimănui.

Motivația pentru viața creștină nu este inerentă credincioșilor sub forma a două presupuse nevoi nesatisfăcute. Mai degrabă se află în persoana lui Hristos (Galateni 2:20). Ea se află în afara oamenilor și devine o parte din ei doar prin intervenția plină de har a lui Dumnezeu în omul lor interior. Hristos îi motivează să asculte de Dumnezeu prin mijlocirea harului către ei în persoana Duhului Sfânt. Astfel, Dumnezeu nu vorbește niciodată despre motivație în termenii unei teorii simpliste a două nevoi inconștiente atotputernice. Încercarea lui Crabb de a introduce o a treia și mai puternică « lege » în omul interior se îndepărtează de descrierea biblică a omului. « Legea » sa psihologică împrumutată a două nevoi/dorințe substanțiale reprezintă o încălcare gravă a învățăturii biblice.

Surse psihologice.

Limbajul și teoria lui Crabb cu privire la motivație provin direct din psihologie ^.17 De exemplu, următoarele cuvinte și idei ale lui Abraham Maslow sunt în strânsă paralelă cu unele dintre cuvintele și ideile lui Crabb cu privire la relația dintre nevoile personale și motivație.

Toți oamenii din societatea noastră … au nevoie sau doresc o evaluare stabilă, solidă, de obicei înaltă, a propriei persoane, respectul de sine sau stima de sine și stima celorlalți. Prin urmare, aceste nevoi pot fi clasificate în două seturi subsidiare. Acestea sunt, în primul rând, dorința de putere, de realizare, de adecvare, de stăpânire și competență, de încredere în fața lumii, de independență și libertate. În al doilea rând, avem ceea ce putem numi dorința de reputație sau prestigiu (definind-o ca respect sau stimă din partea altor persoane), statut, dominație, recunoaștere, atenție, importanță sau apreciere ^.18

Observați asemănarea cu ideea lui Crabb conform căreia oamenii au nevoie de un sentiment de valoare personală – demnitatea, subcategoriile fiind semnificația și siguranța. Scrierile lui Maslow ne învață, de asemenea, că nevoile afectează profund comportamentul conștient. El spune:

Dar contracararea acestor nevoi produce sentimente de inferioritate, de slăbiciune și de neajutorare ^.19

… un om sănătos este motivat în primul rând de nevoia sa de a-și dezvolta și actualiza potențialul și capacitățile maxime ^.20 (Sublinierea noastră).

Învață Biblia că o persoană nerecuperată își va atinge potențialul maxim prin satisfacerea a două nevoi atotputernice?

Fără intervenția milostivă a lui Dumnezeu, nimeni nu este sănătos spiritual. În loc să atingă un mare potențial de autoactualizare, propriile pofte îl vor conduce spre păcat și răzvrătire și, în cele din urmă, spre moarte și iad. Dar, cineva ar putea argumenta că ceea ce spune Maslow se aplică creștinilor, deoarece Dumnezeu le permite să își dezvolte potențialul maxim. Totuși, vom deveni ceea ce Dumnezeu ne-a proiectat să devenim doar prin motivația care vine din viața Sa în noi și din marea noastră dragoste pentru El ca răspuns la dragostea Sa pentru noi. Cum poate un om nou în Hristos să continue să fie motivat de sine sau de nevoile seifului? Este o contradicție cu chemarea lui Isus de a ne lepăda de sine, de a ne lua crucea și de a-L urma pe 0 El.

Natura omului.

În definirea naturii profunde a omului, Crabb nu face nicio distincție clară între un credincios și un necredincios. Toți sunt practic la fel în spiritul lor. Crabb spune:

Identitatea intangibilă pe care o cunosc drept « eu » are două nevoi reale și profunde, care sunt realități personale substanțiale ce nu pot fi reduse la analize biologice sau chimice. Ele au o existență personală, independentă de corpul fizic, care constituie nucleul a ceea ce înseamnă să fii un spirit ^.21

Aceasta este definiția sa a termenului biblic de spirit. El spune apoi,

Imaginea lui Dumnezeu este reflectată în aceste două nevoi. Dumnezeu este o ființă personală care, în natura Sa esențială, este iubire și care, ca Dumnezeu al designului și al scopului, este autorul sensului ^.22 (Sublinierea noastră.)

Crabb învață că, deoarece natura umană este limitată din cauza căderii, atributele omului creat după chipul lui Dumnezeu devin nevoi umane. Pentru el, corupția căderii constă în faptul că capacitățile de iubire și sens (identice cu nevoile de securitate și semnificație din sistemul lui Crabb) sunt satisfăcute în moduri greșite.

Deși este adevărat că omul căzut încearcă să își îndeplinească nevoile și dorințele în moduri greșite, esența căderii este mai mult decât simplul mod în care o persoană își îndeplinește nevoile. La cădere, iubirea și sensul au devenit egocentrice și orientate către sine. Dragostea pentru Dumnezeu a fost înlocuită cu dragostea pentru sine. Scopurile și voința lui Dumnezeu au fost înlocuite de voința proprie. Iubirea a fost distorsionată și direcționată greșit, iar sinele a devenit propriul său dumnezeu mic. Esența omului natural este păcatul, nu nevoile nesatisfăcute de securitate și semnificație.

Dar viziunea lui Crabb asupra inimii umane nu face nicio distincție înainte sau după convertire în esența dorințelor sale. În Understanding People, Crabb spune:

Dorințele inimii umane, susțin eu, nu pot fi schimbate. Și chiar dacă s-ar putea, acest lucru ar face ca omenirea să fie mai puțin decât ne-a conceput Dumnezeu. Dorințele noastre sunt legitime. . . . Problema nu este legată în principal de dorințele noastre ^.23

Și totuși, întregul Nou Testament susține că dorințele se schimbă. Dorința de a se mulțumi pe sine este înlocuită de dorința de a-L iubi și de a-L mulțumi pe Dumnezeu.

Isus a făcut o distincție clară între natura unui credincios mântuit prin har prin credință și natura unui păcătos nerecuperat. (Ioan 15.) El a făcut o distincție între copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. (Ioan 8:44 și 10:27-29.) Pavel a făcut aceleași distincții de-a lungul scrisorii sale către efeseni. Ioan a spus că lumea nici măcar nu îi cunoaște (nu îi înțelege) pe fiii lui Dumnezeu. (Ioan 3:1.)

Unii dintre cei nemântuiți se pot foarte bine identifica cu o mare parte din ceea ce spune psihologia, pentru că sinele (cu toată căutarea de sine, considerația de sine, voința de sine, scuzele de sine, blamarea de sine, iubirea de sine, valoarea de sine, ura de sine, împlinirea de sine și mila de sine) se află în centru. Iar creștinii pot deveni confuzi atunci când văd că ei, care au fost eliberați de sub dominația păcatului, încă luptă împotriva puterii acestuia (Romani 68). Cu toate acestea, ei sunt totuși creații noi în Hristos. Ioan descrie acest lucru astfel:

Dar tuturor celor ce L-au primit, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred în Numele Lui; care s-au născut nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:12-13.)

Credinciosul are viața lui Dumnezeu în el. Spiritul lui Dumnezeu este cel care îi permite să Îl iubească pe Dumnezeu și pe ceilalți. Și în timp ce se zbate între tensiunea legii păcatului și legea Duhului, el este totuși esențial și radical diferit de necredincios în omul său interior (Galateni 5 și Romani 6-8).

Descrierea iubirii pentru Dumnezeu și pentru ceilalți este opusul iubirii egoiste:

Caritatea suferă îndelung și este blândă; caritatea nu invidiază; caritatea nu se laudă, nu se umflă în pene, nu se poartă necuviincios, nu caută ale ei, nu este ușor provocată, nu gândește răul; nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr; suportă totul, crede totul, speră totul, îndură totul. (1 Corinteni 13:4-7.)

După cum ne spune Pavel în Galateni 5:15-25, acest tip de iubire există doar prin puterea Duhului Sfânt care locuiește în noi, nu printr-un exercițiu psihologic. Un credincios nu își exercită iubirea agape concentrându-se asupra propriilor nevoi și dorințe sau uitându-se la sine. El face acest lucru prin viața lui Dumnezeu și prin privirea la caracterul Său:

Dar noi toți, privind cu fața deschisă, ca într-o oglindă, slava Domnului, suntem schimbați în același chip, din slavă în slavă, ca prin Duhul Domnului. (2 Corinteni 3:18.)

Există o mare diferență între un credincios și un necredincios. Credinciosul Îl poate mulțumi pe Dumnezeu pentru că viața lui Dumnezeu este în el pentru a-l motiva și a-i da posibilitatea să facă acest lucru. Necredinciosul nu Îl poate mulțumi pe Dumnezeu din cauza naturii sale egoiste și păcătoase. Din păcate, însă, mulți dintre cei care mărturisesc credința în Domnul Isus încă îl urmează pe sine mai degrabă decât pe Dumnezeu. Ei acționează ca și cum ar fi dominați de păcat. Deși credincioșii păcătuiesc și revin la căile vechiului eu, viața lui Dumnezeu este în ei pentru a-i motiva să se spovedească, să se pocăiască și să umble din nou în Duhul spre iubire și ascultare.

Setea celor două nevoi/delungiri

Crabb își reiterează teoria psihologică a motivației nevoii inconștiente în haine biblice. El folosește metaforele din Ioan 7:37-38 pentru a-și prezenta înțelegerea psihologică a capacităților persoanei:

Dacă îi este cuiva sete, să vină la Mine și să bea. Cel care crede în Mine, așa cum spune Scriptura: « Din adâncul ființei lui vor curge râuri de apă vie. » (New American Standard Bible.)

Din aceste câteva cuvinte, Crabb dezvoltă un sistem elaborat de suflete însetate pentru a-și verifica teoria nevoilor/dorințelor motivaționale și de miezuri goale pentru a-și verifica teoria inconștientului. Crabb spune că Iisus a venit să potolească setea, dar că Scripturile « par liniștite cu privire la acest subiect ». De fapt, el declară: « Setea nu este niciodată definită. » ²⁴ Crabb ne spune că nici măcar apostolul Pavel nu a reușit să clarifice sensul acestei teme cruciale. El susține că, până în prezent, adevărata problemă a setei a fost în mare parte neglijată ^.25 Pare puțin ciudat să numim ceva o temă biblică, iar apoi să spunem că Scripturile sunt ciudat de tăcute cu privire la semnificația exactă a temei.

Cu toate acestea, cuvântul sete, așa cum este el folosit în Biblie, nu a fost neglijat. În pasajul de mai sus, setea este o metaforă care se referă la dorința spirituală intensă de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a experimenta prezența Sa. În exemplul de mai sus, contextul ne spune că setea pe care Isus o potolește duce la o viață abundentă, debordantă, care rezultă din locuirea Duhului Sfânt. Este, așadar, o sete de Dumnezeu, de prezența Sa, de revelația Sa și de neprihănirea Sa. Isus a spus: « Fericiți cei ce flămânzesc și însetează după neprihănire, căci ei vor fi săturați » (Matei 5:6). Cuvintele au propriile lor semnificații, dar atunci când sunt folosite ca metafore, sensul lor este dezvăluit prin contextul în care sunt folosite. Astfel, semnificația setei nu a fost un mister de-a lungul veacurilor. Se poate apela la lexicoane, dicționare biblice, comentarii, predici și literatură devoțională și se poate întâlni cuvântul sete în contextul în care și cum este el folosit în Biblie.

Deoarece Crabb susține în mod eronat că setea « nu este niciodată definită », el spune:

Dacă ne permitem să punem doar acele întrebări la care Biblia răspunde în mod explicit , trebuie să lăsăm deoparte întrebările noastre despre sete și să trecem la alte chestiuni ^.26 (Sublinierea noastră.)

Crabb dă apoi propria sa definiție psihologică a setei: dorința profundă de relaționare și impact. Cuvintele sete și dorință funcționează ca termeni tehnici pentru Crabb. Ele se referă la mult mai mult decât ar insinua o persoană obișnuită atunci când le folosește. Crabb definește personalitatea în termeni de sete neîncetată pentru satisfacerea celor două nevoi/dorințe care sunt realități vitale, puternice, profunde ale miezului gol. Acestea nu pot fi ignorate; ele strigă după satisfacție. Crabb afirmă: « În calitate de purtători ai imaginii concepuți pentru a se bucura de Dumnezeu și de tot ceea ce a creat El, suntem oameni însetați care tânjesc după ceea ce s-a pierdut în cădere » ²⁷. La prima vedere, acest lucru poate părea ortodox, dar, din dovezile prezentate în cărțile sale, ceea ce susține el că s-a pierdut este satisfacerea nevoilor de securitate și semnificație, denumite și relație și ^impact28.

Cuvântul însetat în contextul cărților lui Crabb semnifică dorința neîncetată de satisfacere a  » dorințelor profunde din inima umană pentru relație și impact« , care sunt de fapt  » nevoile personale de securitate și semnificație« . ²⁹ Prin urmare, el vorbește despre un inconștient de tip freudian cu nevoi care motivează comportamentul. Astfel, orice dorință de relație cu Dumnezeu în acest context este de a satisface nevoile sinelui. Amintiți-vă că nevoia centrală din spatele nevoilor de securitate și semnificație este nevoia de a se considera pe sine ca fiind valoros ^.30

Pe lângă Ioan 7:36-37, Crabb citează Psalmii 42:2 și 63:1, Isaia 55:1 și Ioan 6:35 în apărarea teoriei sale privind nevoile/dorințele inconștiente. Fiecare pasaj folosește cuvântul sete. Cu toate acestea, citarea pasajelor care vorbesc despre « dorul (setea) de Dumnezeu » ca suport pentru doctrina sa a Teologiei nevoilor nu este valabilă. Psalmii îl descriu pe credincios ca tânjind după Dumnezeu, nu după satisfacerea a două nevoi inconștiente care își doresc constant satisfacerea. Niciunul dintre pasaje nu învață conceptul lui Crabb de două nevoi/dorințe substanțiale și atotputernice în centrul ființei umane.

Deoarece Crabb ajunge la Biblie cu teoria sa a celor două nevoi/lungiri bine fixată în modelul său de om, el vede implicații ascunse în pasajele biblice. Astfel, se pare că el nu caută răspunsuri la natura cea mai intimă a omului din sensul clar al textului biblic. Mai degrabă, el caută confirmarea. Determinarea de a înțelege sensul clar intenționat al Bibliei ar trebui să împiedice pe cineva să se mulțumească cu implicații ascunse pentru documentare.

Cercul personal ca un miez gol.

Crabb își amplifică tema setei cu ceea ce el numește un « miez gol ». Și folosește același verset pentru o referință biblică:

Dacă îi este cuiva sete, să vină la Mine și să bea. Cel care crede în Mine, așa cum spune Scriptura: « Din adâncul ființei lui vor curge râuri de apă vie. » (Ioan 7: 37-38 ⁾³¹

Crabb nu explică scopul și conținutul invitației Domnului. El nu explică nici relația acesteia cu regenerarea și cu lucrarea Duhului Sfânt. Interesul lui Crabb se concentrează pe termenul grecesc koilia, care este tradus prin « ființa lăuntrică ». Iată linia sa de raționament: (1) Koilia se referă la o parte profundă din miezul ființei noastre. (2) Koilia înseamnă literalmente un spațiu deschis, gol. Metaforic, se referă la un spațiu gol care « tânjește cu disperare să fie umplut. » ³² (3) Prin urmare, toată lumea are un miez gol care este gol, dar tânjește să fie umplut. Goliciunea îngrozitoare este cauzată de cele două nevoi/dorințe neîmplinite ale fiecăruia. Crabb sare de la simpla definiție a koiliei la o teorie elaborată a unui așa-numit Hollow Core, cu conținutul său identificabil și cu puteri incredibile. Nu numai că un cuvânt a devenit o întreagă teorie, dar devine și drama unui miez gol cu o « putere monstruoasă » care controlează direcția vieții fiecărei ^persoane33.

Pe baza implicațiilor, pe care le extrage din cuvântul koilia, Crabb prezintă o « dimensiune a personalității » pe care o numește « miezul gol ». Apoi ia un principiu din lumea naturală și îl folosește pentru a explica dinamica acelui miez gol, spunând

Natura, fie ea fizică sau personală, detestă vidul. Vidul interior devine o forță absolut irezistibilă care îi împinge pe oameni să sacrifice orice, eventual chiar și propria lor identitate, în efortul de a se regăsi pe ei înșiși ^.34

Crabb sare de la termenul biblic koilia la o teorie strict definită despre un vid intern care controlează însăși direcția vieții unei persoane. El face un salt cuantic de la un singur verset la o doctrină definitivă despre o « forță absolut covârșitoare » care conduce viața oamenilor din adâncul ființei lor. Iată câteva dintre lucrurile pe care le spune despre Hollow Core:

Dar atunci când miezul gol este gol … sufletele noastre sunt sfâșiate de o durere insuportabilă, o singurătate palpitantă care cere alinare, un sentiment morbid de inutilitate care ne paralizează de furie, cinism și frustrare ^.35 (Sublinierile sunt adăugate.)

… devine o putere monstruoasă care controlează necruțător direcția principală a vieții noastre ^.36 (Sublinierea noastră.)

… dacă realitatea oribilă a miezului gol rămâne neschimbată, persoana consiliată rămâne un sclav al zeului propriilor sale dorințe de satisfacție ^.37 (Sublinierea a fost adăugată.)

Un păcătos nemântuit va rămâne într-adevăr « sclavul zeului propriilor sale dorințe de satisfacție » dacă nu este mântuit. Dar pentru Crabb miezul gol este inconștientul, nu vechea natură dominată de păcat.

Factorii motivaționali atotputernici din inconștient continuă să fie explicația dominantă a comportamentului pentru Crabb. De exemplu, în descrierea unei femei, el spune:

Îndoiala și pofta au devenit obsesii copleșitoare de care nu putea scăpa. Sub toate acestea se ascundea o dorință teribil de frustrată de a avea pe cineva care să o vadă în întregime și să rămână profund implicat ^.38 (Sublinierea a fost adăugată.)

Crabb descrie grafic setea din Hollow Core atunci când spune: « Durerea singurătății și a lipsei de sens este pătrunzătoare. Cere ușurare. » ³⁹ (Sublinierea sa.)

Împreună cu utilizarea sa extinsă a cuvântului koilia, Crabb spune că în Ioan 7:37-38, « Domnul face apel direct la această durere profundă » din miezul nostru gol ^.40 Astfel, el trebuie să creadă că Domnul a avut același concept în minte și a vorbit direct acestui miez gol, plin de durere. Totuși, luați în considerare implicațiile. În primul rând, reamintim pe scurt că Crabb identifică conținutul și puterea miezului gol ca fiind cele două nevoi/dorințe profunde. Goliciunea sau goliciunea miezului este cauzată direct de eșecul de a satisface aceste două nevoi/dorințe profunde ^.41 Dacă nu sunt satisfăcute, ele produc o durere insuportabilă, o singurătate palpitantă, o furie paralizantă, cinism și frustrare ^.42 Crabb descrie miezul gol cu conținutul și puterea sa în același mod în care descrie inconștientul ^.43 Prin urmare, Crabb încearcă să facă invitația Domnului să funcționeze ca o apărare pentru teoriile sale psihologice despre inconștient, despre două nevoi/dorințe inconștiente puternice și despre strategiile inconștiente de satisfacere a celor două nevoi/dorințe.

În argumentul său pentru Hollow Core, Crabb demonstrează cum preocuparea sa psihologică îi controlează interpretarea biblică. Dar el nu a demonstrat că Iisus a folosit termenul koilia pentru a se referi la cele două nevoi din inconștient și la strategiile inconștiente de satisfacere a acestora. Dacă Iisus ar fi învățat despre un miez gol care produce durere și îi conduce pe oameni în direcții dezastruoase, ar fi vorbit despre vechiul sine păcătos, care își satisface dorințele pofticioase. Dar pentru Crabb, miezul gol este reședința celor două nevoi/dorințe legitime.

Legitimitatea celor două nevoi substanțiale ale lui Crabb.

Crabb subliniază faptul că cele două dorințe substanțiale ale omului sunt capacități legitime date de Dumnezeu. El spune:

Dorința de relație și de impact, deși în sine nu este păcătoasă, nu ar fi fost niciodată simțită dacă păcatul nu ar fi întrerupt comuniunea cu Dumnezeu. Toți descendenții lui Adam se luptă cu amintirea sumbră a dependenței noastre, un miez care este gol pentru că suntem separați de Dumnezeu. Omul căzut este însetat ^.44 (Subliniere adăugată.)

Crabb declară în mod continuu că omul este condus de două nevoi fundamentale de securitate și semnificație (dorințe profunde de relaționare și impact), pe care le proclamă ca fiind fără păcat în sine. El spune: « Dorința este legitimă. … A nega dorința înseamnă a neglija o parte din mine pe care Dumnezeu a creat-o. » ⁴⁵ Crabb se referă la aceste nevoi/dorințe atunci când declară cu îndrăzneală: « Invitația lui Hristos de a veni la El pe baza setei percepute conferă legitimitate dorințelor sufletului nostru. » ⁴⁶ Crabb declară, de asemenea, că « Dumnezeu presupune că poporul Său este însetat, dar nu îl condamnă niciodată pentru această sete. Setea nu este problema » ⁴⁷. Reamintim aici că pentru Crabb setea se referă la cele două nevoi puternice din inconștient care motivează orice comportament.

Crabb urmează logica ierarhiei nevoilor lui Maslow. Acestea includ nevoile fizice de bază pentru hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Evident, aceste nevoi nu sunt păcătoase în sine. Ele sunt necesități fizice ale corpului uman. Cu toate acestea, atunci când se adaugă pe listă alte preocupări, cum ar fi valoarea personală, stima de sine pozitivă, securitatea emoțională și semnificația personală, nu se poate spune în mod arbitrar că acestea sunt legitime. Dacă omul se naște perfect și este bun înnăscut, așa cum cred Maslow și alți psihologi umaniști, atunci orice lucru care îmbunătățește sinele într-un mod aparent pozitiv este legitim. Cu toate acestea, din punct de vedere biblic, care spune că toți se nasc în păcat și sunt corupți în adâncul sufletului, chiar și dorința de securitate poate fi coruptă dacă este mai degrabă pentru a se mulțumi pe sine decât pentru a-L iubi și mulțumi pe Dumnezeu.

Pentru Crabb, condiția omului natural este goliciunea, mai degrabă decât să fie plin de sine și de interese personale. El ilustrează păcatul la nivelul acțiunii, mai degrabă decât la nivelul inimii, iubindu-se pe sine mai mult decât pe Dumnezeu. Iată un exemplu:

Pentru a face aceste schimbări, ambii părinți ar trebui să se uite în ei înșiși pentru a-și vedea propria sete nesatisfăcută și stilurile lor autoprotectoare de relaționare. . . . Dorințele [tatălui] de respect și de relaționare cu fiul său sunt legitime; strategia sa de a păstra distanța pentru a se proteja de respingere este păcătoasă ^.48 (Sublinierea a fost adăugată.)

Chiar dacă dorințele bărbatului pot părea legitime și nu păcătoase, numai Domnul poate judeca inima bărbatului. Sunt dorințele stimulate de dorința de a se simți mai bine în pielea lui sau de dragostea de sacrificiu pentru fiul său? Dacă tatăl este condus de propriile nevoi de securitate și semnificație sau de relație și impact, mai degrabă decât de dragostea pentru Dumnezeu și pentru alții, atunci acele dorințe cu greu pot fi fără păcat.

Soluția oferită aici este ca părinții să privească în interiorul lor. Amintiți-vă că prin expresia « să se uite înăuntru » Crabb face apel la pătrunderea în inconștient. Astfel, ei trebuie să se uite la propriile lor nevoi nesatisfăcute și să caute satisfacția la Dumnezeu.

Crabb consideră că dorințele, despre care spune că motivează întreaga omenire (inclusiv credincioșii și necredincioșii), sunt legitime și nu păcătoase. El susține că păcatul intră doar prin strategii bazate pe convingeri și presupuneri inconștiente, folosite pentru a satisface aceste așa-zise nevoi legitime, fără păcat, de securitate și semnificație, sau de relație și impact. El nu ia în considerare natura persoanei din spatele acestor dorințe – dacă este vechiul sine păcătos sau omul nou creat în Isus Hristos.

O problemă serioasă în ceea ce privește insistența lui Crabb asupra legitimității celor două nevoi/lungiri este faptul că nu este cu adevărat în acord cu doctrina biblică a depravării totale. El susține că nevoile/dorințele constituie sensul cel mai profund și mai deplin pentru partea centrală a fiecărei persoane ^.49 Conform sistemului său, fiecare problemă cu care se confruntă omul este direct legată de existența celor două nevoi/dorințe care motivează tot comportamentul. Dacă cele două nu sunt păcătoase în ^{sine50 ,} atunci rezultă că cea mai fundamentală parte a ființei omului este exonerată de depravarea totală. În loc ca păcătosul neregenerat să aibă nevoie de o nouă natură, Crabb pare să creadă că ceea ce au nevoie atât credincioșii, cât și necredincioșii, este cunoașterea faptului că Dumnezeu i-a creat cu capacități de relaționare (siguranță) și impact (semnificație) pe care El le va umple. Astfel, conform învățăturii lui Crabb, schimbarea nu necesită o reînnoire radicală a naturii omului. Ea cere doar ca omul să învețe o formulă simplă despre Dumnezeu și nevoile inconștiente.

Deși Crabb declară din nou și din nou că nevoile/dorințele nu sunt păcătoase în sine, este evident că își dă seama că ar putea avea o problemă doctrinară în mâinile sale. El afirmă într-o notă de subsol la sfârșitul cărții Understanding People: « În condiția noastră decăzută, fiecare dorință legitimă participă la corupție. Dorințele nu vor fi niciodată pure până când nu vom fi în ceruri. » ⁵¹ Cu toate acestea, chiar în textul pe care nota de subsol îl califică, el spune că problema nu este legată de cele două dorințe ^.52 În schimb, el susține că problema păcatului ține de convingerile inconștiente cu privire la modul de satisfacere a dorințelor ^.53 De asemenea, el spune fără rezerve că cele două dorințe « în sine nu sunt păcătoase » ⁵⁴ și le numește în mod repetat « legitime ».

Confuzia cu privire la legitimitatea celor două nevoi care nu sunt păcătoase în sine și totuși participă la corupție provine din încercarea lui Crabb de a combina doctrina biblică cu psihologia umanistă, care se concentrează pe bunătatea, nevoia și potențialul omului. Prin urmare, el trebuie să jongleze cu doctrina depravării totale cu doctrina umanistă a bunătății înnăscute a omului. Astfel, Crabb este mai preocupat de modalitățile păcătoase de satisfacere a nevoilor decât de condiția păcatului care pătrunde în întreaga persoană și o direcționează spre scopuri egoiste și spre satisfacerea sinelui.

Modelul lui Crabb nu reprezintă o înțelegere aprofundată a unor pasaje cheie precum Geneza 3 și 6, Psalmii 32 și 51, Romani 1-8 și Efeseni 1-4. Acesta nu explică modul în care căderea a afectat omul natural. Nu explică modul în care păcatul afectează motivele, intențiile și comportamentul credincioșilor. Nu ia în considerare forțele demonice. Modelul său nu recunoaște în mod corespunzător nici lucrarea Duhului Sfânt în schimbarea omului.

13 – CERCUL RAȚIONAL: FICȚIUNI CĂLĂUZITOARE ȘI STRATEGII GREȘITE

Conform modelului uman al lui Crabb, problemele apar deoarece inconștientul conține multe mesaje și convingeri greșite și dăunătoare ^.1 Astfel de mesaje conținute în inconștient, deși greșite și dăunătoare, controlează și direcționează totuși activitatea conștientă. Astfel, o persoană urmează dictaturile mesajelor inconștiente în detrimentul propriei sale bunăstări.

În timp ce Freud a dezvoltat teoria inițială a inconștientului, Adler a fost cel care a numit convingerile și mesajele greșite « ficțiuni călăuzitoare ». În cursul scrierilor sale, Crabb folosește expresii precum « presupuneri de bază », ² « strategii greșite », ³ și « strategii relaționale ». ⁴ Toate etichetele sale se referă la același lucru, și anume, credințele, presupunerile sau strategiile greșite și dăunătoare ale unei persoane cu privire la modul de satisfacere a celor mai profunde două nevoi/dorințe. Acestea sunt întotdeauna relegate la inconștient (sub suprafață, în interior etc.) și se află în cercul rațional al modelului celor patru cercuri al lui Crabb.

Învățătura lui Crabb privind presupunerile false și strategiile greșite poate fi rezumată pe scurt. Dezamăgirile dureroase sunt create de eșecul de a satisface cele două nevoi/dorințe de bază care își doresc în mod constant satisfacerea. Dorința de a le satisface este atât de serioasă și de mistuitoare încât oamenii dezvoltă strategii pentru a le satisface încă din copilăria timpurie. Strategiile trec apoi în inconștient, locul de origine al celor două nevoi. Strategiile sunt greșite prin faptul că nu pot oferi satisfacția de durată pe care persoana caută să o obțină.

Chiar dacă strategiile nu pot avea succes, oamenii continuă să acționeze conform dictaturilor acestor presupuneri greșite inconștiente. Având în vedere că convingerile ferme din inconștient direcționează comportamentul unui individ, principala problemă a unei persoane este reprezentată de presupunerile sale greșite susținute inconștient. Prin urmare, Crabb, împreună cu Adler, învață că, pentru a-i înțelege și a-i ajuta cu adevărat pe oameni, trebuie să le descoperim și să le schimbăm programele inconștiente ^.5 De exemplu, în mijlocul discuției sale despre inconștient, el spune

Cred că în personalitatea noastră au loc procese care determină direcțiile în care ne mișcăm, strategiile pe care le folosim pentru a ne proteja de durerea cercului personal și pentru a urmări plăcerea anticipată ^.6

« Durerea cercului personal » se referă la eșecul de a satisface cele mai profunde două nevoi/dorințe. « Strategiile » se referă la presupunerile susținute inconștient cu privire la modul de satisfacere a celor două nevoi.

Ideile lui Crabb cu privire la Cercul rațional au fost influențate de Terapia rațional-emotivă a lui Albert Ellis, care este un sistem de schimbare a gândurilor și credințelor pentru a schimba comportamentul. Sistemul de credințe umaniste al lui Ellis se concentrează pe autoacceptare, autoafirmare, efort de sine și autovorbire pentru a reprograma mintea. Crabb spune:

Teza mea este că problemele apar atunci când nevoile fundamentale de semnificație și securitate sunt amenințate. Oamenii adoptă un mod de viață iresponsabil ca mijloc de apărare împotriva sentimentelor de insignifianță și nesiguranță. În majoritatea cazurilor, acești oameni au ajuns la o idee greșită despre ceea ce constituie semnificația și securitatea. Iar aceste convingeri false se află în centrul problemelor lor ^.7 (Sublinierea a fost adăugată.)

Crabb citează apoi Proverbele 23:7 ca presupus suport biblic: « Cum gândește [un om] în inima lui, așa este el ». Cu toate acestea, contextul versetului nu susține afirmația sa. Acesta este doar un exemplu al modului în care Crabb folosește greșit Scriptura în încercarea sa de a oferi sprijin biblic psihologiei sale. Proverbe 23:7 este de fapt un avertisment de a fi atenți la duplicitate:

Să nu mănânci pâinea celui ce are ochi răi, nici să nu dorești mâncărurile lui delicioase: Căci așa cum gândește el în inima sa, așa este el: Mănâncă și bea, îți spune el; dar inima lui nu este cu tine. Bucățica pe care ai mâncat-o vei vomita și vei pierde cuvintele tale dulci. (Proverbe 23:6-8.)

« El » la care se face referire în Proverbe 23:7 este o persoană în care nu se poate avea încredere. Pasajul nu poate fi folosit pentru a învăța că, dacă o persoană își schimbă convingerile inconștiente, va depăși problemele legate de sentimentele de nesiguranță și insignifianță.

Următoarele citate demonstrează că Crabb promovează în mod constant acest concept de convingeri și strategii greșite inconștiente. În cartea sa din 1975, Basic Principles of Biblical Counseling, Crabb spune:

Cele două puncte critice pe care trebuie să le înțelegem sunt, în primul rând, că fiecare dintre noi tinde să perceapă inconștient lumea oamenilor (cel puțin lumea oamenilor apropiați) într-o manieră mai degrabă stereotipă, învățată în copilărie și, în al doilea rând, avem o convingere de bază cu privire la modelul de comportament care este adecvat în lumea noastră pentru a ne satisface nevoile personale. În măsura în care această convingere este eronată, vom întâmpina probleme în viață ^.8

Mai târziu, în Effective Biblical Counseling (1977), Crabb descrie inconștientul ca fiind  » rezervorul de presupuneri de bază pe care oamenii le susțin ferm și emoțional cu privire la modul de satisfacere a nevoilor lor de semnificație și securitate » . ⁹ (Sublinierea este a noastră.) El declară apoi că fiecare persoană a fost « programată în mintea sa inconștientă ». ¹⁰ El continuă:

Cu toții dezvoltăm unele ipoteze greșite cu privire la modul în care ne putem satisface nevoile. . . . De multe ori nu suntem conștienți de credința noastră de bază greșită cu privire la modul de satisfacere a nevoilor noastre. Cu toate acestea, această convingere nepocăită determină modul în care evaluăm lucrurile care ni se întâmplă în lume, iar această evaluare, la rândul ei, ne controlează sentimentele și comportamentul ^.11 (Sublinierea noastră.)

Apoi, în Marriage Builder (1982), el spune:

În alcătuirea noastră sunt încorporate anumite convingeri despre cum să devenim valoroși sau cum să evităm rănirea stimei noastre de sine, cum să fim fericiți sau cum să evităm durerea. . . fiecare dintre noi dezvoltă în mod fiabil convingeri greșite despre cum să găsească sensul și iubirea de care are nevoie. Iar o convingere despre ceea ce am nevoie implică un scop pe care ar trebui să-l urmăresc. . . . Convingerile determină obiectivele. ¹² (Sublinierea sa.)

În acest context, convingerile sunt inconștiente, chiar dacă obiectivele pot fi conștiente. În aceeași carte, el dă mai multe exemple, inclusiv acesta:

Să presupunem că un băiat este crescut de părinți care îl neglijează pentru a-și urmări propriile interese. El poate dezvolta convingerea că nu există nimeni care să se ocupe de nevoile sale. Această convingere greșită îl poate determina să se străduiască să se autosusțină în mod absolut ca obiectiv pe care trebuie să-l atingă pentru a evita suferința personală ^.13 (Sublinierea noastră.)

Cartea lui Crabb din 1987, Understanding People, continuă aceeași temă. În secțiunea sa « Conținutul inconștientului », el spune

Cu toate acestea, durerea există și suntem motivați să găsim alinare. În calitate de ființe relaționale, elaborăm strategii de răspuns la viață care vor ține durerea departe de conștiință și, sperăm noi, vor obține cel puțin o parte din satisfacția pe care ne-o dorim. Strategiile specifice pe care le dezvoltăm apar ca produs al imaginilor noastre despre noi înșine și despre lume și al convingerilor noastre cu privire la ceea ce se poate face ^.14

Și, conform diagramei lui Crabb din aceeași secțiune, convingerile, imaginile și durerea se află toate în inconștient ^.15 El descrie strategiile inconștiente în continuare:

. . sub fiecare metodă de relaționare poate fi găsit un angajament față de propriul interes, o determinare de a se proteja de mai multă durere relațională . . . strategiile păcătoase greșite prin care manipulăm oamenii având în vedere bunăstarea noastră sunt ascunse intenționat vederii. Ele își au locul în inconștient ^.16

Și în cele din urmă, în cartea sa din 1988, Inside Out, Crabb spune:

Prin urmare, este de așteptat ca o privire din interior să scoată la iveală două elemente adânc înrădăcinate în inima noastră: (1) setea sau dorința profundă pentru ceea ce nu avem; și (2) independența încăpățânată reflectată în strategii greșite de a găsi viața pe care o dorim ^.17 (Sublinierea noastră.)

În aceeași carte, Crabb leagă cele două dorințe și strategiile greșite de inconștient ^.18 Potrivit lui Crabb, problemele personale pot fi atribuite presupunerilor greșite inconștiente ^.19

Învață Biblia programarea inconștientă?

Crabb învață că « adevărata schimbare » implică modificarea credințelor, strategiilor și imaginilor inconștiente. Cu toate acestea, niciuna dintre cărțile sale nu oferă un suport biblic adecvat pentru așa-numitul material inconștient. Cea mai apropiată încercare de documentare biblică este referirea sa la îndemnul lui Pavel de a ne « reînnoi mințile » din Romani 12:1-2.

De aceea, fraților, vă îndemn, prin mila lui Dumnezeu, să prezentați trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, care este slujba voastră rezonabilă. Și să nu vă potriviți cu lumea aceasta, ci să vă transformați prin înnoirea minții voastre, ca să dovediți care este voia lui Dumnezeu, bună, plăcută și desăvârșită.

Crabb citește în acel pasaj din Scriptură propria sa teorie psihologică a inconștientului. Astfel, el folosește versetul pentru a sublinia importanța reînnoirii a ceea ce el consideră a fi convingeri și strategii inconștiente cu privire la modul de satisfacere a celor două nevoi/dorințe ^.20

Interpretarea lui Crabb a versetelor Romani 12:1-2, Efeseni 4:23 și a pasajelor conexe urmează această linie de raționament. (1) Crabb susține că biserica are o înțelegere superficială și deficitară dacă nu recunoaște păcatul ca fiind înrădăcinat în acele convingeri, strategii și motive inconștiente legate de cele două nevoi/dorințe de securitate/relaționare și de importanță/impact. (2) El susține că schimbarea reală necesită expunerea și modificarea conținutului păcătos al inconștientului. Orice altceva promovează ajustarea superficială și simpla conformitate externă. (3) Prin urmare, Crabb concluzionează că conceptul biblic de înnoire a minții trebuie să se refere la procesul de expunere și alterare a inconștientului.

În secțiunea sa intitulată « O viziune superficială a păcatului », Crabb spune:

Dacă nu înțelegem păcatul ca fiind înrădăcinat în convingeri și motive inconștiente și dacă nu ne dăm seama cum să expunem și să tratăm aceste forțe profunde din interiorul personalității, biserica va continua să promoveze ajustări superficiale ^.21

Crabb continuă:

Mulți pastori predică o « vedere de aisberg » a păcatului. Tot ceea ce îi preocupă este ceea ce este vizibil deasupra liniei de plutire. … O mare masă de credințe păcătoase și motive greșit direcționate nu este niciodată tratată în cadrul acestei abordări. Rezultatul este conformitatea exterioară care se preface în sănătate spirituală ^.22 Prin urmare, el susține:

Schimbarea reală înseamnă schimbarea omului interior, unde o inimă înșelătoare, plină de motive ascunse chiar și pentru noi înșine, și o minte întunecată, care deține idei pe care le putem renega în mod conștient, trebuie să fie expuse și confruntate cu mesajul lui Dumnezeu ^.23 (Sublinierea noastră.)

La prima vedere, această ultimă afirmație sună foarte adevărat. Cu toate acestea, Crabb se referă la inconștient, plin de convingeri greșite care trebuie expuse prin anumite tehnici. Iar mesajul lui Dumnezeu la care se referă el de obicei este că Hristos a satisfăcut deja nevoile/dorințele de semnificație/impact și securitate/relație. Astfel, interpretarea lui Crabb a învățăturii Noului Testament cu privire la schimbarea reală se rezumă la psihologizarea teologiei biblice. Se pot examina cărțile sale pentru a găsi dovezi suplimentare privind noțiunea sa psihologică de sfințire ^.24

Pavel nu preda nicio teorie a inconștientului în contextul din Romani 12:1-2. Din punct de vedere biblic, « înnoirea minții » nu se realizează prin reprogramarea inconștientului. « Înnoirea minții » are de-a face cu gândirea după căile lui Dumnezeu, mai degrabă decât după cele ale omului. În contextul pasajului, este legată de o viață de sacrificiu, cu o atitudine de slujire sacrificială. Calea lumii este exact opusul sacrificiului de sine. Transformarea este de la a se sluji pe sine la a face voia lui Dumnezeu. Romani 12 nu vorbește despre nicio nevoie personală de securitate și semnificație, ci se concentrează pe a face voia lui Dumnezeu mai degrabă decât voia sinelui.

Frica profundă, autoprotecția și straturile groase.

Un alt concept fundamental în modelul lui Crabb este o viziune a autoprotecției bazată pe mecanismele freudiene de apărare a ego-ului. Autoamăgirea face parte din întreaga schemă a inconștientului, cu cele două nevoi rezidente, puterea, strategiile și motivele sale. Legătura sa cu inconștientul devine evidentă prin punerea și răspunsul la trei întrebări. (1) De ce caută oamenii protecție în modelul lui Crabb? Răspunsul este « durere ». (2) Ce cauzează această « durere »? Răspunsul este « două nevoi/dorințe nesatisfăcute ». (3) Unde există cele două nevoi/delungiri nesatisfăcute și durerea? Răspunsul este « inconștientul ». Astfel, ipoteza lui Crabb cu privire la autoprotecție depinde de teoria sa psihologică.

Pentru a accepta doctrina lui Crabb privind autoprotecția, trebuie să credem, de asemenea, în doctrina sa privind inconștientul, cu cele două nevoi/dorințe motivaționale rezidențiale ale sale. În cartea sa Encouragement: The Key to Caring, Crabb prezintă scenariul unui om de afaceri pe nume Vic ^.25 Vic dă semne exterioare de succes. El este, de asemenea, plăcut, sociabil și se simte în largul său în majoritatea situațiilor publice. Cu toate acestea, nimeni, inclusiv Vic, nu îl cunoaște cu adevărat pe « adevăratul Vic ». De ce această ignorare a « adevăratului Vic »? Crabb începe să ne spună: « Sub aparența de încredere se ascunde o teamă profundă: « Trebuie să am mai mult succes decât tata sau voi fi nefericit la fel ca el » ». După ce descrie succesul extern al lui Vic, Crabb continuă:

Pentru că Vic este un creștin declarat, o parte din pachetul său de succes include participarea la biserică, rugăciunea înainte de masă și devoțiuni ocazionale în familie. Dar toate aceste lucruri au rolul de a ascunde, chiar și de el însuși, sentimentul profund de inadecvare care îl împinge spre semnele vizibile ale succesului. Teama sa este profundă, straturile sale groase. ²⁶ (Subliniere adăugată.)

Potrivit lui Crabb, « nimeni nu-l cunoaște cu adevărat « . (Sublinierea lui.) Nu numai asta, Vic nici măcar nu știe cât de nefericit este cu adevărat. Crabb spune:

Temerile sale rămân în mod convenabil ascunse vederii, atât de bine ascunse încât nici măcar el nu este conștient că scopul său în viață este de a dovedi un punct de vedere și de a reduce o teamă. . . . Pentru că frica continuă să îi domine liniștit viața, straturile sale rămân ferm pe poziție, îngroșate până la punctul în care nu va lăsa nimic să îi străpungă falsul sentiment de siguranță. Vic este orb la propria sa sărăcie spirituală ^.27

Nimeni nu cunoaște « adevărata Vic », deoarece, chiar dacă totul poate fi bine la nivel conștient, un om poate fi cuprins de teroare și subminat de inadecvare la nivel inconștient.

Astfel, Crabb îl analizează pe Vic ca având o « frică » inconștientă profundă, ascunsă de « straturi » groase construite pentru a proteja o imagine de sine fragilă. Prin urmare, pentru a ajunge la adevăratul Vic, trebuie « îndepărtate » acele « straturi autoprotectoare » și expusă lumea inconștientă a durerii, fricii și golului. Această noțiune freudiană conform căreia un om poate fi conștient fericit și inconștient nefericit, conștient pașnic și inconștient terorizat și conștient încrezător și inconștient temător pătrunde în cărțile lui Crabb ^.28 Este o dualitate care nu are niciun suport în Biblie.

Toată încrederea cu privire la ceea ce se află în interior face să pară că psihologii au cunoștințe din interior, că pot citi dincolo de straturi în inconștient. Ceea ce spune un psiholog poate părea într-adevăr plauzibil pentru cineva care are încredere în el. Cu toate acestea, dacă un consilier nu este de acord că este nefericit și frustrat în interior, în timp ce în exterior este fericit și liniștit, poate fi foarte bine acuzat de negare și autoprotecție. Carol Tavris, în cartea sa Anger: The Misunderstood Emotion descrie ce se poate întâmpla cu acest tip de mentalitate freudiană. Ea spune:

Stând într-o cafenea într-o după-amiază, am auzit următorul schimb de replici între două femei:

Femeia A: « Te vei simți mai bine dacă îți descarci furia. »

Femeia B: « Furie? De ce sunt furioasă? »

Femeia A: « Pentru că te-a părăsit, de aceea. »

Femeia B: « M-a părăsit? Despre ce vorbiți? El a murit. Era un om bătrân. »

Femeia A: « Da, dar pentru inconștientul tău nu este diferit de abandon. Pe dedesubt, îl învinovățești pentru că nu și-a respectat obligația față de tine de a te proteja pentru totdeauna. »

Femeia B: « Poate că ar fi fost adevărat dacă aveam zece ani, Margaret, dar am patruzeci și doi de ani, amândoi știam că e pe moarte și am avut timp să ne împăcăm. Nu mă simt supărată, ci tristă. Mi-e dor de el. A fost un tată iubit pentru mine. »

Femeia A: « De ce ești atât de defensivă? De ce vă negați adevăratele sentimente? De ce vă temeți de terapie? »

Femeia B: « Margaret, mă scoți din minți. Nu mă simt furioasă, la naiba! »

Femeia A (zâmbind): « Atunci de ce țipi? »

Nu este în întregime ușor să discuți cu un adept freudian, deoarece dezacordul este de obicei interpretat ca negare sau « blocare ». ²⁹ (Sublinierea ei.)

Crabb ar spune, fără îndoială, că este o încercare amatoristică de a trece peste straturi, dar el subliniază aceeași temă a autoprotecției defensive prin negarea sentimentelor reale.

Analiza lui Crabb despre Vic repetă doctrina freudiană mai degrabă decât pe cea biblică. Crabb a adoptat și adaptat punctul de vedere conform căruia, din cauza durerii implicate de convingerile inconștiente, oamenii le reprimă prin negare. Pentru a evita rănirea suplimentară a sinelui lor deja afectat, ei se protejează de materialul inconștient nedorit și dureros.

Tehnica negării este bine cunoscută de freudieni ca fiind unul dintre mecanismele de apărare ale egoului. Se presupune că oamenii construiesc straturi defensive pentru a evita durerea atroce de a se confrunta cu golul și dezamăgirile existente în inconștientul lor. Conform teoriei, ei sunt îngroziți la gândul de a se confrunta sincer cu durerea lor inconștientă. Prin urmare, oamenii sunt motivați în primul rând de frică. Ei sunt îngroziți în mod inconștient!

Crabb învață că puterea motivațională centrală cunoscută sub numele de frică îi determină pe toți oamenii să construiască straturi de autoprotecție. El spune că « frica consumă miezul fiecărei persoane » ³⁰. În modelul său, frica este motivația centrală din spatele tuturor lucrurilor.

Crabb explică relația sa cu cele două nevoi ale noastre:

Deoarece suntem ființe decăzute, capacitățile noastre au devenit dorințe disperate alimentate de teama că nu vom găsi niciodată satisfacția pe care o dorim ^.31

Astfel, potrivit lui Crabb, fiecare este alimentat de frică în miezul inconștient al ființei sale. În esență, toți sunt conduși de frică pentru a se proteja de durerea nevoilor nesatisfăcute. Aceasta este o descriere uimitoare a tuturor oamenilor! Dar Pavel și apostolii? Au fost ei conduși de frică pentru a evangheliza lumea? Dar misionarii care și-au dat viața de dragul Evangheliei? Și, deși unii oameni sunt conduși de frică pentru că nu au încredere în Dumnezeu și nu se supun Lui, nu se poate defini toată motivația cu un singur cuvânt: frică.

Conceptele de frică și negare domină complet metodologia de consiliere din ultimele cărți ale lui Crabb. De fapt, el susține că frica și negarea constituie o problemă fundamentală a majorității creștinilor. Crabb critică în special absolvenții de seminar, pastorii și profesorii ca fiind slab echipați pentru a face față problemelor oamenilor reali din lumea reală, deoarece nu sunt conștienți de dificultățile reale ale vieții ^.32 El sugerează că acești oameni sunt slab echipați deoarece și ei sunt prinși în ghearele prefăcătoriei, negării și autoprotecției. Dar, desigur, ei nu sunt conștienți de acest lucru pentru că este inconștient ^.33

Crabb accentuează negarea sentimentelor și strategiile de autoprotecție în toate cărțile sale. În Inside Out, Crabb se referă la « retragerea în negare », fuga de durere prin negare și « un stil de viață neputincios al negării ». ³⁴ El spune: « Poate că o mare parte din ceea ce trece drept maturitate spirituală este menținută de o negare rigidă a tot ceea ce se întâmplă sub suprafața vieții lor. » ³⁵ Crabb spune că strategiile de autoprotecție construiesc « straturi izolatoare de prietenie și implicare adecvată [care] funcționează pentru a ne împiedica să atingem durerea teribilă a dezamăgirii resimțite anterior. » ³⁶ Astfel, chiar și cele mai bune calități (chiar și roada Duhului) și activitățile evlavioase pot fi condamnate de Crabb ca fiind păcătoase, deoarece pot părea că împiedică o persoană să se concentreze asupra durerii dezamăgirii.

Potrivit lui Crabb, creștinii trebuie să se confrunte sincer cu materialul dureros din inconștientul lor dacă vor să crească. Dar, pentru a obține o privire sinceră asupra interiorului, ei trebuie să descopere și apoi să renunțe la strategiile lor de autoprotecție ^.37 El susține că refuzul de a « înfrunta sincer » toată acea durere stocată în inconștient este cauza principală a unei vieți creștine superficiale. În opinia lui Crabb, o astfel de negare duce la conformism superficial, judecăți și legalism ^.38

Din nou, Crabb aruncă o parte din vină pentru această superficialitate pe seama seminariilor evanghelice, deoarece acestea nu au reușit să pregătească preoții să se ocupe psihologic de durere, credințe și imagini din mintea inconștientă ^.39 Prin urmare, preoții se ocupă doar de mintea conștientă și lasă nesupravegheate conținuturile cruciale ale inconștientului. Implicația este că această lipsă este motivul pentru care atât de multe biserici sunt într-o stare atât de scăzută de vigoare spirituală. Îngrijorat de păstorii care se ocupă doar de vârful aisbergului, neglijând marea masă de dureri, credințe și imagini ^{inconștiente40 ,} Crabb spune

Rareori luăm în considerare valoarea a ceea ce cred eu că este esențial pentru o schimbare reală: să analizăm cu atenție angajamentul față de autoprotecție care se manifestă cel mai clar în modul nostru de a relaționa cu oamenii ^.41

El își ilustrează apoi punctul de vedere:

Pastorul blând i-a convins pe ceilalți și pe el însuși că răbdarea sa este roada Duhului, când s-ar putea să nu fie nimic mai mult decât o autoprotecție urâtă. Pentru a ne schimba din interior spre exterior, este necesar să ne pocăim de angajamentul nostru de autoprotecție ^.42 (sublinierea noastră.)

Potrivit lui Crabb, pastorul blând nu este conștient de durerea, frica și strategiile inconștiente care explică motivele comportamentului său. Prin urmare, el s-a înșelat pe sine și pe alții prin « stilul său de relaționare » ^{autoprotector43}.

Consilierea lui Crabb implică îndepărtarea acelor straturi de autoprotecție pentru a ajunge la adevărata persoană care se ascunde dedesubt.

În plus, în modelul de integrare al lui Crabb, însăși esența sfințirii creștine implică o sondare profundă a inconștientului.

Susține Biblia teoria lui Crabb privind autoprotecția?

Crabb discută pe larg conceptul de autoprotecție și îl impune în mod regulat în diferite pasaje biblice. Cu toate acestea, el nu demonstrează că intenția sau contextul vreunui pasaj biblic concordă cu noțiunea sa psihologică de autoprotecție. Un exemplu al viziunii sale psihologice asupra Scripturii poate fi văzut în interpretarea sa a doctrinei pocăinței în lumina noțiunii sale de autoprotecție ^.44 El susține că pocăința trebuie să implice înțelegerea propriei dureri interioare care a « declanșat » păcatul exterior. O persoană trebuie să recunoască faptul că sub comportamentul păcătos există un păcat mai mare pentru care trebuie să se pocăiască: păcatul autoprotecției.

Potrivit lui Crabb, cineva nu se poate pocăi cu adevărat fără un proces de înțelegere a așa-numitelor nevoi inconștiente care strigă după împlinire. Fără suport biblic, Crabb susține că un creștin s-a pocăit doar pe jumătate dacă nu ia în considerare autoprotecția. El dă exemplul unui bărbat care își pierde cumpătul și țipă la soția sa. Dacă el își mărturisește doar comportamentul păcătos, pocăința sa nu este completă. El trebuie să devină conștient de « durerea sa relațională și de strategiile sale de protecție » pentru a se pocăi mai complet ^.45

Mai mult, Crabb susține că o persoană trebuie să realizeze că ea însăși a fost o victimă înainte de a-și putea înțelege angajamentul păcătos față de autoprotecție și apoi să se pocăiască la cel mai profund nivel al său. Crabb spune:

Cred că există un motiv simplu pentru care păcatul din inimă, acel angajament față de autoprotecție care se manifestă în atât de multe stiluri defensive de relaționare, este atât de rar recunoscut ca fiind profund și serios. Nu putem recunoaște autoprotecția până când nu vedem ce protejăm. Până când nu ne confruntăm cu dezamăgirea noastră ca victimă, nu putem identifica în mod clar strategiile pe care le-am adoptat pentru a ne izola de alte dezamăgiri. Doar o conștientizare profundă a propriei noastre dezamăgiri profunde (durere în inima noastră) ne poate permite să realizăm că dorințele noastre de satisfacție au devenit cereri de ușurare (păcat în inima noastră) ^.46 (Sublinierea noastră.)

El declară că este necesar să intrăm « în contact cu daunele aduse sufletului nostru de păcătoșenia altora » pentru a identifica și a ne pocăi de « păcatul din inimă, acel angajament de autoprotecție ». ⁴⁷ (Sublinierea noastră.) Astfel, el inversează calea pocăinței, cerându-le oamenilor să se concentreze mai întâi asupra păcatelor altora. A vorbi despre și a reexperimenta păcatele comise împotriva cuiva sunt activitățile propuse de Crabb pentru inițierea unei pocăințe reale. Însă Biblia nu îi învață pe credincioși să se concentreze, să vorbească și să reexperimenteze durerea păcatelor comise în trecut împotriva lor. Aceste activități nu sunt cerințe biblice care preced iertarea celorlalți.

Crabb nu oferă nicio Scriptură care să verifice teoria sa a pocăinței. De asemenea, nu există nicio Scriptură care să justifice subsumarea doctrinei pocăinței unor idei psihologice de autoprotecție și de repetare a păcatelor altora. În loc să pună o bază biblică adecvată, Crabb prezintă discuții lungi care îmbină teoriile psihologice ale mecanismelor de apărare a ego-ului cu doctrina biblică a pocăinței și iertării.

Un exemplu al modului în care Crabb interpretează Biblia prin prisma autoprotecției îl găsim în tratarea lui Osea 14:1-7 ^.48 El interpretează fiecare îndemn și promisiune din acel pasaj raportându-le la noțiunea sa de autoprotecție. Cu greu s-ar fi putut înțelege Osea în acest mod înainte de apariția psihanalizei. Nu există niciun indiciu în context care să sugereze interpretarea pasajului în lumina teoriei autoprotecției. De asemenea, nu există dovezi biblice interne că Duhul Sfânt ar fi predat un astfel de concept nicăieri în Osea. Pe baza propriilor sale idei, Crabb interpretează întregul pasaj în lumina teoriei sale de autoprotecție.

Punerea în discuție a teoriei cercului rațional a lui Crabb.

Analiza lui Crabb asupra indivizilor și metodelor include teorii psihologice nedovedite cu privire la motivele pentru care oamenii sunt așa cum sunt și cum se schimbă. Dacă vrem să fim asemenea Bereenilor, este necesar să punem la îndoială astfel de teorii și tehnici pentru a vedea dacă există un motiv sau o justificare biblică pentru ele. Biblia nu prezintă un inconștient ca o realitate care să existe în mod clar separat de mintea conștientă. Nici nu dezvăluie un inconștient care conține o lume organizată de imagini, credințe, durere și două dorințe substanțiale. Este ciudat că analiza și pătrunderea în inconștient nu sunt abordate în Scriptură, dacă acestea sunt fundamentale pentru sfințire, așa cum susține Crabb.

Nimeni nu poate vorbi cu certitudine despre conținutul real al unei minți inconștiente. Nu există dovezi în afara opiniilor personale pentru a verifica explicații atât de detaliate ale conținutului, așa cum propune Crabb. Biserica ar trebui să se opună intruziunii unor astfel de teorii, cu excepția cazului în care este prezentată o verificare scripturală clară. Sarcina dovezilor biblice îi revine lui Crabb, nu celor care sunt sceptici și neîncrezători. Creștinii au atât dreptul, cât și datoria de a se îndoi de opiniile lui Crabb până când Cuvântul lui Dumnezeu va fi demonstrat că le promovează.

Dacă Crabb va continua să alimenteze biserica cu opinii psihologice despre natura omului și metoda schimbării, el trebuie să prezinte dovezi biblice abundente. Exemplele sale ilustrative și cuvintele biblice redefinite nu furnizează sprijinul sau justificarea biblică necesară. Din moment ce Cuvântul lui Dumnezeu vorbește foarte direct atât despre natura și scopul omului, cât și despre modul de schimbare și creștere, este obligația lui Crabb să ofere motive biblice pentru adăugarea filosofiilor oamenilor la Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Dar, până în prezent, el nu a furnizat dovezi legitime din surse exegetice, biblice sau teologice sistematice pentru a susține teoriile psihologice promovate în Cercul său rațional.

14 – CERCURILE VOLITIVE ȘI EMOȚIONALE ȘI PROCESUL DE SCHIMBARE

Crabb definește mintea conștientă « ca fiind acea parte a persoanei care face evaluări conștiente, inclusiv judecăți morale ». ¹ Cu toate acestea, Crabb califică imediat această definiție spunând că inconștientul determină propozițiile pe care oamenii și le spun în mod conștient ^.2 O persoană poate într-adevăr gândi conștient și evaluativ. Cu toate acestea, potrivit lui Crabb, sub gândirea conștientă se află o serie întreagă de convingeri și imagini submerse, dar puternice.

Cercurile voliționale și emoționale ale lui Crabb au atât material conștient, cât și inconștient. Potrivit lui Crabb, oamenii adesea nu reușesc sau fac doar schimbări superficiale la nivelul alegerii din cauza influenței puternice a inconștientului. Deși încearcă să își schimbe comportamentul și sentimentele, o mare parte din eforturile lor sunt irosite. Crabb susține că, pentru a fi reală, schimbarea trebuie să înceapă din interior, adică din inconștient. El susține că simpla schimbare a comportamentului extern este superficială și exacerbează și mai mult problemele interne.

Conform sistemului lui Crabb, mintea conștientă exprimă conținutul inconștientului. Mintea conștientă servește inconștientul și îi furnizează informații. Crabb pare să facă mintea conștientă utilă doar prin aservirea ei față de inconștient. Astfel, suntem cu toții doar actori la nivel conștient, care pun în aplicare conținutul programat al inconștientului.

Crabb prezintă această relație forțată și artificială între inconștient și mintea conștientă în aproape fiecare ilustrație. Iată un exemplu din multe altele:

Pentru a înțelege de ce pastorul începe să arate maniere nervoase la amvon, sau de ce își pierde cu tristețe interesul pentru munca sa, sau de ce își ignoră rece criticii, trebuie să studiați. . . ce propoziții îi trec prin mintea conștientă atunci când se gândește la critică. Apoi trebuie să căutați sursa acestor propoziții într-o presupunere inconștientă cu privire la semnificație ^.3 (Sublinierea a fost adăugată.)

El învață că gândirea, alegerea, acțiunea și sentimentele conștiente sunt răspunsuri externe la conținutul inconștientului, în special la durerea cauzată de faptul că alții nu au satisfăcut nevoile unei persoane. Cercurile volițional și emoțional au sens doar dacă sunt interpretate în lumina cercurilor personal și rațional.

Cercul volițional.

Cercul volițional este cel în care oamenii fac alegeri active ^.4 Acesta reprezintă capacitatea lor de a stabili o direcție, de a alege un comportament și de a-și urmări scopul ^.5 După cum s-a menționat anterior, Crabb a fost influențat de Adler în ceea ce privește accentul pus pe comportamentul orientat către un scop. Adler a acordat o mare importanță propunerii sale fundamentale conform căreia « orice fenomen psihic, dacă trebuie să ne ofere o înțelegere a unei persoane, poate fi înțeles și înțeles numai dacă este privit ca o pregătire pentru un anumit scop » ⁶.

Nu poate fi contestat faptul că oamenii fac alegeri conștiente cu privire la activitățile lor și își stabilesc obiective. Totuși, ceea ce este discutabil este dependența și supunerea alegerilor și obiectivelor lui Crabb față de nevoile și strategiile inconștiente. În modelul său, alegerile sunt făcute pe baza a ceea ce se află sub linia de plutire, adică în inconștient. El dă acest exemplu de ceea ce s-ar putea întâmpla într-o persoană:

Cu durerea dorințelor neîmplinite care o determină să găsească o ușurare și cu imaginile și convingerile care îi ghidează căutarea, scena este pregătită pentru ca o direcție vizibilă să apară în timp ce ea caută o modalitate de a-și gestiona lumea. Primul element al acestei direcții este un scop. Convingerile cu privire la ceea ce aduce satisfacție sunt întotdeauna însoțite de un scop de urmărit. Atunci când cineva ajunge la o înțelegere a ceea ce trebuie făcut pentru a ameliora durerea din cercul personal, această înțelegere se traduce rapid într-un scop ^.7 (sublinierile au fost adăugate.)

Nevoile/dorințele nesatisfăcute din inconștient o conduc, iar imaginile și credințele inconștientului o ghidează. Și din moment ce nevoile și dorințele neîmplinite o conduc la concluzii greșite și la acțiuni de autoprotecție, păcatul ei nu este vina ei, ci mai degrabă vina celorlalți care nu i-au îndeplinit nevoile. Ea este exonerată și mai mult spunând că acest lucru este dincolo de conștientizarea și controlul ei conștient, deoarece tot ceea ce se face la nivel volitiv conștient este sub conducerea inconștientului. Ce fel de alegere sau responsabilitate este aceasta?

Cercul emoțional.

Cercul emoțional reprezintă capacitatea de a experimenta viața « cu sentimente » ⁸. Din nou, nimeni nu va nega faptul că emoțiile sunt o parte foarte reală a existenței umane. Cu toate acestea, în sistemul lui Crabb, emoțiile, la fel ca voința, se bazează pe ceea ce se ascunde sub linia de plutire. Conform perspectivei lui Crabb, emoțiile pot fi înțelese doar în măsura în care sunt interpretate în lumina conținutului inconștient al Cercurilor Personal și Rațional. De fapt, potrivit lui Crabb, emoțiile multor oameni pot fi în mare parte scufundate în inconștient, astfel încât aceștia nu își simt în mod conștient emoțiile profunde. Astfel, singura modalitate de a înțelege semnificația emoțiilor umane este de a le privi din perspectiva îngustă a teoriei neprobate a lui Crabb privind inconștientul.

Emoțiile conștiente și inconștiente joacă un rol important în tipul de consiliere psihologică care se bazează pe teoriile inconștientului și ale ierarhiei nevoilor. Emoțiile pot servi la a face o persoană vulnerabilă la schimbare. Emoțiile pot fi ca niște fisuri în straturile strategiilor de autoprotecție. Dacă are loc un eveniment care atinge emoțiile, o persoană devine vulnerabilă. Ea poate fie să devină defensivă și să adauge la straturile sale de autoprotecție, fie poate fi dispusă să experimenteze emoția. Experiența emoțională poate servi ca o spărtură prin straturile strategiei de autoprotecție pentru a expune conținutul inconștientului. În plus, atunci când are loc o înțelegere, este de așteptat un răspuns emoțional.

Emoțiile provocate de Crabb sunt cele de dezamăgire și durere pe care persoana consiliată le simte din cauza păcatelor altora. El îi încurajează pe oameni să intre în durerea lor și să experimenteze dezamăgirea lor. El crede că, făcând acest lucru, o persoană va fi condusă către Dumnezeu pentru a găsi satisfacția setei. Cu toate acestea, o astfel de activitate poate servi în mod nepotrivit pentru a elibera o persoană de sentimentele de vinovăție. Deși Crabb poate că nu vede acest lucru, consecința naturală a concentrării asupra dezamăgirilor personale este ușurarea vinovăției. La urma urmei, dacă păcatul unei persoane se datorează unor nevoi neîmplinite, atunci nu este vina ei că este păcătoasă. De fapt, este vina altora și poate chiar a lui Dumnezeu pentru că nu a împlinit nevoile în moduri mai evidente.

Apeluri pentru schimbare.

A fi dispus să te schimbi și să treci prin procesul dureros al schimbării trebuie să aibă loc la nivel conștient, chiar și conform sistemului lui Crabb. Oamenii sunt responsabili pentru alegerile lor. Dar cum? În loc să facă schimbări evidente la nivel conștient, oamenii trebuie să aleagă să se schimbe cu adevărat, fiind dispuși să privească în interior. Totuși, această acțiune este motivată inconștient? Poate că am putea spune că, în sistemul lui Crabb, al doilea cel mai grav păcat dintre toate este refuzul de a privi în interior pentru a descoperi păcatul primar al autoprotecției.

Probabil că, dacă Crabb nu crede că oamenii pot într-adevăr decide să facă ceva în legătură cu expunerea materialului lor inconștient, nu s-ar fi deranjat să își scrie cărțile. El folosește rațiunea pentru a se adresa gândirii evaluative conștiente a unei persoane în partea conștientă a Cercului Rațional. Aici încearcă să convingă oamenii să creadă că se pot schimba cu adevărat din interior spre exterior, dacă folosesc metoda sa. El face apel la cercul volițional, convingându-i să fie dispuși să își expună nevoile interioare și strategiile de manipulare. Iar prin poveștile sale din viața reală și prin promisiunile sale de schimbare și creștere, el face apel la cercul emoțional. Astfel, el se adresează minții conștiente pentru a-i aduce pe oameni în punctul de a expune așa-numitul inconștient. Iar prin toată argumentația există atât critici directe, cât și implicite la adresa celor care refuză sau se opun acestui tip de procesare.

Procesul de sfințire psihologică al lui Crabb.

Potrivit lui Crabb, orice încercare de schimbare fără curățarea subsolului ascuns (inconștientul) va avea ca rezultat doar o conformare exterioară superficială ^.9 Consilierii încearcă astfel să expună ceea ce ei consideră a fi straturi de autoprotecție pe care oamenii le-ar fi construit pentru a evita durerea stocată în mintea inconștientă. Ei încearcă să expună tehnicile de autoprotecție, cum ar fi negarea, precum și materialul inconștient în sine.

Motivul pentru care ei trebuie să lucreze la strategii de autoprotecție este că, pentru Crabb, acestea constituie esența păcatului. Pentru el, păcatul este, în primul rând, tot ceea ce face o persoană pentru a preveni sau a se elibera de durerea provocată de alții. Astfel, la fel ca psihologii umaniști, Crabb învață că convingerile, gândurile și comportamentele greșite sunt răspunsuri la mediul înconjurător (în primul rând părinții și persoanele semnificative). De fapt, societatea este cea care provoacă corupția prin faptul că nu satisface ceea ce Crabb numește « nevoi legitime ». Psihologii umaniști cred că atunci când nevoile sunt satisfăcute, oamenii vor fi sănătoși și vor răspunde în moduri iubitoare. Atunci când nevoile oamenilor sunt satisfăcute, aceștia vor fi capabili să îi iubească pe alții și să fie responsabili din punct de vedere social. Principala diferență dintre Crabb și omologii săi seculari este că Crabb Îl oferă pe Dumnezeu ca prim satisfăcător al nevoilor, în timp ce secularii au la dispoziție doar resurse umane.

Crabb spune că procesul de expunere nu este ușor. De fapt, este destul de dificil și foarte dureros, atât de mult încât cuvântul durere este repetat pe tot parcursul cărții Inside Out. Este în prima propoziție și pe ultima pagină. Se învață că, deși nu este bine să negi și să relaționezi cu oamenii din straturi defensive, este bine să rănești. Nu numai că este bine să suferi, dar este absolut esențial. Crabb susține că durerea este necesară pentru creștere și că majoritatea oamenilor încearcă să o evite. Prin urmare, oamenii folosesc tot felul de măsuri de autoprotecție « pentru a preveni conștientizarea unui material inconștient dureros ». ¹⁰ Sau, așa cum spune el în Inside Out, « Cei mai mulți dintre noi fac față vieții prefăcându-se ». ¹¹ Prin urmare, se presupune că toată lumea este implicată în negare. Se face referire în mod repetat la mecanismele freudiene de apărare a ego-ului de negare și reprimare în inconștient și la straturile de autoprotecție, care au fost construite pentru a preveni o expunere sinceră ^.12

Potrivit lui Crabb, schimbarea profundă necesită o muncă din interior (inconștient) către exterior. Ea constă în înlăturarea straturilor de autoprotecție. Crabb spune:

Multe dintre persoanele cu care ne confruntăm în consiliere se ascund în spatele a tot felul de straturi defensive menite să protejeze un sentiment fragil de acceptare de sine sau să împiedice respingerea sau eșecul să atingă o identitate de sine deja schilodită. Consilierea presupune îndepărtarea straturilor, uneori cu blândețe, alteori cu forță, pentru a ajunge la adevărata persoană de dedesubt. Contextul tuturor acestor eforturi trebuie să fie acceptarea autentică sau, după cum spune Rogers, considerația pozitivă necondiționată față de valoarea individului ^.13 (sublinierea a fost adăugată.)

Procesul de expunere poate fi un imbold blând, dar ferm, prin încurajarea persoanei să vorbească despre sentimentele sale. Crabb sugerează o modalitate de a face acest lucru:

Începeți prin a cere feedback despre dumneavoastră: « Cred că îmi este greu să mă apropii cu adevărat de oameni. M-am întrebat dacă comunic faptul că sunt prea ocupată sau prea importantă pentru o prietenie adevărată. Mi-ar plăcea să aflu cum mă percepe fiecare dintre voi în acest grup, chiar și acum când vă spun asta. Cum vă fac să vă simțiți? » ¹⁴ (sublinierile au fost adăugate).

Pe măsură ce o persoană se concentrează asupra sentimentelor sale, se presupune că obține o înțelegere a inconștientului său.

Terapeutul nu numai că va încuraja admiterea și exprimarea sentimentelor, dar uneori poate încerca să evoce aceste emoții. Cu toate acestea, Crabb avertizează că nu oricine ar trebui să încerce acest lucru. El spune că  » implicarea semnificativă trebuie să preceadă eforturile de a expune păcatul celuilalt« . (Sublinierea sa.) El continuă:

Nimeni nu ar trebui să se numească ministru al expunerii pentru întreaga congregație. Atunci când cineva îmi spune că par insistent, capacitatea mea de a primi bine acele informații depinde în parte de cât de convins sunt că celui care a dat informațiile îi pasă cu adevărat de mine ^.15

Astfel, expunerea poate fi destul de directă. Dar, potrivit lui Crabb, atâta timp cât totul se face cu « considerația pozitivă necondiționată » a lui Rogers și cu motivul potrivit, se poate spune aproape orice pentru a expune ceea ce se ascunde sub suprafață ^.16 Acuzațiile directe sau implicite de negare pot fi, de asemenea, folosite pentru a expune strategiile de autoprotecție ale unei persoane.

Crabb recomandă, de asemenea, implicarea grupului în expunerea straturilor și a strategiilor, precum și consilierea individuală. Și, deși nu se intenționează să se facă rău, un astfel de proces poate duce la atacuri personale pentru a face găuri în straturi, astfel încât persoana să poată vedea în sfârșit că neagă și ce neagă. În The Journal of Humanistic Psychology, John Rowan descrie ce se întâmplă în mediul secular:

Am văzut oameni hărțuiți și intimidați în grupuri pentru că nu își exprimau sentimentele, sau chiar pentru că nu își exprimau sentimentele potrivite, cum ar fi furia. … Am văzut chiar oameni criticați pentru că nu își exprimau sentimentele tot timpul! ¹⁷ (Sublinierea lui.)

Observați importanța sentimentelor. În tipul de terapie care caută să scoată la iveală motivele și convingerile ascunse în inconștient, este de așteptat ca un răspuns emoțional să însoțească insight-ul. Dacă nu există suficiente emoții puternice, aceasta poate indica faptul că straturile nu au fost penetrate. Astfel, o emoție puternică este ca un semn că se fac progrese.

Deși Crabb ar nega fără îndoială că ar fi intimidat sau intimidat vreodată pe cineva, însuși procesul de expunere poate fi destul de intimidant. De asemenea, o intimidare și o intimidare subtilă, verbală și nonverbală, poate apărea în procesul de încercare de a expune așa-numitele conținuturi ale inconștientului. Și Crabb insistă că adevărata schimbare necesită o expunere a motivelor și credințelor inconștiente ^.18 De asemenea, el pune accentul pe sentimente și crede că emoțiile puternice însoțesc adevărata înțelegere și creștere. În discutarea unui caz particular, el spune

Primul act al schimbării stilului său actual de relaționare trebuia să fie deschiderea sa spre a simți durerea trecutului său. Numai atunci ar fi fost în măsură să realizeze cât de profund era hotărât să nu mai simtă niciodată acea durere. … trecerea la niveluri mai profunde de implicare cu ceilalți a necesitat ca acest om să își simtă mai profund durerea și să își înfrunte păcatul de autoprotecție. Cu cât pătrundem mai profund în dezamăgirea noastră, cu atât ne putem confrunta mai temeinic cu păcatul nostru. Dacă nu simțim durerea de a fi victimizați, vom avea tendința de a limita definiția problemei noastre cu păcatul la acte vizibile de transgresiune ^.19 (Sublinierea noastră.)

Observați accentul pus pe faptul că am fost victimizați. În loc să ne confruntăm cu propria noastră depravare și cu propriul nostru eșec de a-L iubi pe Dumnezeu și pe ceilalți, trebuie să ne concentrăm asupra ofenselor din trecut pe care alții le-au comis împotriva noastră. Practic vorbind, procesul de a vorbi despre trecut și de a simți acut dezamăgirile din trecut ar putea foarte bine să implice dezonorarea părinților. Ne întrebăm unde îi încurajează Biblia pe oameni să expună public păcatele altora pentru propriul beneficiu. Este cu siguranță opusul iertării biblice și al îndemnurilor de a face bine dușmanilor și de a învinge răul cu binele. În plus, prin amplificarea dezamăgirilor din trecut, o persoană ar putea fi chiar încurajată să dea vina pe Dumnezeu.

Această întoarcere la durerea trecutului se bazează pe teoria freudiană a abreacțiunii. Dicționarul de psihologie definește abreacția ca fiind « descărcarea tensiunii prin retrăirea în cuvinte, sentimente și acțiuni » a unui eveniment dureros din trecut ^.20 Se presupune că retrăirea durerii unei experiențe trecute eliberează o persoană din strânsoarea inconștientă a acesteia. Cu toate acestea, cercetările nu au dovedit niciodată această idee. Pe de altă parte, există mari suspiciuni că exact inversul este adevărat. În loc să scape de durerea din inconștient, o persoană ar putea, de fapt, să creeze o nouă durere și să facă proverbialul munte dintr-un deal de cârtiță. Și, deși poate exista o falsă ușurare a vinovăției și poate exista un sentiment de ușurare după durere și plâns, nimic nu se schimbă cu adevărat, cu excepția unei schimbări a responsabilității pentru păcat și a unui angajament mai puternic față de tehnica de aberație și sistemul care o încorporează. Forme similare de aberație și de angajament aferent apar în rebirthing, terapia primară, vindecarea interioară, est și Gestalt, precum și în psihanaliză.

Cu toate acestea, în astfel de contexte, orice schimbare cu adevărat utilă nu depinde de aceste teorii sau tehnici. Prin urmare, dacă cineva se schimbă în bine în cadrul unui astfel de proces, acest lucru are mai mult de-a face cu angajamentul personal față de schimbare decât cu procesul în sine ^. În plus, așteptările unei persoane cu privire la schimbare au, de asemenea, mai mult de-a face cu schimbarea unei persoane decât cu procesul sau metoda utilizată. Cercetătorul David Shapiro afirmă că « tratamentele diferă ca eficacitate doar în măsura în care trezesc la clienți grade diferite de așteptare a beneficiului » ²².

O metodă de consiliere este întotdeauna dependentă de teoria din spatele ei. Și dacă cineva crede că trebuie să se dezbrace de straturi și să simtă durerea care rezidă în inconștient, atunci « no pain, no gain » sau « durerea este câștig ». Nu numai că, în general, înțelegerea pe care o obține o persoană are mai mult de-a face cu ceea ce caută terapeutul decât cu ceea ce se află cu adevărat acolo. Dacă terapeutul caută un trecut dureros, persoana consiliată i-l va oferi. Dacă el caută arhetipuri în vise, persoana consiliată le va scoate la iveală. Ca în cazul tuturor sistemelor psihoterapeutice, tot ceea ce face o persoană poate fi interpretat în funcție de sistem.

Crabb nu pledează doar pentru o astfel de expunere în consiliere. El încurajează grupurile mici să se întâlnească pentru același scop. În loc să studieze Biblia, membrii interacționează pentru « a oferi feedback cu iubire și pentru a primi feedback fără a fi defensivi ». ²³ El dă exemplul unui grup mic care a încurajat un bărbat să se concentreze asupra momentelor sale de dezamăgire și asupra « refuzului său de a intra adânc în experiența dezamăgirii sale ». ²⁴ Răspunsul bărbatului la sondaj a fost să spună: « Trebuie să mă concentrez asupra durerii mele și să nu mă gândesc la altceva decât la cât de rău am fost victimizat? Sunt mai interesat să știu cum îmi pot continua viața. Ce a trecut a trecut. Vreau să învăț să relaționez eficient cu oamenii acum. » ²⁵ Crabb îl critică apoi pe bărbat pentru « angajamentul său autoprotector de a nu experimenta niciodată nivelul de durere pe care l-a simțit în copilărie. » ²⁶

Crabb folosește greșit Scriptura pentru a susține această practică de sondare ^.2‘ El citează Evrei 3:13:

Luați seama, fraților, ca nu cumva să fie în vreunul dintre voi o inimă rea de necredință, care să se depărteze de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi, cât se cheamă ziua de astăzi, ca nu cumva vreunul dintre voi să se împietrească prin înșelăciunea păcatului.

Acest verset nu are nimic de a face cu îndemnul de a simți durerea de a fi victimă sau de a urma procesul dezvoltat de Crabb. Exortația este de a rămâne fideli credinței, ca nu cumva cineva să dezvolte necredința și să se îndepărteze de Dumnezeu. « Inima rea a necredinței’ nu este inconștientul, ci alegerea conștientă a necredinței și îndepărtarea deliberată de Dumnezeu. Împietrirea nu se referă la construirea unor straturi de protecție în jurul fricii și durerii inconștiente. Este vorba de încăpățânarea necredinței. Același capitol se referă la faptul că israeliții și-au împietrit inimile atunci când au fost ispitiți în pustie. O astfel de împietrire este un refuz de a crede și de a se supune lui Dumnezeu.

Întrucât Crabb susține că fiecare persoană ar avea un nucleu central de nevoi, temeri și dureri inconștiente, acoperite de straturi de autoprotecție, metodologia sa nu se limitează la persoanele cu probleme vizibile. Terapia sau procesarea sa este pentru toată lumea. El crede că este esențial pentru noi toți să recunoaștem că avem o problemă cu identitatea sexuală. De fapt, el consideră că problema este atât de gravă încât nu va exista nicio schimbare reală până când nu o vom înfrunta. El spune:

Până când nu simțim disconfortul profund pe care îl simțim în relaționarea ca bărbați și femei, nu am atins miezul luptei noastre ^.28

El continuă:

Chiar în centrul sufletului nostru, simțim rușinea și teama legate de identitatea noastră ca bărbat sau femeie. Bărbaților le lipsește încrederea sănătoasă că sunt bărbați integri care se pot mișca în lumea lor fără teama de a fi complet distruși de eșec sau lipsă de respect. Femeilor le lipsește acea conștiință liniștită și îmbucurătoare că sunt femei sigure care își pot îmbrățișa lumea fără grija de a-și vedea identitatea esențială zdrobită de abuzul sau respingerea cuiva ^.29

El spune că aceste sentimente de rușine sunt legate de îndoielile cu privire la identitatea noastră sexuală și « oferă o motivație puternică pentru a ne proteja de alte răni ». ³⁰ Ele sunt atât de puternice încât:

Nu ne vom confrunta cu manevrele de autoprotecție și nici nu vom fi convinși cu pasiune de păcătoșenia lor până când nu vom vedea că funcția lor este de a păstra ceea ce a mai rămas din identitatea noastră ca bărbați și femei ^.11 (Sublinierea noastră.)

Aceasta este o combinație interesantă între libidoul lui Freud (energia sexuală), animus și anima lui Jung (elementele inconștiente ale masculinității și feminității) și ierarhia nevoilor lui Maslow. Crabb încearcă să susțină această teorie cu Romani 1:26, 29-32. Cu toate acestea, explicația acelor comportamente păcătoase, inclusiv păcatele sexuale și alte forme de imoralitate, a fost deja dată în versetele anterioare. Explicația dată de Dumnezeu nu este identitatea sexuală incertă, ci mai degrabă închinarea și slujirea creaturii (eul uman) mai mult decât a Creatorului.

. Când au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci au devenit deșarte în închipuirile lor și inima lor nebună s-a întunecat. Pretinzând că sunt înțelepți, s-au făcut nebuni și au schimbat slava Dumnezeului necoruptibil într-un chip făcut asemenea omului coruptibil. . . . De aceea și Dumnezeu i-a dat la necurăție prin poftele inimilor lor, ca să-și dezonoreze între ei trupul; ei au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit creaturii mai mult decât Creatorului, care este binecuvântat în veci. Amin. (Romani 1:21-25.)

Crabb oferă metoda sa psihologică tuturor creștinilor, deoarece el crede că expunerea nevoilor inconștiente, a temerilor, a durerilor și a strategiilor greșite este un mijloc necesar pentru creșterea personală a creștinilor. El susține că aceasta este calea prin care oamenii devin cu adevărat dependenți de Dumnezeu. El spune că:

Până când nu vom admite că nimic și nimeni altcineva nu ne satisface cu adevărat, nu vom depinde niciodată de Hristos. Iar singura modalitate de a recunoaște că nu există nicio satisfacție reală în afară de Hristos este să simțim dezamăgirea în orice altă relație ^.32

Pentru Crabb, baza dependenței de Dumnezeu este nevoia noastră de a fi respectați și iubiți, mai degrabă decât propria noastră incapacitate de a-L iubi și asculta pe Dumnezeu. Și, deși Dumnezeu îi binecuvântează într-adevăr pe copiii Săi, dependența de Dumnezeu începe cu descoperirea de către Duhul Sfânt a propriei noastre depravări, nu cu propriile noastre dezamăgiri și victimizarea de către alții.

În încercarea de a-i aduce pe oameni la dependența de Dumnezeu prin transformarea dezamăgirilor din trecut în munți mizerabili și prin concentrarea pe sentimentele de victimă, dependența se poate deplasa cu ușurință de la Dumnezeu la o sursă de ajutor mai temporală, și anume procesul în sine. Și pare a fi unul fără sfârșit, pentru că cineva nu poate scăpa niciodată de păcat prin rememorarea rănilor și dezamăgirilor din trecut și simțirea lor până la capăt. Este ca o roată fără sfârșit, cu membrii grupului care fac cu rândul. Se pare că adevărul, harul, pacea și bucuria lui Dumnezeu sunt înlocuite de confuzie, lucrări, sondare și durere. Cu toate acestea, Crabb spune că, pentru ca creștinii să fie autentici și să-i inspire pe alții să dorească ceea ce au ei, trebuie să treacă prin acest tip de procesare ^.33

Evaluarea teologică a teoriei sfințirii a lui Crabb
.

Doctrina lui Crabb privind schimbarea implică expunerea durerii inconștiente și schimbarea strategiilor inconștiente. Ca atare, doctrina sa despre sfințire se reduce la ideea că o persoană trebuie să își modifice convingerile și strategiile inconștiente cu privire la modul de satisfacere a celor mai profunde două nevoi/dorințe ale sale. Din nou, ca și în cazul celorlalte doctrine psihologice care susțin acest model de consiliere, nu se poate găsi niciun teolog ortodox de-a lungul istoriei bisericii care să interpreteze doctrina biblică a sfințirii într-o astfel de manieră.

Perspectiva lui Crabb asupra sfințirii nu se bazează nici pe o înțelegere ortodoxă a Scripturii, nici pe un studiu atent al unor pasaje cheie ale sfințirii, precum Romani 6-8; Efeseni 46; 2 Corinteni 3; și Galateni 5. Cu toate acestea, Crabb propune ca metoda sa să influențeze modul în care cineva abordează Biblia. El spune:  » Trebuie să venim la Biblie cu scopul de a ne expune pe noi înșine în mod conștient. » ³⁴ (Sublinierea este a noastră.) Această tehnică a expunerii pe noi înșine, cu psihologia care stă la baza ei, este menită să îndeplinească chiar lucrarea pe care Domnul a atribuit-o Duhului Sfânt și Cuvântului însuși.

Biblia face mai mult decât să enunțe simple principii. Ea este activată în viețile noastre de însuși Domnul. Psalmul 19 subliniază în mod clar ce poate face Cuvântul lui Dumnezeu:

Legea Domnului este desăvârșită, convertește sufletul; mărturia Domnului este sigură, face înțelept pe cel simplu.

Legile Domnului sunt drepte, bucurând inima; porunca Domnului este curată, luminând ochii.

Frica de Domnul este curată, veșnică; judecățile Domnului sunt adevărate și drepte în întregime.

Ele sunt mai de dorit decât aurul, da, decât mult aur fin; mai dulci, de asemenea, decât mierea și fagurele de miere.

Mai mult, prin ele este avertizat robul tău; și în păstrarea lor este mare răsplată.

Cine poate înțelege greșelile lui? curățește-mă de greșeli secrete.

De asemenea, păzește pe robul tău de păcatele îngâmfate; nu le lăsa să stăpânească asupra mea; atunci voi fi drept și voi fi nevinovat de marea fărădelege.

Cuvintele gurii mele și meditația inimii mele să fie plăcute înaintea Ta, Doamne, tăria mea și izbăvitorul meu. (Psalmul 19:7-14.)

Acest Psalm spune că Cuvântul produce o schimbare profundă într-o persoană. Cu toate acestea, este important să ne amintim că Cuvântul nu poate fi separat de Cel care a rostit Cuvântul. Ori de câte ori Cuvântul acționează în viața unei persoane, este Domnul care lucrează prin Cuvântul Său. Domnul este cel care convertește sufletul prin Cuvântul Său. Domnul este Cel care curăță de păcat și face o persoană pură. Domnul este Cel care luminează ochii prin Cuvântul Său, care îi permite unei persoane să își înțeleagă erorile și care o curăță de greșelile secrete.

Implicarea directă a Domnului în slujirea Cuvântului este subliniată și mai mult la sfârșitul Psalmului, când David se roagă ca Domnul să îl facă capabil să gândească, să spună și să facă ceea ce este drept.

În toate cărțile sale, Crabb nu a explicat și nici nu a exaltat rolul Duhului Sfânt în procesul de schimbare. În schimb, el minimalizează lucrarea unică a activităților Duhului Sfânt în inima unei persoane care citește cu seriozitate Cuvântul lui Dumnezeu în scopul sfințirii și ascultării. El spune că,

Este greșit să tratăm un text ca pe o placă Ouija autorizată. Nu trebuie să citim un pasaj și să ne așteptăm ca Duhul lui Dumnezeu să imprime în mod mistic în conștiința noastră orice cunoaștere de sine dorește El să avem ^.35

Aceasta este o negare a 2 Timotei 3:16-17 și este contrară învățăturii biblice clare privind lucrarea Duhului Sfânt.

Pasaje precum Romani 8 și Galateni 5 subliniază lucrarea Duhului Sfânt în sfințire. Cum poate cineva să pretindă că promovează viziunea biblică asupra schimbării și totuși să nu includă caracterul și lucrarea Duhului Sfânt? Cum poate cineva să creadă în noțiunile lui Crabb despre schimbarea reală atunci când el accentuează și exaltă teorii precum inconștientul, cu presupusele sale conținuturi și puteri, mai degrabă decât Duhul Sfânt? Cum poate el să ignore ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu spune despre sine în ceea ce privește schimbarea și creșterea? Unde este accentul pus pe umblarea conform Duhului? Unde este încrederea în realitatea profundă a vieții noi, pe care Pavel o declară în Galateni 2:20?

Sunt răstignit împreună cu Hristos; totuși trăiesc; dar nu eu, ci Hristos trăiește în mine; și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.

Indicațiile lui Crabb pentru schimbare nu reflectă doctrina schimbării conținută în acele pasaje.

Crabb prezintă o viziune a sfințirii care diferă radical de poziția istorică a bisericii. Ea reprezintă o doctrină psihologică. Aceleași teorii despre nevoi și inconștient pot fi găsite în textele de psihologie. Singura diferență este că Crabb a adăugat doctrinei sale psihologice cadrul de referințe biblice, așa-numitele categorii și limbajul care sună biblic, ceea ce, desigur, îl face un integraționist.

Este posibil ca psihologii și psihiatrii seculari care L-au respins pe Dumnezeu să fi putut produce vreodată o interpretare a naturii profunde a omului și a metodei de schimbare care să fie în deplin acord cu Scripturile? Ar fi dificil să împăcăm o astfel de idee cu I Corinteni 1:18-2:14:

Pentru că, după ce în înțelepciunea lui Dumnezeu lumea, prin înțelepciune, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu, prin nebunia propovăduirii, să mântuiască pe cei ce cred …. Căci am hotărât să nu cunosc nimic între voi, decât pe Isus Hristos și pe El răstignit. . . . Și vorbirea și propovăduirea mea nu erau cu cuvinte ispititoare ale înțelepciunii omenești, ci prin demonstrația Duhului și a puterii, pentru ca credința voastră să nu stea în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu. . . . Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, pentru că sunt nebunie pentru el; și nici nu le poate cunoaște, pentru că sunt discernate duhovnicește. (1 Cor. 1:21 și 2:2, 4, 5, 14.)

Doctrina lui Crabb cu privire la schimbare este cu mult sub doctrina schimbării așa cum a fost expusă de Pavel în Romani 6-8. Dacă schimbarea reală implică doar reprogramarea inconștientului pentru a citi: « Hristos a satisfăcut cele două nevoi/dorințe ale mele », atunci Pavel ar fi putut să-și încheie prezentarea despre sfințire în echivalentul a trei versete. Odată învățat sistemul lui Crabb, acesta este un mod convenabil și simplist de a privi natura umană. Speculațiile sale prea simple nu reflectă bogăția, plenitudinea și acuratețea învățăturii biblice despre sfințire și schimbare.

15 – ÎNROBIREA EVANGHELIEI DE PSIHOLOGIE

Crabb își dezvăluie abordarea sa față de Scriptură în discuția sa « Răsfățarea egiptenilor ». El începe cu un angajament față de valoarea teoriilor psihologice și speră să folosească Biblia ca un dispozitiv de selecție pentru a determina ce să păstreze și ce să arunce. Problema începe imediat cu convingerea că teoriile psihologice despre natura omului au ceva util de adăugat Bibliei, care se presupune că nu abordează în mod direct toate aspectele vieții și evlaviei. Această presupunere de început elimină Biblia ca unic judecător și standard. Ea nu poate fi singurul standard atunci când o persoană a decis deja că teoriile psihologice, concepute de mințile întunecate ale celor nereduși, au ceva esențial de adăugat. Există o prejudecată imediată care devine fie standardul în sine, fie limitează sever utilizarea Bibliei ca standard adevărat.

Biblia pretinde a fi tratatul cu autoritate privind doctrina omului, inclusiv natura decăzută, mântuirea, sfințirea, credința și ascultarea. Prin urmare, dacă cineva dorește să studieze condiția umană, trebuie să înceapă cu Scriptura mai degrabă decât cu psihologia. Angajamentul trebuie să fie, în primul rând, acela că Biblia este în sine complet suficientă pentru chestiuni de viață și comportament. Aceasta nu înseamnă că ea este doar un cadru suficient pe care să se suspende teoriile psihologice nedovedite. Cel care se angajează față de suficiența Cuvântului lui Dumnezeu și față de lucrarea Duhului Sfânt va studia Biblia cu rugăciune și atenție pentru a căuta să înțeleagă și să înțeleagă natura omului și modul în care Dumnezeu intenționează să îl schimbe. El nu va fi distras de « perspective valoroase » ascunse în marasmul de teorii și terapii concepute de cei care nu Îl recunosc pe Dumnezeu și nici nu Îl caută ca sursă a vieții și a evlaviei lor. El nu va fi influențat de teoria psihologică și nu va interpreta Biblia în funcție de noțiuni preconcepute. În schimb, el va crede că Biblia este atât pe deplin suficientă, cât și singurul standard al adevărului în ceea ce privește doctrinele lui Dumnezeu și ale omului.

Crabb este de acord verbal că Biblia este singurul standard adecvat și spune că Scripturile sunt suficiente – cu anumite calificări. Cu toate acestea, el pornește de la presupunerea că psihologia poate oferi informații valoroase. Acest lucru creează o prejudecată imediată în abordarea sa față de Scriptură. Deși Crabb a observat anumite teorii psihologice care contrazic Cuvântul lui Dumnezeu, el a demonstrat un angajament ferm pentru a găsi un acord între psihologie și Biblie. Astfel, el abordează Scriptura cu tendința de a confirma și apăra convingerile sale prețioase în teoriile psihologice alese de el.

O astfel de abordare a Scripturii conduce adesea la o eisegeză subiectivă și imaginativă, mai degrabă decât la o exegeză solidă. Exegeza este încercarea de a stabili sensul afirmațiilor și pasajelor din Biblie. În Baker’s Dictionary of Theology, Everett Harrison spune

Exegeza se bazează pe două principii fundamentale. În primul rând, presupune că gândirea poate fi transmisă cu acuratețe prin cuvinte, fiecare dintre acestea având, cel puțin inițial, propria sa nuanță de sens. În al doilea rând, presupune că conținutul Scripturii este de o importanță atât de mare pentru om, încât justifică efortul cel mai minuțios de a descoperi exact ceea ce Dumnezeu încearcă să transmită prin cuvântul său ^.1 (Sublinierea a fost adăugată.)

Eisegeza, pe de altă parte, se referă la faptul de a veni la un text biblic cu idei preconcepute și de a face să pară că pasajul confirmă acele idei preconcepute. Este similar cu ceea ce oamenii numesc « proof-texting », folosirea Bibliei pentru a dovedi orice noțiune pe care o avem în minte. Acesta este un lucru ușor de făcut pentru noi toți. Atunci când avem idei preferate, este extrem de ușor să găsim tot felul de pasaje care par să se potrivească cu acestea. Singura modalitate de a preveni acest lucru este să lăsăm Biblia să vorbească de la sine. Acest lucru implică să aderăm la ceea ce spune de fapt pasajul cu referire la context, la intenția și scopul Scripturii și la o înțelegere corectă a cuvintelor.

Tratarea Scripturii de către Crabb ignoră în mod constant regulile exegezei corecte. Crabb nu reușește să demonstreze în niciuna dintre cărțile sale publicate o aderență suficientă la regulile de interpretare corectă a Bibliei. Majoritatea covârșitoare a pasajelor din Scriptură citate în cărțile sale sunt interpretate în așa fel încât să se potrivească cu propriile sale idei. Ele sunt reduse la vopsea biblică folosită pentru a acoperi opinii psihologice.

Hristos și Crucea în modelul de integrare al lui Crabb.

Amalgamarea de către Crabb a psihologiei cu Biblia afectează chiar și mesajul Evangheliei. În încercarea de a integra puterea Evangheliei cu lipsa de putere a psihologiei, el ajunge la o Evanghelie psihologică. Chiar și afirmațiile sale corecte din punct de vedere teologic alimentează teologia sa a nevoii. De exemplu, el spune,

Evanghelia este cu adevărat o veste bună. Atunci când problemele interne ale oamenilor sunt expuse, când dorințele nesatisfăcute sunt resimțite într-un mod care duce la o durere copleșitoare, când egocentrismul este recunoscut în fiecare fibră, atunci (și abia atunci) poate fi apreciată cu adevărat minunea Evangheliei ^.2 (Sublinierea a fost adăugată.)

Prima propoziție este adevărată. Cu toate acestea, următoarea propoziție depinde în totalitate de teologia sa a nevoilor.

Crabb interpretează mesajul crucii în lumina teoriei sale psihologice a nevoilor/dorințelor inconștiente. În sistemul lui Crabb, scopul crucii este de a umple golul celor două nevoi/dorințe nesatisfăcute, astfel încât oamenii să nu fie nevoiți să caute în altă parte pentru a le satisface. El pare să sugereze că înțelegerea celor două nevoi/dorințe profunde ale inconștientului aduce cea mai profundă înțelegere posibilă a Evangheliei. De fapt, avem impresia clară că, dacă creștinii nu înțeleg miezul gol și nu le recunosc setea, ei vor limita puterea Evangheliei în viața lor ^.3 Prin urmare, mesajul Evangheliei în sine este legat direct de o propunere psihologică, chiar dacă această propunere nu este în concordanță cu Scriptura.

Aceasta nu este o chestiune minoră în cărțile lui Crabb, pentru că el promovează în mod regulat conceptul că Hristos umple golul celor două nevoi nesatisfăcute sau că numai Hristos poate ușura durerea atroce a celor două dorințe nesatisfăcute ale noastre. Prin această mentalitate, hristologia este interpretată direct în lumina teoriei sale. Crabb subsumează persoana și lucrarea lui Hristos sub o temă psihologică care nu s-a dovedit niciodată a fi în acord cu Cuvântul. Accentul se mută de la suveranitatea, neprihănirea și harul lui Dumnezeu la presupusa nevoie a omului de a fi valoros prin securitate și semnificație.

Se poate observa că teologia nevoilor a lui Crabb și Iisus Hristos se întâlnesc în toate cărțile sale. De exemplu, The Marriage Builder include numeroase fraze care fac legătura între Hristos și conceptul psihologic al lui Crabb de inconștient cu cele două nevoi substanțiale ale sale ^.4 În alte cărți ale sale, el îl leagă pe Hristos de teoriile sale psihologice ale celor două dorințe, ale setei în miezul gol și ale negării/autoprotecției. Astfel, el interpretează doctrina lui Isus Hristos în lumina teologiei sale a nevoilor. Totuși, nicio informație biblică nu indică faptul că Domnul dorește ca persoana și lucrarea Sa să fie reinterpretate în acest mod. Înainte de a-L lega pe Isus de o teorie psihologică a inconștientului, Crabb trebuie mai întâi să prezinte dovezi biblice ferme și convingătoare ale veridicității acesteia. El trebuie să demonstreze că Cuvântul viu și scris este în deplin și sincer acord cu doctrina sa.

Subsumarea doctrinelor biblice sub teoria psihologică

Doctrinele creștine care sunt predate în cărțile lui Crabb intră toate sub umbrela teoriilor sale psihologice. Nimic nu scapă explicațiilor sale despre natura omului și relația sa cu Dumnezeu și cu ceilalți. Totul este explicat în termeni de inconștient. Problema cu încercarea de a folosi materialul lui Crabb este că nu se poate împrumuta din programul său fără a afirma că fundamentele sale psihologice sunt adevărate. De exemplu, dacă cineva respinge teoria lui Crabb privind inconștientul, nu poate accepta pe deplin restul propunerilor lui Crabb, deoarece și acestea se bazează pe această fundație de bază. Astfel, nu poate exista o respingere parțială a modelului psihologic de consiliere al lui Crabb. Dacă cineva respinge veridicitatea teoriilor sale împrumutate privind inconștientul, atunci trebuie să respingă restul sistemului.

Fiecare persoană și fiecare doctrină menționată sunt subsumate teoriilor psihologice ale lui Crabb. Nu numai că doctrina omului este redusă la o construcție psihologică, dar Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt supuși modelului său de consiliere. Prin psihologizarea doctrinelor și redefinirea unor termeni precum setea, Crabb ne-a oferit un nou mod de a interpreta și înțelege Scriptura. O persoană a observat :

Deoarece Crabb a redefinit toți termenii, pentru a înțelege cu adevărat Scriptura din punctul său de vedere, trebuie să citești Biblia cu definițiile sale (ghidul) alături de tine, în același mod în care Știință și sănătate cu cheia Scripturilor este instrumentul necesar pentru a înțelege Biblia din perspectiva unui cercetător creștin. … ⁵

De exemplu, Evanghelia devine vestea bună că Isus satisface cele două nevoi care motivează toate comportamentele din inconștient. Păcatul devine strategii pentru satisfacerea nevoilor de semnificație și securitate. Mărturisirea se reduce la a obține o înțelegere a acestor strategii greșite. Iar pocăința deplină vine doar prin intrarea în contact cu durerea trecutului. Fiecare problemă personală și fiecare caz istoric sunt interpretate în lumina modelului său psihologic de consiliere, chiar dacă nu se poate demonstra că modelul este biblic.

Pentru că Crabb își promovează modelul de consiliere ca fiind « biblic », pentru că critică anumite aspecte ale psihologiei și pentru că își asigură cititorii că verifică biblic toate materialele din psihologie înainte de a le folosi, mulți presupun că modelul său de consiliere este biblic. Încercarea sa de a folosi Biblia pentru a selecta doar ce este mai bun din sistemele de consiliere psihologică ilustrează faptul că nu se poate rămâne fidel Cuvântului lui Dumnezeu în timp ce îl amestecă cu înțelepciunea psihologică neprobată și neștiințifică a oamenilor. El chiar recunoaște pericolele inerente ale integrării și avertizează:

În ciuda celor mai bune intenții de a rămâne biblici, este înfricoșător de ușor să admitem în gândirea noastră concepte care compromit conținutul biblic. Deoarece psihologii au petrecut până la nouă ani studiind psihologia în școală și sunt presați să petreacă o mare parte din timpul lor de lectură în domeniul lor pentru a rămâne la curent, este inevitabil să dezvoltăm un anumit « set mental ». Rezultatul mult prea comun, dar dezastruos, este că tindem să privim Scriptura prin ochelarii psihologiei, când nevoia critică este să privim psihologia prin ochelarii Scripturii ^.6 (Subliniere adăugată.)

Totuși, în ciuda recunoașterii pericolului și a efortului său sincer de a rămâne biblic, Crabb privește Scriptura « prin ochelarii psihologiei ». Dacă ar fi privit cu adevărat « psihologia prin ochelarii Scripturii », s-ar fi îndepărtat de miturile psihologiei și s-ar fi întors la Cuvântul lui Dumnezeu ca mijloc suficient de a înțelege oamenii și de a-i ajuta să se schimbe și să crească.

PARTEA A TREIA: COMENTARII

de Hilton P. Terrell

Îndrăgirea creștinilor pentru progeniturile prolifice ale psihoterapiilor populare ar trebui să fie un motiv de jenă și admonestare din partea liderilor Bisericii. În schimb, psihiatrii și psihologii creștini care refac dogme străine în facsimile ale adevărului biblic sunt imunizați împotriva criticilor necesare. Vaccinul este compus din zelul lor personal incontestabil pentru Hristos, o utilizare generoasă a pasajelor biblice (deși de o relevanță îndoielnică pentru punctele lor dorite) și ignoranța Bisericii cu privire la adevărata natură a psihoterapiei. Un cal troian plin de psihofantasme periculoase ne-a fost pregătit cu profesionalism de către psihiatrii și psihologii creștini. Idolul gol a fost târât în Biserică de către neprofesioniști, a căror nerăbdare de a avea învățăturile psihologice ale lumii explică acceptarea lor mai mult decât o face lucrarea profesioniștilor.

În cultura noastră post-creștină timpurie, creștinilor li se cere din ce în ce mai mult să stea deoparte. Este incomod. Ne dorim ca cineva să ne reducă profilul prin « creștinarea » doctrinelor seculare concurente, așa cum a fost gestionat darwinismul. Ne spunem că creștinii ar trebui să folosească cele mai bune cunoștințe disponibile în slujba lui Hristos. Apologeții sincretismului dintre adevărul biblic și « adevărul » psihologic spun adesea: « Tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu ». Problema este tocmai aici. În cartea Happiness Is a Choice (Fericirea este o alegere), doctorii Minirth și Meier presupun că disciplina lor oferă un anumit adevăr cu privire la aspectul ascuns, nematerial al naturii umane și că psihoterapia lor oferă un mijloc legitim de a concretiza adevărul biblic în vederea aplicării. Nu este așa. În timp ce științele observaționale se pot baza pe presupoziții biblice pentru a ne ajuta, observația nu oferă nicio informație cu privire la problemele omului interior. Practicile psihanalitice sunt însoțite doar de capcanele, jargonul și aura științei. Referirile frecvente la « sănătate » sau biochimie nu verifică declarațiile medicale cu privire la problemele spiritului. La bază, aceste terapii se bazează pe dogmă, nu pe observații științifice, iar dogma este cea odioasă a lui Freud și a adepților săi, care au fost unii dintre cei mai antihristici profesori ai secolului..,

Niciun fel de rafinare bine intenționată a doctrinelor mortale nu le va face curate pentru a fi folosite de creștini. Deși ocazional se găsesc pietre prețioase în minele de cărbune, creștinii care caută pietre prețioase ale adevărului lui Dumnezeu în minele de cărbune psihanalitice vor ieși de obicei cu mâinile goale și murdari. Creștinii profesioniști și neprofesioniști cu discernământ ar trebui să evite complet sistemul periculos.

PARTEA A TREIA: PĂRTĂȘIA CU FREUD

Psihiatrii Dr. Paul Meier și Dr. Frank Minirth sunt cunoscuți pentru cărțile lor cele mai bine vândute, pentru programele lor de radio și televiziune la nivel național și pentru clinica lor, care este una dintre cele mai mari clinici psihiatrice private din America. În plus, ei au predat ani de zile la Dallas Theological Seminary. Ei sunt cu siguranță printre rândurile celor mai populari psihologi ai creștinismului în biserica contemporană.

În această critică vom examina scrierile și discursurile lui Meier și Minirth. Deși o parte din ceea ce au scris a fost scris în colaborare cu alții, nu ne referim la aceștia, deoarece doar îi criticăm pe Meier și Minirth în această secțiune. Presupunem că (chiar dacă unul dintre ceilalți autori ar fi scris ceea ce cităm) acesta reprezintă punctul de vedere al lui Meier și Minirth, altfel ei l-ar fi respins. De asemenea, presupunem că, din moment ce emisiunea radio îi prezintă atât pe Meier, cât și pe Minirth, dacă unul vorbește despre un subiect, celălalt este de acord, cu excepția cazului în care este prezentată o opinie contrară. Astfel, în această critică, atunci când îl cităm pe Meier dintr-o emisiune radio, presupunem că Minirth este de acord.

Cităm din cărțile lor anterioare, precum și din cele mai recente, deoarece nu vedem o schimbare semnificativă în învățătura lor. De fapt, ei au repetat o mare parte din conținutul cărților lor anterioare în cărți ulterioare, casete și emisiuni recente. De exemplu, cartea lor foarte populară  » Fericirea este o alegere » a fost protejată prin drepturi de autor în 1978 ^.111 Cu toate acestea, seria de casete cu același titlu, care se bazează pe acea carte și care conține multe dintre aceleași învățături, a fost protejată prin drepturi de autor la sfârșitul anului 1986 ^.121 De asemenea, ei promovează multe dintre aceleași teme în programele lor de radio și televiziune și continuă să promoveze cărțile lor anterioare.

Deoarece Meier și Minirth au scris atât de multe cărți împreună și individual și, de asemenea, din cauza activității lor extinse în mass-media și a discursurilor publice, nu este posibil să criticăm tot ceea ce au spus și scris. De exemplu, nu abordăm poziția lor nebiblică privind stima de sine, imaginea de sine și valoarea de sine. (Am putea face acest lucru într-un volum viitor.) Ar fi putut fi incluse mult mai multe cercetări și exegeze ale Scripturii pe fiecare dintre subiectele din această secțiune. Cu toate acestea, am dorit să includem doar suficient pentru a ne construi cazul. Notele de subsol furnizate vor oferi informații de cercetare mai exhaustive pentru cei care sunt interesați.

16 – FUNDAMENTE FREUDIENE

Teoria aminei creierului.

Depresia este una dintre temele majore de scriere și vorbire ale lui Meier și Minirth. Ei proclamă o viziune științifică foarte specifică asupra depresiei. Ideea lor despre depresie are două părți. Prima are de-a face cu substanțele chimice din creier, iar a doua are de-a face cu reprimarea și negarea. Baza științifică pentru ideile lor despre substanțele chimice din creier este depășită. Iar ideile lor despre reprimare și negare se bazează în principal pe teoria freudiană neîntemeiată, deși ei nu o identifică ca atare.

Meier și Minirth susțin în mod repetat că a purta ranchiună cauzează epuizarea anumitor substanțe chimice din creier și, prin urmare, duce la depresie. Următoarele afirmații au fost făcute în cadrul popularei lor emisiuni radio:

În afară de cauzele medicale, a purta ranchiună este singurul lucru pe care îl știu care cauzează scăderea serotoninei și a norepinefrinei, cu excepția cazului în care faci parte din cei 1% care suferă de tulburări maniaco-depresive, bipolare sau ceva de genul acesta. … Dacă examenul fizic este normal, există o probabilitate de nouăzeci și nouă la sută ca tu să fii ranchiunos ^.1

Într-o altă emisiune s-a spus următoarele cu referire la afirmația ranchiună-depleție chimică-depresie: « Am spus acest lucru de o mie de ori în ultimii doi sau trei ani în acest program. » ² Meier spune în publicația lor, Psihologia creștină pentru astăzi :

Un adevăr pe care cercetarea psihiatrică și psihologică l-a descoperit în ultimii douăzeci-treizeci de ani este că, atunci când purtăm ranchiună, substanțele chimice serotonină și norepinefrină sunt epuizate în creier și aceasta este cauza depresiilor clinice. Atunci când o persoană iartă, aceasta ajută la restabilirea echilibrului acestor substanțe chimice ^.3

Această idee este reluată în cărțile lor, cum ar fi Happiness is a Choice ⁴ și Introduction to Psychology and Counseling. ⁵ În ultima lor carte, ei afirmă: « Atunci când o persoană își reține furia, creierul își epuizează rezerva de două substanțe chimice esențiale – serotonina și norepinefrina – și apar simptome de depresie. » ⁶

Pentru a evalua afirmațiile lui Meier și Minirth cu privire la substanțele chimice din creier în legătură cu depresia, este necesar să analizăm pe scurt unele dintre cercetări. Există un grup unic de substanțe chimice care apar în mod natural în creierul uman. Aceste substanțe chimice, numite neurotransmițători, ajută la transmiterea mesajelor în interiorul creierului. De fapt, în creier au loc aproximativ 100 000 de reacții chimice pe secundă ^.7 Implicarea lor în comportamentul uman a fost în centrul multor cercetări recente.

Un grup al acestor substanțe chimice este cunoscut sub denumirea de neurotransmițători monoaminici. Cei trei transmițători principali se numesc norepinefrină, serotonină și dopamină. Unele cercetări au indicat faptul că depresia majoră poate fi cauzată de un deficit de serotonină și norepinefrină ^.8 Aceasta este o afirmație provizorie, deoarece nu există suficiente dovezi concludente pentru a susține ipoteza. Cu toate acestea, Meier și Minirth iau sugestii provizorii din cercetare și le transformă în declarații autoritare. Ei declară că « substanțele chimice serotonină și norepinefrină sunt epuizate în creier și aceasta este cauza depresiilor clinice » ⁹ (sublinierea noastră.) Dar există o diferență uriașă între poate (conform cercetării) și sunt și este (conform lui Meier și Minirth). După cum spune medicul, cercetătoarea Nancy Andreasen în cartea sa The Broken Brain (Creierul distrus), ipoteza neurochimică este « mai degrabă o teorie decât un fapt ». ¹⁰ De asemenea, Mayo Clinic Health Letter ridică această întrebare importantă: « Modificările chimice sunt o cauză sau un simptom al problemei? » ¹¹ Cu alte cuvinte, ce a apărut mai întâi? Depresia sau epuizarea neurochimică a creierului?

Meier și Minirth tratează ipotezele ca pe fapte dovedite, însă există o mare diferență între o ipoteză științifică și un fapt dovedit. Una este o afirmație care conduce la investigare; cealaltă este o concluzie care a fost dovedită în mod repetat prin rigoare științifică. În domeniul substanțelor chimice din creier, constatăm o mare prudență în cercetare. Dr. Athanasios Zis și Dr. Frederick Goodwin prezintă o viziune foarte echilibrată, bazată pe cercetare, a ceea ce este cunoscut sub numele de « ipoteza aminei ». (Serotonina și norepinefrina, precum și alți neurotransmițători, sunt cunoscute ca amine). Zis și Goodwin trec în revistă diferitele studii de cercetare care au legătură cu ipoteza epuizării aminelor și arată că formulările anterioare ale ipotezei aminelor sunt prea simpliste pentru a explica toate rezultatele cercetării. Ei citează cercetări recente care indică faptul că « formulările inițiale care implică prea puțini sau prea mulți neurotransmițători nu au fost foarte bine fundamentate ». ¹²

Trei cercetători medicali, Joseph Schildkraut, Alan Green și John Mooney, susțin, de asemenea, că acumularea de informații din studiile de cercetare necesită mai mult decât o simplă ipoteză, cum ar fi cea a aminei cerebrale. În plus, ei spun:

În prezent, domeniul pare să se afle într-o nouă fază, caracterizată prin acumularea de date empirice de mare amploare, multe dintre acestea neputând fi incluse într-un singur cadru teoretic ^.13

Meier și Minirth fac legătura între epuizarea neurotransmițătorilor și depresie într-o manieră directă, afirmativă și chiar dogmatică, în timp ce cercetătorii (care investighează efectiv datele) folosesc prudența și pun la îndoială ipoteza. Meier și Minirth nu numai că acuză ranchiuna de scăderea substanțelor chimice din creier și de apariția depresiei, dar acuză și furia și vinovăția de același lucru ^.14

Indiferent dacă cineva acuză ranchiuna, furia sau vinovăția de scăderea nivelului neurochimic, problema rămâne aceeași. Este o teorie, nu un fapt, și o teorie care este prea simplistă atunci când este privită prin prisma cercetărilor acumulate. Dar, dincolo de afirmația lor prea încrezătoare și prea simplificată, există o altă problemă implicată care este mai gravă decât informațiile învechite pe care le recită în mod repetat, și anume utilizarea teoriei freudiene. Cea mai gravă problemă privind utilizarea de către aceștia a unei teorii a neurotransmițătorilor cerebrali este că aceasta servește drept fațadă științifică pentru doctrina lor freudiană.

Teoria freudiană.

Meier și Minirth își dezvăluie dragostea pentru ideile freudiene de-a lungul cărților lor. În cartea Happiness Is a Choice, ei prezintă cinci etape ale durerii. Prima etapă este negarea, despre care spun că « de obicei nu durează foarte mult » ¹⁵. Ei etichetează a doua etapă drept « Furia îndreptată spre exterior » și spun

A doua etapă pe care o experimentăm cu toții atunci când suferim o pierdere semnificativă este o reacție de furie față de altcineva decât noi înșine. Simțim chiar furie față de persoana care a murit, chiar dacă aceasta nu a avut nicio alegere în această privință. Acest lucru se întâmplă întotdeauna atunci când un copil mic își pierde unul dintre părinți din cauza decesului sau a divorțului ^.16 (Am adăugat caractere bold; italicele lor.)

Aceștia repetă această idee și în alte secțiuni ale cărții ^.17 Ei identifică etapa a treia ca fiind « Furia transformată în interior ». Ei susțin că, în urma furiei îndreptate spre exterior, « persoana îndurerată începe să se simtă vinovată » ¹⁸, iar apoi, din cauza vinovăției, persoana își îndreaptă furia spre interior. Ei recomandă « durerea autentică’ sau plânsul (etapa a patra) pentru a aduce persoana la o rezoluție (etapa a cincea). Și, în cele din urmă, ei spun:  » Fiecare ființă umană normală, după ce suferă o pierdere sau o răsturnare semnificativă, trece prin toate cele cinci etape ale durerii. » ¹⁹ (Sublinierea noastră.)

Înainte de a aborda cadrul psihologic din spatele prezentării lor a celor cinci etape ale durerii, vă rugăm să observați utilizarea de către Meier și Minirth a cuvintelor fiecare, toate și întotdeauna. Pe de o parte, nu există nicio notă de subsol care să susțină afirmațiile de mai sus; pe de altă parte, ei nu spun că este doar opinia lor personală. Comportamentul uman este atât de complex și de variat încât afirmațiile despre acesta care folosesc superlative precum fiecare, toate și întotdeauna sunt de obicei greșite. Iar afirmația de mai sus este cu siguranță greșită.

Teoria lor despre durere (presărată cu superlative) conține și teoria freudiană a depresiei. De fapt, teoria freudiană a depresiei se regăsește în  » Fericirea este o alegere », precum și în alte scrieri și discursuri ale acestora. De-a lungul cărții  » Fericirea este o alegere » citim în mod repetat despre furia îndreptată spre interior, furia reprimată, furia înăbușită și ranchiună ^.20 În seria sa în trei părți despre depresie, Harvard Medical School Mental Health Letter descrie teoria psihodinamică freudiană a depresiei. După ce explică dinamica implicată, autorii spun că, potrivit lui Freud, « depresia este furia transformată în interior » ²¹.

Scrisoarea menționează că Freud credea că depresia este « o expresie a ostilității inconștiente ». ²² Meier și Minirth folosesc în mod repetat cuvintele inconștient și subconștient în toată cartea Fericirea este o alegere și în emisiunea lor zilnică. Ei spun că « anxietatea este cauza care stă la baza majorității problemelor psihiatrice » și că anxietatea este rezultatul conflictelor inconștiente ^.23 În altă parte, Minirth spune că « datele științifice au demonstrat importanța minții inconștiente ». ²⁴

Ideea lui Meier și Minirth privind furia îndreptată spre interior ca urmare a pierderii unui părinte este psihanalitică. Dr. E. S. Paykel spune în Handbook of Affective Disorders:

Opiniile tradiționale sugerează că depresia este indusă în special de anumite tipuri de evenimente. Cel mai proeminent în literatura de specialitate este rolul pierderii. Conceptul psihanalitic de pierdere este unul amplu, incluzând nu numai decesele și alte separări de figurile interpersonale cheie, ci și pierderea membrelor și a altor părți ale corpului, pierderea stimei de sine și a autogratificării ^{narcisiste25.}

Vedem deci că conceptul de pierdere este psihanalitic și are o varietate de posibilități. Principalul domeniu al pierderii observat în literatura de specialitate este, în primul rând, cel al « pierderii unui părinte în copilărie, prin deces sau alte cauze. » ²⁶ După ce a analizat diferitele studii, Paykel concluzionează: « Este dificil să se ajungă la concluzii clare cu privire la efectele pierderii timpurii asupra depresiei. » ²⁷ Meier și Minirth au ajuns în mod evident la o concluzie clară, dar aceasta nu este susținută de cercetare.

Potrivit lui Freud, inconștientul nu este doar un loc în care se află gândurile și emoțiile de care nu suntem conștienți în prezent. El credea că inconștientul este locul în care există idei reprimate. De asemenea, el a învățat că sursa principală a acestor idei reprimate sunt experiențele de viață timpurii. Harvard Medical School Mental Health Letter afirmă: « În faimosul său eseu « Doliu și melancolie », Freud a sugerat că depresia este un fel de doliu inconștient. » ²⁸ Conform teoriei lui Freud, inconștientul este depozitarul durerii de la începutul vieții. Această durere este precipitată de o pierdere (cum ar fi pierderea unei persoane dragi) și implică furie îndreptată spre obiectul iubit. Furia se transformă apoi în vinovăție și este urmată de furie îndreptată spre interior. Meier și Minirth spun: « Vina este o cauză comună a depresiei, deoarece vina este o formă de furie reprimată. Vinovăția este furie față de tine însuți » ²⁹. Vorbind despre depresie, Freud spune

Găsim astfel cheia tabloului clinic: Percepem că autoreproșurile sunt reproșuri la adresa unui obiect iubit care au fost transferate de la acesta la propriul ego al pacientului ^.30

Autocritica și vinovăția ar trebui să demonstreze că depresia este o furie îndreptată spre interior ^.31 Potrivit lui Meier și Minirth, « Cumva, furia reprimată este întotdeauna implicată în orice depresie clinică autentică. » ³² (Sublinierea noastră.)

Un element central al teoriei psihanalitice a lui Freud este cel al represiunii. Dicționarul de psihologie definește reprimarea ca fiind « termenul lui Freud pentru tendința inconștientă de a exclude din conștiință ideile neplăcute sau dureroase. Este un concept de importanță majoră în psihanaliză. » ³³ În indexul cărții Fericirea este o alegere există numeroase intrări la capitolul reprimarea furiei ^.34 Accesând numeroasele pagini listate, găsim, pe lângă furia reprimată și emoțiile reprimate, și alți termeni, cum ar fi furia reprimată și furia întoarsă spre interior. Este dificil să nu se ajungă la concluzia că toți acești termeni sunt legați de teoria lui Freud privind reprimarea.

În descrierea psihodinamicii depresiei, Dr. Myer Mendelson vorbește despre evoluția viziunii freudiene asupra depresiei. El descrie teoria timpurie a lui Freud despre depresie după cum urmează:

Freud nu a fost niciodată mai victorian decât atunci când a expus cu încredere consecințele patologice ale masturbării. « Afirm acum că orice neurastenie este sexuală » (italice în original), iar neurastenia, în opinia sa, era cauzată de o descărcare sexuală excesivă și anormală prin masturbare, având ca rezultat anestezie și slăbiciune sexuală. Freud a văzut « legături izbitoare » între această anestezie sexuală și melancolie. « Tot ceea ce provoacă anestezie favorizează apariția melancoliei. … melancolia este generată ca o intensificare a neurasteniei prin masturbare. » ³⁵

Menționăm această primă idee aberantă a lui Freud ca un exemplu de cât de greșit putea fi. Știința și-a bătut joc atât de ideile sale inițial scandaloase, cât și de teoria sa a represiunii psihice.

Dr. Adolf Grunbaum, care este profesor de filosofie Andrew Mellon și profesor de cercetare în psihiatrie, se referă la ideea lui Freud de represiune psihică ca fiind piatra de temelie a psihanalizei în cartea sa The Foundations of Psychoanalysis ^.36 După ce a analizat cu atenție argumentele lui Freud pentru teoria sa a personalității și a terapiei, el consideră că « teoria pietrei de temelie a represiunii este nefondată clinic » ³⁷.

Dr. David Holmes a analizat un număr mare de studii de cercetare care au legătură cu posibila existență a represiunii. El concluzionează că, în ceea ce privește represiunea, « nu există nicio dovadă consistentă de cercetare care să susțină ipoteza ». ³⁸ El comentează în continuare eșecul a numeroase studii de a susține realitatea acestei noțiuni freudiene și apoi spune: « În prezent, putem doar să concluzionăm că nu există nicio dovadă că represiunea există ». ³⁹

Conform teoriei lui Freud, un incident petrecut mai târziu în viață reactivează sau declanșează furia, provocând o durere întârziată ^.40 Meier se referă la « stresul cotidian » și spune:

Când reacționați exagerat la situațiile curente, este pentru că există altceva în adâncul vostru care este nerezolvat. Este oarecum similar și declanșează acele anxietăți nerezolvate ^.41

Meier și Minirth se referă, de asemenea, la acest lucru în Happiness is a Choice și Introduction to Psychology and Counseling ^,42 Ei mai spun:

O persoană care devine clinic deprimată pentru prima dată la vârsta de 40 de ani a avut, foarte probabil, unele rădăcini care au contribuit la depresia sa încă de la vârsta de patru ani ^.43

Etapele patru și cinci ale durerii (durere autentică și rezolvare) sunt, de asemenea, paralele cu teoria freudiană. Freud credea în ceea ce el numea « munca de doliu », care ar fi similară cu stadiul patru, care duce la stadiul final de rezolvare ^.44 Paralela dintre viziunea freudiană asupra depresiei și viziunea lui Meier și Minirth este incontestabilă.

Ranchiună, iertare și depresie.

Deși viziunea lor învechită asupra epuizării chimice a creierului și dragostea lor pentru teoria freudiană erau transparente pentru noi, două dintre comentariile lor ne-au nedumerit. Prima este implicarea lor în ranchiună și depresie, iar a doua este afirmația lor: « Atunci când o persoană iartă, acest lucru ajută la echilibrarea acestor substanțe chimice » ⁴⁵. Nu am putut găsi niciun indiciu în cercetare care să susțină vreuna dintre aceste idei. Nici în cărțile lui Meier și Minirth nu existau note de subsol care să ne conducă la cercetări legate de aceste două concepte. Lipsa de sprijin în cercetare și în cărțile lor ridică o întrebare cu privire la sursa acestor idei.

Cea mai apropiată utilizare a cuvântului ranchiună este în următoarele afirmații din cartea Fericirea este o alegere:

În Efeseni 4:26, apostolul Pavel ne spune că ne putem înfuria fără să păcătuim, dar că nu ar trebui să lăsăm niciodată să apună soarele peste mânia noastră (adică nu ar trebui să ne purtăm ranchiună după ora de culcare) ^.46

Problema de bază în aproape toate depresiile este furia reprimată, fie față de noi înșine (vinovăție adevărată sau falsă), fie față de alții (ranchiună). Aceste ranchiuni sunt de obicei inconștiente. … ⁴⁷ (Sublinierea lor.)

Ei par să echivaleze furia față de alții cu ranchiuna. Dicționarul definește ranchiuna ca fiind « un sentiment puternic sau continuu de ostilitate sau de rea-voință împotriva cuiva » și furia ca fiind « un sentiment de nemulțumire care rezultă din rănire, maltratare, opoziție etc. și care se manifestă, de obicei, prin dorința de a riposta la presupusa cauză a acestui sentiment » ⁴⁸. Deși dicționarul indică faptul că aceste două cuvinte nu sunt echivalente, utilizarea lor de către Meier și Minirth ar corespunde totuși poziției lor freudiene.

Ele nu susțin declarația de iertare pe care o fac. Este cu siguranță adecvat să încurajăm iertarea biblică. Cu toate acestea, nu este adecvat să se facă o legătură între iertare și echilibrul neurotransmițătorilor, cu excepția cazului în care acest lucru este cel puțin sugerat în cercetare. Este posibil ca ei să presupună, fără dovezi, că iertarea care duce la reducerea resentimentelor sau a furiei reprimate previne epuizarea aminelor din creier și astfel ameliorează sau previne depresia. Fără nicio notă de subsol sau dovadă, ei declară: « Un individ trebuie să ierte pentru a preveni depresia. » ⁴⁹ Dar nu ar trebui să afirmăm o idee ca fiind un fapt atunci când este doar o opinie, mai ales atunci când această idee este în contextul unui material aparent științific. Se poate spera ca o depresie să se ridice prin iertare, dar, cu toată corectitudinea, nu ar trebui să se afirme ca axiomatică fără suport de cercetare.

Meier și Minirth iau noțiunea freudiană de furie reprimată, adaugă o ipoteză învechită, încă neprobată, cu privire la epuizarea aminelor cerebrale ca dovadă științifică și un verset biblic despre iertare, și o prezintă ca pe un remediu științific, biblic pentru depresie. Opinia personală nedovedită a lui Freud combinată cu o teorie datată a aminei cerebrale și botezată cu o doctrină biblică o face să pară acceptabilă pentru mulți creștini. Cu toate acestea, adăugarea unei opinii psihologice nedovedite a unui singur om (Freud) și a unei teorii științifice datate (ipoteza aminei) la o doctrină biblică a iertării scade din Scriptură în loc să o adauge la ea.

Biblicizarea lui Freud.

În afară de utilizarea iertării în formula lor pentru depresie, Meier și Minirth încearcă, de asemenea, să biblicizeze inconștientul citându-l pe Ieremia. Ei spun:

Ieremia 17:9 este cheia psihiatriei creștine: « Inima este înșelătoare mai presus de toate lucrurile și disperat de rea, cine o poate cunoaște? » Profetul Ieremia spune că noi, oamenii, nu putem pătrunde sau înțelege cât de disperat de păcătoasă și înșelătoare este inima noastră – motivele, conflictele, impulsurile, emoțiile și gândurile noastre inconștiente ^.50

Meier și Minirth echivalează pur și simplu inima și inconștientul, fără niciun raționament exegetic. Ei presupun pur și simplu că cele două sunt la fel. De fapt, ei citează Noua Versiune Internațională a Proverbelor 21:2, « Toate căile unui om i se par drepte, dar Domnul cântărește inima », ca așa-numită dovadă biblică pentru mecanismele de apărare inconștiente. Aceasta nu este doar folosirea Bibliei pentru a promova idei freudiene; aceasta este o teologie bazată pe inconștientul freudian.

Am discutat deja, în secțiunea despre psihologia Dr. Lawrence Crabb, problema echivalării inimii, așa cum este folosită în Biblie, cu inconștientul, așa cum este descris de Freud și alții. Prin urmare, nu o vom repeta aici decât pentru a spune că nu există niciun suport biblic pentru echivalarea inimii cu inconștientul. Cuvântul inimă în Biblie se referă la omul interior. Și, în întreaga Scriptură, inima este sediul activității conștiente, inclusiv atitudinile, gândurile, alegerile, dorințele și emoțiile.

Echivalarea conceptului biblic de inimă cu conceptul psihologic de inconștient este un exemplu de încercare de a bibliciza o noțiune psihologică nedovedită. Observați ușurința cu care Meier și Minirth echivalează inima cu inconștientul. Observați, de asemenea, că ei nu oferă nicio exegeză a Scripturii pentru a-și susține afirmația simplistă. Dacă într-adevăr « Ieremia 17:9 este cheia psihiatriei creștine », este foarte important să exegetizăm corect inima.

Nici simpla citare a Psalmului 139:23-24 nu sprijină noțiunea de inconștient. Scopul Psalmului nu este acela că psalmistul se referă la vreun fel de rezervor inconștient de impulsuri și trăiri. El se așteaptă ca Dumnezeu să privească în interiorul său și să îi măsoare atitudinile, motivele și gândurile și să îl conducă la atitudini, motive și gânduri corecte, astfel încât să Îi poată plăcea lui Dumnezeu. Accentul este pus pe capacitatea lui Dumnezeu de a cunoaște fiecare persoană, de a o schimba și de a-i permite să umble în neprihănire.

Deoarece inima nu este inconștientul, ideile freudiene ale lui Meier și Minirth nu au nicio bază biblică. Dacă nu pot oferi un sprijin biblic precis și cercetări științifice fundamentate pentru ideile lor, ar trebui să le abandoneze sau, cel puțin, să înceteze să le mai prezinte ca adevăr. Psihologia devine prea ușor teologie atunci când cineva vine la Scriptură cu presupoziții psihologice.

Dacă o persoană nu este familiarizată cu teoria freudiană, ar putea presupune cu ușurință că Meier și Minirth și-au dezvoltat ideile despre depresie pe baza cercetărilor științifice și a Bibliei.

Acest lucru se datorează faptului că ei nu îl menționează pe Freud în cartea lor majoră despre depresie, cu excepția exprimării unui dezacord cu noțiunea sa de vinovăție. În afară de aceasta, nu găsim nicio altă referință sau notă de subsol la Freud. Acest lucru este uimitor, deoarece teoria lor este incontestabil freudiană. Freud ar trebui cu siguranță să primească creditul pentru ceea ce Meier și Minirth spun despre depresie. A nu-i acorda acest credit este cel puțin o neglijență enormă. Ce spun ei despre Freud este:

Majoritatea psihiatrilor sub care am studiat și cu care am lucrat au fost de acord cu punctul de vedere freudian conform căruia vinovăția este întotdeauna un lucru nesănătos. Noi nu suntem deloc de acord ^.51

Se pare că, dacă afirmă atât de emfatic cu privire la puținele lucruri cu privire la care nu sunt de acord cu Freud, corectitudinea ar cere ca ei să afirme, de asemenea, în mod emfatic cu privire la ce sunt de acord cu el și chiar să-și exprime îndatorirea față de el. Și, după cum am arătat, există o mare cantitate de acord și îndatorire.

Inconștientul freudian.

Încă o dată, problema centrală cu Meier și Minirth este că poziția lor privind depresia este freudiană, inclusiv utilizarea inconștientului freudian. Inconștientul freudian se dovedește a fi o ascunzătoare bună pentru tot felul de idei nedovedite și poate fi folosit pentru a susține aproape orice idee se dorește. De exemplu, Meier spune:

Deci obsedații nu numai că se înfurie mai des, dar sunt conștienți de furie mai rar decât majoritatea oamenilor. Majoritatea oamenilor, când sunt furioși, spun: « Hei, chiar mă simt furios acum ». Un obsesiv se simte furios în sinea lui și nici măcar nu știe că se simte furios și spune: « Sunt doar rănit; sunt frustrat ». Nici măcar nu știe că este furie ceea ce simte. Așa că își înghesuie furia și o rețin. Își ascund motive inconștiente de răzbunare. În adâncul lor, vor să se răzbune pe ei înșiși pentru că nu au fost suficient de perfecți, pe părinții lor pentru că se așteptau ca ei să fie perfecți și pe alții, șefii de la serviciu, pastorii și alți oameni din mediul lor. Și vor să se răzbune, dar nici măcar nu știu că au aceste păcate inconștiente. Nu sunt genul care ar păcătui în mod conștient, voluntar, foarte des. Sunt creștini foarte conștiincioși și totuși, în mod inconștient, accidental, au o mulțime de păcate secrete pe care nici măcar nu știu că le comit ^.52

Păcate inconștiente. Imaginați-vă asta! Acesta este un prim exemplu al modului în care psihologia nu numai că scuză o persoană de a fi responsabilă pentru rebeliunea voluntară împotriva lui Dumnezeu, dar și al modului în care psihologia devine teologie. Dacă păcatele sunt inconștiente, prin definiție persoana nu este conștientă de ceea ce face atunci când le comite și rămâne inconștientă de existența lor. Acest lucru implică faptul că o persoană acționează inconștient. Atunci rezultă că, dacă nu este conștientă de ceea ce face atunci când păcătuiește, ea nu poate fi trasă la răspundere pentru aceste acțiuni. Dacă el nu este responsabil pentru ele, cum îl poate face Dumnezeu responsabil? Și dacă păcatele sunt inconștiente, cum poate persoana să se pocăiască și să nu mai păcătuiască fără ajutorul unui psiholog sau al unui psihiatru care să pătrundă în inconștientul necunoscut, nedovedit, care se presupune că este responsabil pentru păcat? Însăși ideea de păcate inconștiente ridică o serie întreagă de întrebări la care psihiatria nu poate răspunde. Cu toate acestea, atunci când se pornește de la un angajament psihologic (inconștientul freudian) și se căsătorește cu un concept biblic (păcatul), se va ajunge la o concluzie falsă. Învățătura biblică despre păcat este transmogrificată prin alăturarea ei la inconștientul freudian falnic.

În comentariul său, Dr. Hilton Terrell citează din Confesiunea Westminster: « Păcatul este orice lipsă de conformitate cu legea lui Dumnezeu sau transgresarea acesteia ». Terrell continuă să spună:

Ignorarea legii lui Dumnezeu nu este o scuză. Într-adevăr, putem fi vinovați de păcate de care nu suntem conștienți. . . . Existența lucrurilor de care nu suntem conștienți nu susține în niciun fel construcția fantasmagorică a unei minți inconștiente. « Mintea inconștientă » este cu siguranță o gaură neagră nebiblică care înghite vinovăția, producând o atracție gravitațională din ce în ce mai mare asupra a tot mai multe dintre comportamentele noastre anterior vinovate. Totuși, a admite « neștiința » standardelor lui Dumnezeu este biblic. Necunoașterea nu este o « gaură albă » care aruncă în aer scuze pentru iresponsabilitate. Este, mai degrabă, doar un motiv pentru noi să studiem și să ne rugăm pentru conștientizarea legii Sale, astfel încât să putem fi curățați de practicile rele și să învățăm căile drepte, așa cum se roagă Psalmistul ^.53

Ce spun cercetările.

Cercetătoarea Dr. Judy Eidelson afirmă: « Abordarea tradițională a depresiei a fost psihanalitică [freudiană], care se bazează pe conceptul de ‘furie îndreptată spre interior' ». Dar ea spune că cercetările nu susțin acest concept și declară: « Există cauze diferite ale furiei și cauze diferite ale depresiei; niciuna nu o « cauzează » neapărat pe cealaltă. » ⁵⁴ În discuția despre cauzele depresiei, Eidelson spune: « În prezent, în psihiatrie și psihologie există un dezacord enorm cu privire la « cauza reală » a depresiei. » ⁵⁵ Acest lucru ne-a fost confirmat prin citirea diferitelor articole de cercetare, reviste profesionale și cărți despre depresie. Clinica Mayo raportează: « Depresia nu are o singură cauză ». ⁵⁶ Eidelson explică:

Deși știm foarte puține despre cauzele depresiei, formele de tratament oferite de practicieni au fost de obicei determinate de ceea ce crede fiecare clinician că este cauza problemei ^.57

Ea dă apoi exemple:

Folosind o analogie medicală, am putea concluziona că un pacient febril care își revine după ce a luat antibiotice suferea de o infecție bacteriană. Prin același raționament, o depresie care dispare după explorarea conflictelor inconștiente ar putea fi considerată ca fiind cauzată de forțe inconștiente. Un pacient care se simte mai bine după ce a luat medicamente care modifică nivelurile anumitor substanțe chimice din creier ar putea fi considerat ca suferind de o depresie chimică sau hormonală. Un terapeut care vede pacienți recuperându-se în urma terapiei comportamentale ar putea concluziona că depresia este cauzată de recompense insuficiente în viață. Un terapeut cognitiv care observă pacienți care se recuperează din depresii după modificarea credințelor iraționale ar putea concluziona că aceste gânduri distorsionate au cauzat depresia ^.58 (Sublinierea ei.)

Dr. Nancy Andreasen subliniază, de asemenea, modul în care presupunerile determină modul în care terapeuții privesc depresia. Ea spune că, pe de o parte, « cei care operează după un model medical văd tulburarea [depresia] ca pe o boală care are o bază fizică ». Pe de altă parte, spune ea, « psihiatrii care au o orientare mai mult psihodinamică tind să folosească termenul mai pe larg, astfel încât unii pot observa depresie la majoritatea pacienților pe care îi văd » ⁵⁹.

Robert Hirschfeld, un psihiatru din Bethesda Maryland, este specializat în cercetarea și tratarea depresiei și a scris pe larg despre acest subiect. El spune că;

Multe dintre teoriile cauzale ale depresiei nu pot fi descrise decât ca fiind creative. Acestea au variat de la dezechilibre umorale la posedare religioasă, de la circulația lentă a sângelui în creier la predispoziție psihologică rezultată din experiențe nefavorabile din copilărie, până la anomalii în funcția neurotransmițătorilor chimici ^.60

Meier și Minirth ar trebui să țină cont de avertismentul lui Hirschfeld. El spune:

Trebuie să încetăm să gândim cauzal despre depresie, cu excepția cazului în care cauza a fost stabilită științific ^.61

17 – ERORI FREUDIENE

Ventilarea furiei.

Deoarece Meier și Minirth cred că furia reprimată provoacă depresie, ei oferă sfaturi pentru a face față furiei reprimate. Antidotul lor este ventilația. Ei recomandă ventilarea furiei ^,1 exprimarea verbală a furiei ^,2 și discutarea furiei ^.3 Într-una dintre emisiunile lor, ei spun: « Iertați pe toată lumea și ventilați-vă sentimentele. » ⁴ În Happiness Is a Choice, ei recomandă verbalizarea furiei, ventilarea furiei și ventilarea sentimentelor ^.5 Și susțin că eșecul de a face acest lucru poate duce la depresie ^.6 În altă parte, Minirth spune

Este important ca persoana consiliată să își ventileze și să își exprime sentimentele; acest lucru ajută la tratarea furiei internalizate care a cauzat depresia și ajută la aducerea anxietății din subconștient (unde nu poate fi tratată în mod corespunzător) în conștient ^.7

În ultima lor carte, ei repetă același sfat privind ventilația ^.8

Înainte de ultimii douăzeci și cinci de ani, oamenii erau încurajați să se controleze. Sfaturile și încurajările erau mai degrabă pentru internalizarea decât pentru externalizarea furiei. Acum, însă, toată lumea pare mai degrabă hotărâtă să se autoexprime decât să se stăpânească. Și psihologii au furnizat motive, justificări și pur și simplu scuze pentru a lăsa totul să curgă. Unul dintre cele mai răspândite motive pe care le dau este că este bine pentru tine. Astfel, societatea noastră a trecut de la o eră a restricției la una a libertății, sub egida sănătății și a fericirii personale.

Unde au descoperit Meier și Minirth această soluție la problema așa-numitei furii reprimate? Încă o dată, ei îi sunt datori lui Freud. Dr. Carol Tavris, care a scris o carte intitulată Anger: The Misunderstood Emotion se referă la acest « model hidraulic ». Ea spune:

Împrumutând mult din principiul conservării energiei al lui Hermann von Helmholtz, Freud și-a imaginat că libidoul [energia sexuală] este o cantitate finită de energie care alimentează luptele noastre interne. Dacă energia este blocată aici, ea trebuie să se elibereze acolo ^.9

Dar, pe baza cercetărilor, Tavris declară: « Astăzi, modelul hidraulic al energiei a fost discreditat din punct de vedere științific » ¹⁰. De asemenea, ea afirmă

Ideile noastre contemporane despre furie au fost alimentate de industria furiei, psihoterapia, care se bazează prea adesea pe credința că în fiecare suflet liniștit se află unul furios care țipă să iasă afară. Teoria psihiatrică se referă la furie ca și cum ar fi o cantitate fixă de energie care ricoșează prin sistem: dacă o ciupești aici, cu siguranță va ieși acolo – în coșmaruri, nevroză, paralizie isterică, glume ostile sau dureri de stomac ^.11

Studiile efectuate atât pe adulți, cât și pe copii, nu susțin ideea de « ține-l în tine și te va răni » și « lasă-l afară și te va ajuta ». De exemplu, cercetările privind bolile de inimă și furia nu sugerează că furia reprimată ar contribui la apariția bolilor de inimă. În orice caz, bărbații cu cel mai mare risc își exprimă furia ^.12

Dr. Leonard Berkowitz, care a studiat pe larg violența și agresivitatea, nu este de acord cu ideea că este de dorit să ne exprimăm sentimentele agresive. Terapeuții care încurajează astfel de exprimări active ale emoțiilor negative sunt numiți « ventilaționiști ». Potrivit lui Berkowitz, terapiile lor stimulează și recompensează agresivitatea și « sporesc probabilitatea violenței ulterioare ». El declară:

Dovezile impun acum că nu este inteligent să încurajăm persoanele să fie agresive, chiar dacă, cu cele mai bune intenții, dorim să limităm un astfel de comportament la limitele psihoterapiei ^.13

spune Tavris:

Raționamentul psihologic pentru ventilarea furiei nu rezistă în fața analizei experimentale. Ponderea dovezilor indică exact contrariul: Exprimarea furiei vă înfurie și mai mult, consolidează o atitudine furioasă și creează un obicei ostil ^.14

Dr. Redford Williams Jr, de la Centrul Medical al Universității Duke, a cercetat domeniul furiei și relația acesteia cu bolile de inimă. El subliniază că persoanele care prezintă un risc ridicat de boli de inimă tind să nutrească o neîncredere cinică față de ceilalți oameni. Ele se înfurie des, iar cel mai important este faptul că își exprimă deschis nemulțumirea, în loc să o rețină. Cercetările lui Williams indică faptul că nu există dovezi care să susțină credința comună conform căreia o persoană are de câștigat dacă își exprimă furia în loc să o țină pentru sine ^.15

S-ar părea că ideea de a ventila furia, așa cum sugerează Meier și Minirth, nu ar fi una bună. Există o alternativă la furia actuală de a exprima furia. Alternativa este de a o suprima, nu de a o reprima, ci de a o suprima. Tavris spune: « Există puține dovezi că suprimarea furiei este periculoasă pentru sănătate. » ¹⁶ Japonezii suprimă sentimente precum furia. Ei sunt conștienți de existența unor astfel de sentimente. Cu toate acestea, nu acționează asupra lor. Știm că sănătatea japonezilor este mult mai bună decât cea a americanilor. S-ar putea ca reprimarea emoțiilor să fie unul dintre factorii care ajută?

Baza biblică pentru verbalizarea sau ventilarea furiei.

Meier și Minirth promovează continuu verbalizarea mâniei ^.17 Într-o secțiune despre verbalizarea mâniei, ei citează Matei 5:21-24:

Ați auzit că s-a spus celor de demult: Să nu ucizi; și oricine va ucide va fi în primejdie de judecată: Dar Eu vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său fără pricină va fi în primejdie de judecată; și oricine va zice fratelui său: Raca, va fi în primejdie de sfat; dar oricine va zice: Nebunule, va fi în primejdie de focul iadului. De aceea, dacă aduci darul tău la altar și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta; lasă acolo darul tău înaintea altarului și pleacă; mai întâi împacă-te cu fratele tău și apoi vino și adu darul tău.

În explicarea secțiunii din Scriptură, ei discută despre mânie și rezolvarea ei. Cu toate acestea, ei depășesc cu mult Cuvântul atunci când întreabă: « De ce vrea Hristos să ne verbalizăm mânia? » ¹⁸ Cercetați secțiunea de mai sus pentru a vedea dacă Hristos vrea ca noi « să ne verbalizăm mânia ». Secțiunea ne îndeamnă « să ne împăcăm », nu « să ne verbalizăm mânia ». Am căutat o serie de comentarii bine cunoscute cu privire la această secțiune și nu am găsit niciunul care să fie de acord cu extrapolarea lui Meier și Minirth de la « a ne împăca » la « a ne verbaliza mânia ». Nici nu am găsit vreunul care să se întrebe: « De ce vrea Hristos să ne verbalizăm mânia? »

Îndemnul de « a se împăca » înseamnă a face reparații. Cum poate cineva să verbalizeze sau să ventileze mânia și, în același timp, să se împace? În plus, următorul verset din această secțiune a Scripturii spune:

Înțelege-te repede cu potrivnicul tău, cât timp ești pe cale cu el; ca nu cumva potrivnicul să te predea oricând judecătorului, iar judecătorul să te predea ofițerului și să fii aruncat în închisoare.

(Matei 5:25.)

Cum poate cineva să fie de acord cu un adversar și în același timp să verbalizeze sau să ventileze furia?

În timp ce Biblia spune să vorbim cu frații despre ofense și neînțelegeri în scopul iertării și restaurării (cum ar fi Matei 18 și Iacov 5:19-20), Biblia nu îndrumă o persoană să verbalizeze sau să-și ventileze mânia. Versetele din Scriptură care au de-a face cu mânia arată în direcția opusă. Versetul pe care Meier și Minirth îl folosesc constant pentru a susține verbalizarea și ventilarea mâniei este « Mâniați-vă și nu păcătuiți » (Efeseni 4:26). Cu toate acestea, contextul acestui verset pune accentul pe a nu păcătui, mai degrabă decât pe a fi mânios. Ceea ce spune Dumnezeu prin Pavel este că atunci când apar sentimentele de mânie, să nu păcătuiești prin exprimarea acelei mânii în moduri păcătoase. În timp ce mânia poate fi sau nu justificată, situația care provoacă emoția de mânie poate, de asemenea, tenta o persoană să păcătuiască sau să nutrească gânduri care continuă să alimenteze mânia. Pavel nu îi îndrumă pe credincioși să verbalizeze sau să se aerisească. De fapt, oamenii sfârșesc de obicei prin a păcătui împotriva altora prin aceste activități. Astfel, avem alte pasaje biblice care ne spun să așteptăm și să ne calmăm, mai degrabă decât să ne ventilăm:

De aceea, iubiții mei frați, fiecare să fie iute la ascultare, încet la vorbă, încet la mânie: Căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu. (Iacov 1:19-20.)

Cel încet la mânie este de mare înțelegere; dar cel grăbit cu duhul înalță nebunia. (Proverbe 14:29.)

Omul mânios stârnește certuri, dar cel care este încet la mânie potolește certurile. (Proverbe 15:18.)

Nu te grăbi în duhul tău să te mânii, căci mânia stă în sânul nebunilor. (Eclesiastul 7:9.)

Discreția unui om amână mânia lui; și este gloria lui să treacă peste o fărădelege. (Proverbe 19:11.)

Să se îndepărteze de la voi orice amărăciune, orice mânie, orice mânie, orice certare și orice vorbire de rău, cu toată răutatea: Și fiți buni unii cu alții, cu inima blândă, iertându-vă unii pe alții, precum v-a iertat Dumnezeu pentru Hristos. (Efeseni 4:3132.)

Proverbe 15:1 ridică o întrebare cu privire la modul în care cineva poate verbaliza sau ventila furia fără ca aceasta să sune ca niște cuvinte dureroase:

Un răspuns blând alungă mânia, dar cuvintele grele stârnesc mânia. Limba înțeleptului folosește cunoștința în mod corect, dar gura nebunilor varsă nebunie. (Proverbe 15:1-2.)

Proverbele asociază continuu exprimarea mâniei cu prostia, mai degrabă decât cu sănătatea și fericirea. Indiferent cât de liniștit se verbalizează sau se ventilează furia, ea rămâne furie și va fi recunoscută ca atare.

După ce am studiat exhaustiv Matei 5:21-25 (citat mai sus) din comentarii, am ajuns la concluzia că Hristos nu dorește ca noi să ne verbalizăm mânia doar pentru a o elimina din sistemul nostru, astfel încât să nu fim deprimați. Pot exista ocazii de a exprima indignarea dreaptă și chiar mânia sfântă, așa cum au făcut Isus, Moise și profeții. Cu toate acestea, nu vedem nicio glorificare a lui Hristos într-o afirmație generalizată conform căreia Hristos vrea ca noi « să ne verbalizăm mânia ». De asemenea, cercetările par să contrazică ceea ce recomandă Meier și Minirth.

Un alt exemplu de citire a unei opinii psihologice în Scriptură se găsește în cartea lor How to Beat Burnout, care a fost scrisă împreună cu alte două persoane. În această carte, ei discută despre profetul Ilie și despre modul în care acesta a ajuns într-un loc de « epuizare ». Ei descriu simptomele și apoi ceea ce ei numesc « Remediul lui Dumnezeu pentru burnout ». În centrul a ceea ce ei consideră a fi « remediul lui Dumnezeu » se află următoarele: « Dumnezeu l-a îndemnat pe Ilie să își ventileze sentimentele intense. » ¹⁹ Secțiunea din Vechiul Testament la care se referă este 1 Regi 19. Versetele de importanță deosebită sunt 4, 10 și 14. Enumerăm aici doar versetele 4 și 10, deoarece versetul 14 este o repetare virtuală a versetului 10.

Dar el însuși [Ilie!] a mers o zi în pustie și a venit și a șezut sub un ienupăr; și a cerut pentru sine să moară și a spus: Este destul; acum, Doamne, ia-mi viața, pentru că nu sunt mai bun decât părinții mei.

Și el [Ilie] a spus: Am fost foarte gelos pentru Domnul Dumnezeul oștirilor, pentru că copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat altarele Tale și au ucis cu sabia pe profeții Tăi; și am rămas doar eu; și ei caută viața mea, ca să mi-o ia.

Citind aceste versete și întregul capitol, nu găsim niciun sprijin pentru afirmația lui Meier și Minirth conform căreia « Dumnezeu l-a îndemnat pe Ilie să își ventileze sentimentele intense ». (Sublinierea este adăugată.) În plus, nu găsim o astfel de afirmație în niciunul dintre comentarii. Ideea că « Dumnezeu l-a îndemnat pe Ilie să își ventileze sentimentele intense » este o concluzie din partea lui Meier și Minirth care ține mai mult de tendința lor psihologică decât de intenția biblică.

Creierul ca mit informatic.

Ideea epuizării neurotransmițătorilor nu este singura teorie despre creier pe care Meier și Minirth o adoptă ca fiind un fapt. Nu este nici singura idee aparent științifică căreia îi dau o întorsătură freudiană. Un alt exemplu de teorie transformată în fapt și freudianizată este reprezentat de afirmațiile lor privind creierul ca un computer. Ei spun:

Creierele noastre sunt la fel ca computerele, cu excepția faptului că ele au o voință , iar computerele nu au voință proprie ^.20 (Sublinierea noastră.)

De asemenea, ei spun: « Creierul funcționează ca un computer cu bănci de memorie. Amintirile stresante sunt înregistrate și stocate și pot fi reluate astăzi într-o formă la fel de vie ca atunci când au avut loc inițial. » ²¹ În ultima lor carte, ei spun: « După cum vom vedea pe parcursul acestei cărți, amintirile sunt gravate în mod indelebil în căile biochimice ale creierului nostru. » ²² Ei vorbesc despre creierul care înregistrează amintiri și/sau sentimente la fel ca un computer. De asemenea, folosesc terminologia informatică a programării. Și chiar invocă în mod eronat sprijinul cercetării. Ei spun: « Creierul nostru seamănă foarte mult cu computerele complexe, după cum demonstrează astăzi cercetările comportamentale » ²³ . Cu toate acestea, Dr. John Searle, în prelegerea sa Reith « Minds, Brains, and Science », a spus

Deoarece nu înțelegem foarte bine creierul, suntem tentați în mod constant să folosim cele mai recente tehnologii ca model pentru a încerca să îl înțelegem.

În copilăria mea, am fost mereu asigurați că creierul este o centrală telefonică. (« Ce altceva ar putea fi? ») Și am fost amuzat să văd că Sherrington, marele neurolog britanic, credea că creierul funcționează ca un sistem telegrafic. Freud a comparat deseori creierul cu sistemele hidraulice și electro-magnetice. Leibniz l-a comparat cu o moară, iar acum, evident, metafora este computerul digital. . . .

Ca metaforă a creierului, computerul nu este probabil nici mai bun, nici mai rău decât metaforele mecanice anterioare. Aflăm la fel de multe despre creier spunând că este un computer ca și spunând că este o centrală telefonică, un sistem telegrafic, o pompă de apă sau un motor cu aburi ^.24

Searle se referă la faptul că creierul nu este o piesă mecanică de tehnologie.

În cartea sa Remembering and Forgetting: Inquiries into the Nature of Memory, Edmund Bolles spune: « Creierul uman este cea mai complicată structură din universul cunoscut. » ²⁵ În introducerea cărții sale, el spune

Timp de câteva mii de ani, oamenii au crezut că amintirea recuperează informații stocate undeva în minte. Metaforele memoriei au fost întotdeauna metafore ale stocării: Păstrăm imagini pe ceară; le scriem în piatră; scriem amintirile ca pe un creion pe hârtie; îndosariem amintirile; avem amintiri fotografice; reținem faptele atât de ferm încât par ținute într-o capcană de oțel. Fiecare dintre aceste imagini propune un depozit al memoriei în care trecutul se află conservat ca suvenirurile copilăriei într-un pod. Această carte prezintă o revoluție care a răsturnat această viziune a memoriei. Amintirea este un proces creativ, constructiv. Nu există niciun depozit de informații despre trecut nicăieri în creierul nostru ^.25

După ce a discutat bazele științifice ale memoriei și modul în care funcționează creierul, el spune:

Cel mai mare perdant în această noțiune a modului în care funcționează memoria este ideea că memoria calculatorului și memoria umană au ceva în comun.

El continuă spunând: « Memoria umană și cea a computerului sunt la fel de diferite ca viața și fulgerul. » ²⁷

Medicul și cercetătoarea Nancy Andreasen afirmă în cartea sa The Broken Brain că « nu există un model sau o metaforă exactă care să descrie modul în care funcționează [creierul] ». Ea concluzionează că « creierul uman este probabil prea complex pentru a se preta la o singură metaforă ». ²⁸

Cercetările actuale demonstrează că memoria computerizată și memoria biologică sunt semnificativ diferite. Este derutant faptul că Meier și Minirth dau impresia că sunt conștienți de complexitatea creierului, după cum indică referirile lor la biochimie, și totuși au recurs la noțiunea simplistă și inexactă că creierul funcționează ca un computer.

Meier spune: « Optzeci la sută din gândurile, sentimentele și motivele noastre sunt în afara conștiinței noastre. Ele se află în subconștientul nostru. » ²⁹ Să luăm în considerare cele 80 de procente din ceea ce spune el. Ca să spunem așa, doar zgâriem suprafața cunoștințelor despre creier. În mijlocul tuturor teoriilor despre funcționarea creierului și al descoperirilor despre creierul în sine, Meier injectează un procent fix, care ridică multe întrebări. De ce optzeci la sută? De ce nu șaptezeci la sută sau șaptezeci și cinci la sută sau nouăzeci la sută sau cincizeci și cinci la sută?

Având în vedere cunoștințele acumulate și totuși relativ rare pe care cercetătorii creierului le au despre creier, procentul lui Meier și Minirth aplicat « gândurilor, sentimentelor și motivelor » este extrem de incongruent. Ce vor să spună? Cum s-ar putea măsura optzeci la sută din « gândurile, sentimentele și motivele » noastre? Este cel mult o cifră inventată, bazată pe ceea ce nu ni se spune.

A lua apoi cifra de optzeci la sută și a spune că « optzeci la sută din gândurile, sentimentele și motivele noastre . . . se află în subconștientul nostru » este o eroare exagerată. Nici măcar prin intermediul unei autopsii microscopice nu s-ar putea stabili care parte a minții este subconștientă, cu atât mai puțin atribuirea « gândurilor, sentimentelor și motivelor » la un nivel procentual fix. Ideea că « optzeci la sută din gândurile, sentimentele și motivele noastre . . se află în subconștient » este o ficțiune făcută să pară factuală și atașată în mod fals la o eroare freudiană (inconștientul).

Aici, din nou, problema nu este doar teoria făcută să sune ca un fapt, ci mai degrabă răstălmăcirea ideii de tehnologie a creierului ca computer pentru a se potrivi psihologiei freudiene. Meier și Minirth încep prin a vorbi despre creier ca despre un computer și apoi explică modul în care personalitatea se formează la o vârstă foarte fragedă. Urmează ideea de furie reprimată, care iese la suprafață mai târziu în viață, atunci când este precipitată de un incident care stârnește furia. Ei spun: « Astfel, programarea greșită din trecut ne poate afecta atitudinile din prezent. » ³⁰ (Sublinierea lor.)

În discutarea « Cauzelor anxietății », ei menționează anxietatea din copilăria timpurie care este « reprimată în subconștient ». Ei fac referire la ideea creierului ca un computer și spun: « Atunci când un individ se confruntă cu situații și experiențe actuale care îi provoacă anxietate, anxietatea sa din copilăria timpurie este, ^de asemenea, trezită. » ³¹ Ei fac astfel de afirmații, în ciuda faptului că creierul nu funcționează ca un computer, la fel cum nu funcționează ca orice altă piesă tehnologică. Dar utilizarea celei mai noi metafore și mai ales a celei mai noi metafore tehnologice nu face ca o opinie psihologică să fie științifică.

Cuvinte biblice psihologizate.

spun Meier și Minirth:

Teoria psihanalitică modernă derivă în principal din activitatea lui Sigmund Freud, un neurolog vienez (1856-1939). Teoria pune un accent major pe rolul inconștientului și al forțelor dinamice în funcționarea mentală ^.32

Trei dintre « forțele dinamice » din sistemul freudian sunt id-ul, ego-ul și superego-ul. Meier și Minirth spun despre aceste « forțe dinamice »:

În Noul Testament, apostolul Pavel este un exemplu de sfătuitor înțelept. Se pot vedea în scrierile sale către primii creștini unele dintre ideile dezvoltate ulterior de Sigmund Freud. « Id-ul » lui Freud corespunde aproximativ cu ceea ce creștinii numesc « natura veche ». « Superego-ul » lui Freud corespunde aproximativ conștiinței. « Eul » corespunde voinței ^.33

Ei îl citează apoi pe apostolul Pavel.

Și însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească în întregime; și mă rog lui Dumnezeu ca tot duhul, sufletul și trupul vostru să fie păstrate nevinovate până la venirea Domnului nostru Isus Hristos. (1 Tesaloniceni 5:23.)

În altă parte, Minirth afirmă: « Există, într-adevăr, unele asemănări între scrierile lui Sigmund Freud și învățăturile Sfântului Pavel, dar nu există nicio îndoială că Sfântul Pavel a fost cel mai mare analist dintre cei doi. » ³⁴

Vă rugăm să rețineți că Meier și Minirth nu critică acele elemente ale sistemului lui Freud. Dimpotrivă, acele concepte fac parte din sistemul lui Freud care sunt acceptabile și aparent biblice pentru ei. Dar pentru noi, « corespondența aproximativă » dintre id-ego-supergo și adevărul biblic este ca și cum am compara un șobolan cu un om. Amândoi au apendice și părți ale corpului (picioare, ochi etc.) și amândoi sunt mamifere. Cu toate acestea, există o diferență gigantică între cei doi!

Conform Dicționarului de psihologie, id-ul este:

. . . acea diviziune a minții sau psihicului care este sediul libidoului. Din el pornesc impulsurile animalice, haotice, care cer satisfacție. Id-ul nu este în contact cu lumea exterioară, ci doar cu corpul și, prin urmare, își concentrează cererile asupra corpului. El este guvernat în întregime de principiul plăcerii și încearcă să forțeze ego-ul, care este guvernat de principiul realității, să acceadă la dorințele sale, indiferent de consecințe ^.35

Chiar dacă natura veche este păcătoasă, ea nu corespunde id-ului. Vechea natură este starea omului sub dominația păcatului. Vechea natură este mai degrabă din carne decât din Duh. Vechea natură nu este un tărâm inconștient al impulsurilor ascunse. Este natura însăși a persoanei nemântuite. Id-ul freudian și vechea natură sunt complet diferite. Sursa lor este diferită. Id-ul provine din înțelepciunea lumească, nedovedită și neștiințifică a unui singur om (Freud), iar vechea natură este condiția omului ca urmare a Căderii, conform adevărului lui Dumnezeu.

Id-ul este o invenție pe care Freud a inventat-o pentru că a respins adevărul lui Dumnezeu despre om. O natură păcătoasă veche era complet inacceptabilă pentru el. Astfel, el a atribuit omului un id pentru a explica ceva ce Freud nu putea nega, deși a respins adevărul din spatele acestuia. Id-ul, ego-ul și superego-ul alcătuiesc o teologie falsă care nu « corespunde aproximativ », ci mai degrabă încearcă să uzurpe adevărul lui Dumnezeu despre om. Acesta este un bun exemplu al modului în care psihologia neagă adevărul lui Dumnezeu și apoi oferă răspunsuri false la aceleași întrebări.

Mai mult, afirmația lui Minirth « că Sfântul Pavel a fost cel mai mare analist dintre cei doi », ³⁶ este absolut falsă. Pavel nu era un analist nici pe departe. Un analist, conform Dicționarului de psihologie, este « un practicant al psihanalizei » ³⁷, cu alte cuvinte, un adept al lui Freud. Dacă Pavel ar fi trăit astăzi, nu ar fi urmat un sistem de psihanaliză atât de pervertit, nedovedit și neștiințific, conceput de un om care L-a respins pe Dumnezeu. Pavel avea adevărul lui Dumnezeu; el a refuzat să folosească opiniile oamenilor. (1 Corinteni 1 și 2.)

Un alt exemplu de psihologizare a unui cuvânt biblic bun este vinovăția. Un dicționar biblic spune:

În Romani, Pavel subliniază vinovăția omului în lumina legii lui Dumnezeu și faptul că moartea lui Isus pe cruce a plătit pentru vinovăția omului păcătos și a deschis calea pentru iertarea omului, justificarea sa ^.38

În schimb, Meier și Minirth spun:

Vinovăția este o cauză frecventă a depresiei deoarece vinovăția este o formă de furie reprimată. Vina este furie față de tine însuți ^.39

Ei continuă să menționeze că există o diferență între vinovăția adevărată și cea falsă. Cu toate acestea, acest lucru nu salvează faptul că vinovăția biblică nu este vinovăția psihanalitică.

Decesul freudian.

Dr. Frank Sulloway, autor al cărții Freud: Biologist of the ^{Mind40 ,} spune:

Dar, atunci când vine vorba de multe aspecte importante ale dezvoltării umane care sunt centrale pentru teoriile clinice ale lui Freud, dovezile extraclinice sunt deja prezente și nu au reușit să confirme opiniile lui Freud ^.41

Dr. Hans Eysenck, profesor la Institutul de Psihiatrie din Londra, într-un articol intitulat « The Death Knell of Psychoanalysis », spune:

Freud nu mai este luat în serios în cercurile academice și … distrugerea faptică a operei sale de către experimentaliști și clinicieni este acum destul de completă ^.42

După ce a analizat cercetările, Dr. Frederick Crews, profesor la Universitatea din California, spune:

Nu ar fi excesiv să concluzionăm … că psihanaliza este puțin mai mult decât un sistem delirant colectiv contagios ^.43

De asemenea, el spune despre Freud:

… nu mai putem presupune că a descoperit un leac pentru nevroză sau că a dezvăluit secretele inconștientului. Din câte ne putem da seama, singura minte pe care ne-a dezvăluit-o a fost a sa ^.44

Crews declară că  » întreaga tradiție freudiană – nu doar o ipoteză dubioasă aici sau un concept ambiguu acolo – se sprijină pe baze de netăgăduit » ⁴⁵ (sublinierea noastră).

Cercetătorul psihiatru E. Fuller Torrey a scris o carte intitulată The Death of Psychiatry. În ea el spune:

Prin urmare, psihiatria este, în cele din urmă, pe moarte, deoarece poate fi considerată acum ca nefuncțională. Ca model medical de abordare a problemelor comportamentului uman, ea produce mai degrabă confuzie decât soluții ^.46

În cartea sa The Myth of Psychotherapy (Mitul psihoterapiei), Dr. Thomas Szasz afirmă: « Afirmațiile lui Sigmund Freud despre psihanaliză erau fundamental false și frauduloase » ⁴⁷. Grunbaum afirmă fără echivoc despre psihanaliză: « Bazele sale științifice sunt sărăcite. » ⁴⁸

Premiul Nobel Sir Peter Medawar critică dur psihanaliza în cartea sa, Pluto’s Republic. El încheie un capitol special despre psihanaliză prin a spune

Dar considerată în ansamblul ei, psihanaliza nu va fi suficientă. În plus, ea este un produs final, precum un dinozaur sau un zeppelin; nicio teorie mai bună nu poate fi ridicată vreodată pe ruinele sale, care vor rămâne pentru totdeauna unul dintre cele mai triste și mai ciudate repere din istoria gândirii secolului ^XX49.

Psihiatrul Garth Wood își încheie cartea The Myth of Neurosis cu un capitol intitulat « Dovezile împotriva psihanalizei și psihoterapiei ». ⁵⁰ El afirmă:

Sper să arăt aici că ceea ce a devenit o mare afacere este de fapt o fraudă. Dovezile nu susțin afirmațiile psihanalizei sau ale psihoterapiei ^.51

El mai spune:

Această rezistență, această refuz sau incapacitate de a accepta că ceea ce fac ei este în cel mai bun caz inutil și în cel mai rău caz dăunător, este principala crimă a psihoterapeuților ^.52

Wood încheie cartea afirmând:

Cu alte cuvinte, toate complexele de inferioritate, interpretările viselor, factorii oedipieni, inconștientul colectiv, asociațiile libere nu sunt decât piste false. Ingredientul vital este, până la urmă, doar un ascultător grijuliu care ridică speranțe și luptă împotriva demoralizării. . . . Dar dacă aceasta este tot ceea ce este necesar, atunci ce este cu formarea profesională în complexitatea psihoterapiei, ce este cu onorariile uriașe, ce este cu rambursările asigurărilor medicale terțe, cu pretențiile și retorica, cu toate înșelătoriile și șarlatanii, cu sunetul și furia care nu înseamnă nimic? Dacă aceasta este marea « știință » a psihoterapiei, atunci să o ștergem acum și să nu ne mai preocupăm de ea ^.53

Szasz susține că « unul dintre cele mai puternice motive ale lui Freud în viață a fost dorința de a se răzbuna pe creștinism pentru antisemitismul său tradițional ». ⁵⁴ Cât de ciudat este că creștinii ar apela la ideile nedovedite și neștiințifice ale unui om care era atât de antireligios și în special anticreștin.

18 – TULBURĂRI DE PERSONALITATE

Tulburări și tipuri de personalitate.

Unul dintre cadrele majore în care Meier și Minirth văd indivizii este reprezentat de tulburările de personalitate. Cele la care se referă adesea sunt obsesiv-compulsivul, istericul și pasiv-agresivul. Ei discută despre acestea, precum și despre alte tulburări de personalitate în cărțile și revistele lor și în emisiunile lor. Definiția pe care o dau pentru tulburările de personalitate este: « modele de comportament dezadaptativ profund înrădăcinate, adesea prezente pe tot parcursul vieții » ¹.

O ediție a publicației lor Christian Psychology for Today a fost dedicată tipurilor de personalitate ^.2 În cărțile și discursurile lor, ei se referă uneori la tulburări de personalitate și alteori la tipuri de personalitate. Ei delimitează tipurile de personalitate folosind numele și caracteristicile tulburărilor de personalitate. Evident, pentru ei, tipurile de personalitate sunt doar forme mai blânde ale tulburărilor de personalitate. Revista lor conține articole despre obsesiv-compulsiv, isteric și pasiv-agresiv ca tipuri de personalitate. De asemenea, sunt menționate și alte tipuri identificate cu nume de tulburări. O astfel de etichetare atribuie tuturor o categorie de tulburări de personalitate. Nimeni nu scapă de eticheta de diagnostic.

Angajamentul lor față de tulburările/tipurile de personalitate ca mijloc major de diagnosticare și explicare a comportamentului uman se regăsește în toate scrierile și discursurile lor. De exemplu, în emisiunile lor radio se face adesea referire la tulburările de personalitate ^.3 De fapt, Meier spune: « Îmi place să vorbesc despre tipurile de personalitate ». ⁴ Dar de unde provin aceste tipuri sau tulburări de personalitate? Sunt ele un mijloc valid de înțelegere sau de diagnosticare a oamenilor? Și, mai presus de toate, sunt ele biblice?

Un tip de personalitate este o clasificare a unei persoane într-una sau mai multe categorii inventate pe baza unei estimări a gradului în care persoana se încadrează. De exemplu, Carl Jung a clasificat persoanele ca fiind introvertite sau extrovertite. În general, introvertitul este retras, în timp ce extrovertitul este extrovertit. În prezent, există literalmente sute, dacă nu mii, de tipuri de personalitate care sunt utilizate. Multe dintre acestea sunt tipologii duble, cum ar fi oamenii cu idei și oamenii cu sentimente, optimiștii și pesimiștii, realiștii și idealiștii, singuraticii și sociabilii și așa mai departe. Cu toate acestea, au fost propuse tipuri triple, cvadruple și multiple.

Cineva a creat chiar o tipologie a personalității bazată pe neurotransmițătorii cerebrali. În acest sistem, « căutarea noutăților », « evitarea riscurilor » și « dependența de recompensă » sunt asociate cu neurotransmițătorii dopamină, serotonină și norepinefrină ^.5 O persoană a legat personalitatea de grupele sanguine. De exemplu, tipul O ar fi asertiv și direct; tipul A ar fi conștiincios și harnic; și așa mai departe ^.6 O altă persoană a legat miopia și hipermetropia de personalitate ^.7 Și, în cele din urmă, pentru a nu fi depășită de teoria miopiei, există o tipologie auditivă a personalității. Aceasta depinde de sunet mai degrabă decât de vedere, de auz mai degrabă decât de văz ^.8

Ce trebuie să înțelegem din multitudinea de tipuri de personalitate? După cum au afirmat Dr. Ernest Hilgard și colegii săi, « Teoriile tipurilor sunt atrăgătoare pentru că oferă un mod simplu de a privi personalitatea, dar, în realitate, personalitatea este mult mai complexă. » ⁹ O mică reflecție asupra tuturor acestor teorii ale tipurilor ar trebui să conducă o persoană la aceeași concluzie. Ființele umane sunt mai complexe decât sistemele duble, triple, cvadruple și chiar șaisprezece pe care oamenii le-au inventat. Personalitatea variază de la o persoană la alta și de la un loc la altul. Oamenii acționează diferit de la o persoană la alta și acționează diferit în circumstanțe diferite.

Simplitatea oricărei teorii a tipurilor este atracția sa principală. Tipurile pot fi învățate destul de repede și aplicate destul de ușor. Odată învățate, acestea capătă o viață proprie. Se știe din cercetări « că oamenii tind să testeze teoriile prin căutarea de informații care să le confirme » ¹⁰. Din acest motiv, rata de succes și de supraviețuire a tipologiilor este destul de ridicată. Acesta este unul dintre motivele pentru care astrologia a rezistat atât de mult timp.

DSM.

Dorința de a eticheta oamenii nu este nouă. Documentele istorice indică faptul că grecii antici erau fascinați de etichetarea oamenilor. Medicul și filozoful grec Hipocrate a dezvoltat o tipologie în secolul al V-lea î.Hr. El a propus existența a patru tipuri de personalitate, fiecare având legătură cu unul dintre cele patru fluide ale corpului, pe care le-a identificat ca fiind sângele, bila galbenă, bila neagră și flegma. Cele patru tipuri de personalitate legate de cele patru tipuri de fluide erau sangvin, coleric, melancolic și flegmatic ^.11

Din vremea lui Hipocrate și până în prezent, au fost propuse numeroase tipuri de personalitate. Cu toate acestea, utilizarea etichetelor și a tipurilor de personalitate a devenit mai sistematizată la începutul acestui secol. Emil Kraeplin, un contemporan al lui Sigmund Freud, a dezvoltat un sistem de clasificare care a reprezentat începutul sistemului actual utilizat de psihiatri ^.12 Sistemul actual este cunoscut sub numele de Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale (DSM). Psihiatrii consideră Manualul drept biblia tulburărilor mintale. În 1952, Manualul enumera oficial șaizeci de diagnostice diferite, însă în prezent include peste 230 ^.13

Cineva a sugerat că Asociația Americană de Psihiatrie ar dori să aibă o etichetă de tulburare mentală pentru fiecare american sau cel puțin suficiente etichete pentru a acoperi întreaga populație. Jay Katz, profesor de psihiatrie la Yale, a recunoscut sub jurământ în cadrul unei mărturii în instanță: « Dacă te uiți la DSM- III, ne poți clasifica pe toți într-o rubrică sau alta a tulburărilor mintale ». ¹⁴ În cartea sa The Powers of Psychiatry, Dr. Jonas Robitscher afirmă că « unii psihiatri au ridicat estimarea incidenței nevrozelor în societatea noastră la 95 % sau mai mult ». ¹⁵

Edițiile recente ale DSM enumeră o serie de categorii de tulburări mintale, dintre care una are legătură cu tulburările de personalitate. După cum s-a menționat anterior, cele trei tulburări de personalitate care sunt foarte populare pentru Meier și Minirth sunt obsesiv-compulsivul, istericul și pasiv-agresivul. DSM este o sursă majoră a sistemului de etichetare al lui Meier și Minirth ^.16

Din cauza puterii psihiatrice a etichetelor, această întrebare trebuie abordată: Sunt categoriile de tulburări de personalitate un mijloc fiabil sau valid de diagnosticare și tratare a oamenilor? Deoarece aceste tulburări de personalitate se regăsesc în DSM, ar părea rezonabil să ne întrebăm dacă DSM însuși este o schemă de clasificare fiabilă sau valabilă.

Cel mai important criteriu pentru un test sau un sistem de diagnosticare este validitatea sa. Pentru a fi valid, trebuie să se demonstreze că un test sau un sistem de diagnosticare măsoară ceea ce pretinde că măsoară. Un alt criteriu important este cel al fiabilității. Un test sau un sistem de diagnosticare este fiabil dacă persoana care efectuează testul obține aceleași rezultate, sau aproape aceleași, la două administrări diferite ale testului sau la două diagnostice diferite.

Potrivit lui Meier și Minirth, « creștinii pot folosi cu siguranță sistemul DSM la fel cum folosesc și alte progrese ale științei moderne » ¹⁷. Cu toate acestea, cercetătorii au mult mai puțină încredere în DSM. Dr. Herb Kutchins și Dr. Stuart Kirk discută despre fiabilitatea diagnosticului DSM în The Harvard Medical School Mental Health Letter. Ei afirmă: « Fiabilitatea unei clasificări este definită ca măsura în care clinicienii care lucrează independent pot fi de acord cu privire la aplicarea acesteia la o serie de cazuri » ¹⁸. După ce au analizat scorurile de fiabilitate pentru DSM, ei arată că « scorurile de fiabilitate pentru majoritatea categoriilor sale de diagnostic nu au fost bune » ¹⁹. În ceea ce privește tulburările de personalitate, ei afirmă

. . tulburările de personalitate ca clasă au fost evaluate mai fiabil decât oricând înainte, dar scorurile de fiabilitate pentru tulburările de personalitate individuale au fost destul de scăzute (din păcate, cele mai multe dintre ele nu au fost niciodată raportate) ^.20

Declarația lui Kutchins și Kirk cu privire la ultima ediție a DSM este că « este îngrijorător faptul că DSM-III-R a fost publicat fără nicio încercare de a determina dacă fiabilitatea s-a îmbunătățit ». ²¹ Ei sugerează că popularitatea DSM este mai degrabă legată de « rambursarea de către terți a psihoterapiei prin asigurări private de sănătate, programe de asistență pentru angajați și servicii pentru persoanele indigente din punct de vedere medical ». ²² Pe baza unor sondaje, ei afirmă că « majoritatea psihologilor și asistenților sociali spun că folosesc DSM doar pentru că este necesar ». ²³ (Sublinierea noastră).

Dacă DSM nu este un sistem de clasificare fiabil, atunci este evident că nu poate fi valid. Cu alte cuvinte, dacă nu este coerent, nu poate avea integritate. Prin urmare, utilizarea sa este cel puțin discutabilă. În plus, orice tipologie derivată din acesta este dublu invalidă.

O altă critică a DSM este legată de baza pentru excluderea anumitor comportamente de pe listă. Suntem cu toții familiarizați cu faptul că 58% dintre psihiatri au votat pentru eliminarea homosexualității de pe lista DSM. În mod evident, comportamentul uman este acum supus voturilor pentru a decide ce comportament este și ce comportament nu este potrivit să fie inclus pe listă. Ni se spune că DSM exclude acele afecțiuni care « au un puternic sprijin sau sancțiuni culturale sau subculturale ». ²⁴ Acest criteriu a fost folosit pentru a menține homosexualitatea în afara listei. În plus, evaluarea de către homosexual a propriei sale condiții a devenit criteriul pentru o etichetă psihiatrică. Dacă un homosexual nu se confruntă cu un conflict, el nu primește o etichetă psihiatrică.

Caracterul dezechilibrat al sistemului este evident, cofeinismul și alcoolismul figurând pe listă, dar nu și abuzul de copii, care este descris ca « neputând fi atribuit unei tulburări mintale ». ²⁵ În cadrul unei revizuiri recente, a fost recomandată o nouă « boală » mintală. Noua categorie era « violul parafilic ». Cu toate acestea, mai multe feministe au fost atât de deranjate de ea încât au amenințat că o vor da în judecată. Astfel, aceasta a fost eliminată. Dr. Thomas Szasz acuză comitetul că « acționează precum legiuitorii care introduc noi proiecte de lege în Congres și le susțin sau le retrag, în funcție de cum bate vântul politic ».

El subliniază: « Acesta nu este modul în care acționează medicii adevărați. » ²⁶

Pentru a agrava și mai mult absurditatea ritualului de etichetare, Comprehensive Textbook of Psychiatry afirmă că definiția sa a tulburării mintale « ar putea trebui să fie modificată în anii următori pentru a corespunde cu schimbarea atitudinii societății și a profesiei de psihiatru față de anumite afecțiuni » ²⁷. Dar nu vă așteptați ca etichetele DSM să dispară. Acestea nu sunt necesare doar pentru plățile către terți, ci, potrivit lui Szasz, sunt necesare pentru menținerea puterii psihiatrice. Szasz subliniază faptul că psihiatrii și alți lucrători din domeniul sănătății mintale dobândesc putere asupra celorlalți prin intermediul etichetelor ^.28

Etichetele DSM, în ciuda lipsei lor de fiabilitate, dau multă putere celor care le folosesc. Nici măcar nu trebuie să fii psihiatru pentru a obține această putere. Simpla utilizare a unor termeni, precum obsesiv-compulsiv, isteric și pasiv-agresiv, conferă putere și autoritate celui care îi folosește. Poate că acesta este motivul pentru care acești termeni au devenit atât de populari printre profani. Aceștia gustă din aceeași putere pe care o au profesioniștii. Cu toate acestea, în ciuda puterii etichetelor și a plăților din partea companiilor de asigurări, DSM nu și-a stabilit fiabilitatea, cu atât mai puțin validitatea. În plus, nimeni nu a demonstrat vreodată că etichetele ajută la înțelegerea sau schimbarea cuiva. Prin urmare, utilizarea etichetelor DSM ca tulburări sau tipuri de către Meier și Minirth sau oricine altcineva ar trebui să fie ignorată.

Comparând acuratețea diagnosticului între profesioniști și laici, Dr. David Faust și Dr. Jay Ziskin afirmă: « Studiile arată că clinicienii profesioniști nu fac, de fapt, judecăți clinice mai precise decât laicii ». Ca exemplu de cercetare, ei afirmă: « Psihologii profesioniști nu au performanțe mai bune decât secretarele de birou ». Probabil cea mai condamnabilă pentru profesioniști este afirmația lor: « Practic, toate studiile disponibile arată că nivelul de pregătire și experiența clinică nu au nicio legătură cu acuratețea judecății. » ²⁹

Întrebarea finală și cea mai importantă este aceasta: Sunt tulburările sau tipurile de personalitate biblice? Este evident că aceste etichete nu sunt termeni biblici. Ele nu sunt menționate nicăieri în Scriptură. Nici nu sunt deduse în vreun fel în Biblie. Sunt pur și simplu termeni psihologici care au fost impuși persoanelor și chiar sfinților din Biblie ^.30 Meier și Minirth vorbesc despre Petru și spun că era « în primul rând isteric » și că Dumnezeu « l-a transformat într-un isteric mai evlavios ». Ei spun că Pavel « avea probabil o tulburare obsesiv-compulsivă » și că Dumnezeu « l-a făcut un creștin obsesiv-compulsiv mai sănătos ». Și, « Timotei era un pic pasiv-agresiv ». ³¹

Din nou, aceștia nu sunt termeni biblici, ci mai degrabă termeni psihologici impuși asupra acestor oameni ai lui Dumnezeu. Meier și Minirth recunosc chiar că sursa etichetelor este DSM ^.32 Astfel, vedem o utilizare a tulburărilor de personalitate DSM reetichetate ca tipuri de personalitate și aplicate în mod inexact și nedrept liderilor creștini din biserica primară.

Tipuri de personalitate.

În cartea « Fericirea este o alegere », Meier și Minirth discută despre tipul de personalitate isteric într-un capitol și obsesiv-compulsiv în altul. În ambele capitole sunt discutate așa-numitele dinamici inconștiente. Așa cum am spus mai devreme, în această carte se vorbește puțin despre Freud. Cu toate acestea, teoria freudiană a depresiei este aceeași cu cea discutată anterior. Numai că acum este folosită cu referire la tipurile de personalitate isterică și obsesiv-compulsivă. Meier și Minirth spun:

Dinamica persoanelor obsesiv-compulsive (perfecționiste) și isterice (emoționale) a fost prezentată în capitolele anterioare. Toți acești factori predispun o persoană la depresie ^.33

Elementele din depresie ale refulării, furiei reprimate, vinovăției și inconștientului sunt toate repetate și legate de tipurile de personalitate isterică și obsesiv-compulsivă. Meier și Minirth par, de asemenea, să discute cu plăcere despre aceste aspecte în emisiunile lor. Următoarele comentarii, care dezvăluie modul în care ei leagă depresia de tipurile de personalitate, au fost făcute în cadrul uneia dintre emisiunile lor:

Deci obsedații nu numai că se înfurie mai des, dar sunt conștienți de furie mai rar decât majoritatea oamenilor. . . . Un obsesiv se simte furios în sinea lui și nu știe că se simte furios. . . . Nici măcar nu știe că simte furie. Așa că își înghesuie furia și o rețin. Își păstrează în inconștient motivele de răzbunare ^.34

Pentru a înțelege « dinamica inconștientă » a unei « femei adulte isterice » ³⁵, Meier și Minirth discută un caz ipotetic. Ei spun:

În plus, ea a simțit că bărbaților li se acordau privilegii speciale; a reacționat cu invidie competitivă și a dezvoltat ceea ce este cunoscut sub numele de comportament de castrare ^.36 (Sublinierea noastră.)

Observați cuvintele invidie competitivă și comportament de castrare. Originea acestor idei este teoria lui Freud despre complexul Oedip. Pentru mai multe detalii, vă sugerăm să citiți secțiunea despre psihanaliză din cartea noastră Calea psihologică – Calea spirituală ^.31

Freud credea că, în timpul a ceea ce el numea stadiul falic al dezvoltării, fiecare băiat dorește să își ucidă tatăl și să întrețină relații sexuale cu mama sa, iar fiecare fată dorește să își ucidă mama și să întrețină relații sexuale cu tatăl său. Freud a atribuit aceste dorințe tuturor copiilor cu vârste cuprinse între trei și șase ani. Versiunea lui Meier și Minirth a complexului Oedip este foarte interesantă. Ei spun:

În timpul acestor ani, majoritatea copiilor trec printr-o etapă în care se gândesc că, într-un fel, ei vor crește, dar părintele de sex opus va rămâne de aceeași vârstă. Ideea că vor înlocui cumva părintele de același sex prin căsătoria cu părintele de sex opus este cunoscută sub numele de complexul Oedip. Deși stadiul de dezvoltare oedipiană a fost mult exagerat de Sigmund Freud și de alții, a fost documentat în mod repetat ca fiind prezent probabil la majoritatea copiilor ^.38

Este evident că ei cred în complexul Oedip, dar versiunea lor în contrast cu cea a lui Freud este amuzantă.

Pentru Freud, organul sexual masculin este prețuit. Sistemul său sexual stabilește superioritatea genitală pentru bărbați și inferioritatea genitală pentru femei. Freud a spus că, în timpul dezvoltării timpurii a vieții unei fete, aceasta descoperă că băiatul are un organ sexual proeminent, în timp ce ea are doar o cavitate. Conform teoriei lui Freud, fata își consideră mama responsabilă pentru starea ei, ceea ce provoacă ostilitate. Astfel, ea își transferă dragostea de la mamă la tată, deoarece el are organul valoros, pe care vrea să îl împartă cu el în timpul sexului.

În schema sălbatică a lui Freud, fata se teme că mama ei îi va răni organul genital din cauza dorinței sale sexuale îndreptate către tatăl ei. Dar, fata simte că a fost deja castrată și astfel ajunge să dorească organul sexual masculin. Anxietatea de castrare a femeii duce la ceea ce Freud a numit « invidia penisului ». Potrivit lui Freud, fiecare femeie nu este decât un bărbat mutilat care își rezolvă « anxietatea de castrare » prin dorința de a avea organul sexual masculin. Astfel, sursa diagnosticului lui Meier și Minirth de « invidie competitivă » și « comportament de castrare » este Freud.

Atât în cărțile lor, cât și în programele lor radiofonice populare, Meier și Minirth subliniază în mod repetat importanța copilăriei timpurii. De exemplu, ei spun că « rădăcinile personalității isterice ajung până în copilărie ». ³⁹ Într-o notă specială, ei spun

Peste o treime dintre femeile isterice pe care le-am tratat au avut relații sexuale cu tații lor sau cu tații vitregi. De obicei, ele susțin că au fost violate de tații lor, negând faptul evident că și aceștia au avut un cuvânt greu de spus în această situație, seducându-le, conștient sau inconștient [desigur, acest lucru nu diminuează cu nimic responsabilitatea tatălui sau a tatălui vitreg] ^.40 (Parantezele sunt ale lor.)

Ne concentrăm aici asupra declarației lor referitoare la faptul că fetițele « neagă faptul evident că și ele au avut un rol important în această situație, seducându-i [pe tați și pe tații vitregi], în mod conștient sau inconștient ». Întrucât « personalitatea isterică » este terminologia utilizată, am consultat DSM- III-R pentru a vedea ce se spune, deoarece Meier și Minirth recunosc că aceasta este sursa lor pentru tulburările de personalitate. DSM-III-R are o secțiune referitoare la « tulburarea de personalitate histrionică », care este echivalentul « personalității isterice ». ⁴¹ Această tulburare de personalitate este descrisă ca fiind « seducătoare sexual în mod nepotrivit prin aspect sau comportament ». ⁴² Cu toate acestea, nicăieri în descrierea DSM-III-R nu există vreo aluzie la o fetiță care își seduce tatăl. Este un salt cataclismic de la a descrie o femeie ca fiind « nepotrivit de seducătoare sexual » și a spune că femeile care au fost abuzate sexual când erau copii mici își seduc tații sau tații vitregi. Sursa acestei idei respingătoare este evident teoria freudiană a Oedipului.

Ne întrebăm câte femei au fost trădate de psihoterapeuți care au perpetuat această teorie freudiană nedovedită. Și apoi, în consecință, câte au fost scufundate în ani de analiză pentru a trece peste falsa condamnare de a fi încurajat seducător violul? Iar dacă o femeie devine revoltată de această acuzație absurdă, terapeutul cu pregătire freudiană o acuză de « anxietate de castrare », « isterie » și « invidie pe penis ». Deși copiii cântă rima: « Bețe și pietre îmi vor rupe oasele, dar cuvintele nu mă vor răni niciodată », puterea cuvintelor psihiatrilor a făcut mai mult rău decât ruperea oaselor, care se vindecă mai repede decât condamnarea nefondată din partea unor figuri de autoritate de încredere.

Deși atât bărbații, cât și femeile isterice sunt catalogați drept seducători, Meier și Minirth se referă de obicei la femei. Ei spun: « Multe femei isterice caută un bărbat bun pe care să îl doboare sexual, astfel încât să poată spune tuturor că a sedus-o, ruinându-i astfel reputația. » ⁴³ Accentul pus pe femeia seducătoare se potrivește mai bine schemei freudiene decât cel pus pe bărbatul seducător. Dr. Theodore Lidz, profesor de psihiatrie, a cărui lucrare este citată și recomandată de Meier și Minirth, spune: « Freud a recunoscut că, de obicei, fata nu își reprimă dorința pentru tată atât de complet pe cât își reprimă băiatul sentimentele erotice pentru mama sa » ⁴⁴. El mai spune că « este probabil ca fata să păstreze fanteziile de a deveni alegerea sexuală a tatălui în detrimentul mamei » ⁴⁵. Acest accent pus pe femeia isteric-sex-seducător amplifică evidența ideilor lor edipiene freudiene.

Istoricul medical E. M. Thornton descrie cazul Dorei în The Freudian Fallacy. Freud ^a descoperit că un prieten apropiat al tatălui Dorei a încercat să o seducă și că tatăl ei avea probabil o aventură cu soția acestui bărbat. După multe analize, Freud a crezut că « isteria » Dorei era legată de dorința inconștientă de a face sex cu tatăl ei. În loc să trateze medical simptomele Dorei, Freud le-a considerat simboluri ale unor conflicte profunde din inconștientul ei. Analizând simptomele și chiar visele Dorei, Thornton a ajuns la concluzia că Dora suferea de fapt de epilepsie. Cu toate acestea, mintea perversă a lui Freud a interpretat visele Dorei și a ajuns la concluzia că Dora se masturba (deși nega acest lucru) și dorea în secret să întrețină relații sexuale cu tatăl ei. Freud a spus despre Dora:

Dovezile circumstanțiale ale faptului că s-a masturbat în copilărie par a fi complete și lipsite de defecte. În cazul de față, am început să suspectez masturbarea atunci când mi-a povestit despre durerile gastrice ale verișoarei sale și apoi s-a identificat cu aceasta, plângându-se zile la rând de senzații dureroase similare. Este cunoscut faptul că durerile gastrice apar mai ales la cei care se masturbează ^.47

Mulți cred acum că teoriile lui Freud privind sexualitatea infantilă au fost rezultatul propriei copilării distorsionate și al propriilor probleme emoționale. Într-o scrisoare către un prieten (octombrie 1897), Freud a mărturisit propria sa implicare emoțională cu mama sa și cu doica sa într-o serie de amintiri și vise curgătoare. El a declarat: « Am constatat, și în cazul meu, îndrăgostirea de mamă și gelozia față de tată, iar acum le consider un eveniment universal al copilăriei timpurii. » ⁴⁸ Teoria lui Freud a fost o proiecție a propriilor sale aberații sexuale asupra întregii omeniri.

Pentru Freud, visul era « calea regală către inconștient ». Ca și Freud, Meier și Minirth manifestă, de asemenea, o mare încredere în visele care dezvăluie simbolic conflictele și dorințele inconștiente. Ei spun că:

În visele noastre , toate conflictele noastre inconștiente actuale sunt simbolizate. Fiecare vis are o semnificație simbolică. Visele sunt, de obicei, împliniri inconștiente ale dorințelor sub formă simbolică ^.49 (Sublinierea a fost adăugată.)

Dacă ar fi să-i cerem unui freudian să folosească un singur cuvânt pentru a descrie teoria sa despre vise, acesta ar fi « împlinirea dorințelor« . O abordare simbolică a conținutului viselor și accentul pus pe conflictele și dorințele inconștiente sunt esențiale pentru gândirea lui Freud. După cum afirmă Hilgard et al, « Freud a considerat că visele sunt influențate de dorințe … în vis, dorințele interzise sunt puse în aplicare într-o formă deghizată. » ⁵⁰ Freud își putea imagina tot felul de semnificații ale viselor datorită naturii extrem de subiective a interpretării viselor. El și-a acordat o mare latitudine insistând asupra faptului că visele au atât un conținut manifest, cât și unul latent. Conținutul manifest consta în imagini psihanalitice, dar conținutul latent era semnificația ascunsă a acelor imagini ^.51 Prin urmare, el putea crea aproape orice semnificație imaginativă, iar pentru Freud semnificațiile erau extrem de sexuale pentru a se încadra în teoria sa Oedip.

Meier și Minirth spun: « S-a teoretizat, probabil corect, că în vise se reduc simbolic tensiunile emoționale, satisfăcând conflictele inconștiente. » ⁵² Invers, Dr. J. Allan Hobson, care este profesor de psihiatrie la Harvard Medical School, spune:

. … visarea nu este un răspuns la stres, ci conștientizarea subiectivă a unui proces cerebral regulat și aproape în întregime automat. Acesta este unul dintre multele motive pentru a ne îndoi de teoria lui Freud conform căreia visele sunt cauzate de recrudescența dorințelor inconștiente ^.53

Potrivit lui Hobson, cercetările sugerează că visele au « cauze și funcții care sunt strict și profund biologice ». ⁵⁴ El pune întrebarea: « Dar de ce visele sunt atât de intens vizuale și de ce produc un sentiment de mișcare constantă? » El relatează apoi explicația freudiană:

Freud credea că sursa acestor stimuli pseudosenzoriali era un mecanism de deghizare și cenzură prin care « munca visului » transforma o dorință inconștientă inacceptabilă sau latentă în imagini și le lega într-o poveste ^.55

Cu toate acestea, Hobson oferă o explicație diferită:

. . . poveștile și simbolurile viselor nu sunt o deghizare, iar intervenția « modificărilor defensive » pentru a le deghiza originile, așa cum a postulat Freud, este inutilă. Caracteristicile absurde ale viselor nu sunt o apărare psihologică, așa cum nu sunt nici divagațiile dezorientate ale unui pacient cu boala Alzheimer ^.56

Meier și Minirth menționează modelele EEG și somnul REM (ambele științifice), dar adaugă noțiunile freudiene de inconștient și împlinire a dorințelor (ambele neștiințifice). Ei adaugă:

Dumnezeu folosește cumva visele în fiecare noapte pentru a ne ajuta să rezolvăm conflictele inconștiente sau cel puțin să risipim o parte din durerea emoțională legată de conflictele inconștiente ^.57

Din păcate, Dumnezeu a fost târât în susținerea teoriei freudiene, complet fără justificare științifică sau biblică. Nu există nicio bază biblică pentru inconștient sau pentru noțiunea freudiană de vise ca împlinire a dorințelor. Adăugarea neștiinței la știință nu duce la știință. Iar adăugarea la această concluzie neștiințifică a ideii că « Dumnezeu folosește cumva visele pentru a rezolva conflicte inconștiente » nu duce la un adevăr biblic.

Femei maltratate.

Punctul de vedere al lui Meier și Minirth cu privire la femeile maltratate se încadrează în ideile lor freudiene privind așa-numitele dorințe sexuale inconștiente ale femeilor. Este important să analizăm acest aspect din cauza numărului mare de femei maltratate și a cercetărilor care se ocupă de această problemă gravă.

Orice încercare de estimare a prevalenței femeilor agresate în societatea noastră este dificilă din simplul motiv că multe femei abuzate se abțin să raporteze agresiunea. Dr. Lenore Walker, care a studiat fenomenul femeilor maltratate, afirmă: « Se estimează că doar una din zece femei maltratate și-a raportat abuzul la poliție ». ⁵⁸ În plus, ea afirmă: « Din cercetările mele, estimez că 50% dintre femei vor fi maltratate de bărbații care le iubesc la un moment dat în viața lor ». ⁵⁹ Indiferent de cifrele utilizate, prevalența este mai mare decât s-ar putea crede. Prin urmare, aceasta este o problemă serioasă care necesită o evaluare atentă și remedii sensibile.

Dr. Irene Frieze și Dr. Maureen McHugh spun:

Pe măsură ce am analizat cercetările referitoare la reacțiile tuturor tipurilor de victime, am constatat o tendință generală a victimelor de a se învinovăți. Nu este neobișnuit, de exemplu, ca victimele agresiunilor sexuale neprovocate sau ale bătăilor să își asume responsabilitatea personală pentru infracțiune ^.60 (Sublinierea lor.)

Frieze și McHugh spun că, chiar și atunci când femeile agresate încearcă din răsputeri să evite violența, « aceste eforturi reușesc rareori să oprească agresiunea ». De fapt, ei spun că « este mai frecvent ca violența să devină mai severă și mai frecventă în timp ». ⁶¹

Ce au de spus Meier și Minirth despre această problemă gravă și extinsă? Ei spun:

Pe de altă parte, atunci când o soție bătută vine să ceară sfaturi și consolare pentru că soțul ei o bate de două ori pe săptămână, răspunsul nostru obișnuit este: « Serios? Cum îl convingeți să facă asta? » În toate zecile de cazuri de această natură pe care le-am analizat în profunzime, a existat un singur caz în care soția bătută nu și-a provocat (de obicei inconștient) soțul exploziv până când acesta a ajuns în punctul de fierbere (desigur, acest lucru nu diminuează responsabilitatea soțului). După o bătaie, soțul se simte de obicei foarte vinovat și își răsfață soția timp de câteva săptămâni. Între timp, ea primește de la cei din jur simpatia pe care o tânjește și își satisface nevoia inconștientă de a fi masochistă ^.62 (sublinierile sunt adăugate.)

Atunci când spun că « ea își satisface nevoile inconștiente de a fi masochistă », își demonstrează atașamentul față de ideile freudiene. Ideile lui Freud despre sex au legat, de asemenea, masochismul de energia sexuală. Dicționarul de psihologie definește masochismul ca fiind « o tulburare sexuală în care individul obține satisfacție din provocarea de durere asupra sa » ⁶³.

Este dificil de spus în ce măsură Meier și Minirth leagă masochismul de sex, dar Freud a fost cel care a inventat termenul de masochism. Împreună cu faptul că Meier și Minirth se referă la « nevoile ei inconștiente de a fi masochistă », devine transparent că ei folosesc din nou teoria freudiană. (Sublinierile sunt adăugate.) Dr. Irene Gilman explică viziunea psihanalitică tradițională asupra masochismului la femei:

Conform viziunii freudiene clasice a femeii masochiste nevrotice, femeia se angajează în mod inconștient într-un comportament autodistructiv din cauza eșecului de a-și rezolva complexul oedipian. Teoria afirmă că fata dezvoltă aspirații competitive în raport cu mama sa, dar evită această competiție din cauza fricii de a pierde dragostea mamei. Astfel, tânăra trebuie să îi arate mamei sale că nu este interesată de bărbat (tată). Provocarea inconștientă a agresiunii masculine de către tânăra femelă servește atât pentru a-și asigura mama că fiica a renunțat la dorința sa de a poseda bărbatul, cât și pentru a reduce sentimentele de vinovăție pe care le-a dezvoltat inițial în legătură cu dorința sa ^{oedipiană64.}

Ni se pare că a da vina pe o femeie pentru faptul că este bătută din cauza « nevoii ei inconștiente de a fi masochistă » încurajează autoculpabilizarea femeii și diminuează responsabilitatea deplină a bărbatului.

Walker afirmă: « În literatura de specialitate au fost propuse numeroase teorii ale cauzalității abuzului asupra soțului ». Ea continuă: « Aceste orientări teoretice dezvoltă abordări diferite care reflectă adesea prejudecățile și pregătirea susținătorilor lor. » ⁶⁵ Abordarea lui Meier și Minirth față de problema femeii maltratate reflectă în mod evident prejudecata lor freudiană și pregătirea lor psihanalitică. Iar această prejudecată freudiană este o chestiune de opinie personală, nu un fapt. S-ar putea chiar adăuga că este o opinie personală slabă, care devine din ce în ce mai slabă pe măsură ce atacurile contemporane la adresa teoriei freudiene cresc.

Este extrem de nefericit atunci când femeile care sunt agresate cer ajutor și sunt lovite din nou, nu cu bâte și pumni, ci cu o teorie defunctă care provoacă degradare suplimentară. Este surprinzător faptul că femeile nu s-au revoltat față de referirea lui Meier și Minirth la « nevoia inconștientă de a fi masochistă » a unei femei agresate. Poate că Meier și Minirth ar spune că tocmai acest fapt dovedește că femeile sunt masochiste până la urmă. Există cu siguranță o mare neconcordanță între ceea ce spun Meier și Minirth despre femeile maltratate și ceea ce au spus cercetătorii recenți despre această tragedie.

Opiniile tipice ale psihanaliștilor vor prezenta femeile ca fiind masochiste, deoarece ei le văd prin intermediul teoriei freudiene. Persoane precum Dr. Paula Caplan ^,66 Dr. Richard Gelles ^,6‘ Dr. Harriet Lerner ^,68 Dr. Jeffrey Masson ^,69 Dr. Florence Rush ^,70 Dr. Murray Straus ^,71 și mulți alții ar vedea lucrurile altfel. Dr. Paula Caplan își începe cartea The Myth of Women’s Masochism prin a spune

Atunci când bărbatul din viața mea îmi rănește sentimentele, sau când m-am îngrășat, sau când sunt frustrată din cauza copiilor mei sau a slujbei mele, oamenii mă întreabă uneori: « De ce îți faci asta? », sugerând că mi-am propus să mă pun în situații nefericite. Astfel de cuvinte sunt expresia cea mai frecventă a mitului masochismului femeilor, mit care este responsabil pentru daunele emoționale și fizice profunde și de mare amploare aduse femeilor și fetelor ^.72 (Sublinierea ei.)

Ea citează Random House Dictionary of the English Language care definește masochismul ca:

. . stare în care satisfacția sexuală depinde de suferință, durere fizică și umilință . . satisfacție obținută din durere, lipsuri etc., provocate sau impuse propriei persoane, fie ca rezultat al propriilor acțiuni, fie ca rezultat al acțiunilor altora, în special tendința de a căuta această formă de satisfacție.

Ea spune apoi:

Adesea, comportamentul femeilor este folosit ca dovadă a masochismului nostru înnăscut, a bolii noastre, în timp ce comportamentul similar al bărbaților este folosit ca dovadă că ei sunt bărbați adevărați și buni furnizori ^.73

Ea mai spune:

Atunci când o teorie cauzează prejudicii grave, este timpul să ne întrebăm: « Există și alte modalități rezonabile de a explica comportamentul în cauză? » După cum vom vedea, comportamentul femeilor care a fost numit masochist are de fapt alte explicații, toate reflectând o viziune mai sănătoasă asupra femeilor, justificând optimismul cu privire la potențialul femeilor de a fi fericite și indicând calea către schimbări care vor îmbunătăți viața femeilor. Credința că femeile caută durerea și suferința, că avem o nevoie înnăscută de mizerie, otrăvește fiecare aspect al vieții femeilor ^.74 (Sublinierea noastră.)

Acesta este unul dintre numeroasele exemple pe care le dăm pentru a arăta că alții văd ideea masochismului femeilor mai degrabă ca un mit monstruos decât ca o realitate și că alții citesc și concluzionează din cercetare că ideea masochismului femeilor este mai degrabă o farsă tragică decât un fapt real.

De ce nu au dezvoltat Meier și Minirth o teorie a femeii bătute bazată pe (pentru a inversa teoria lor) « el își satisface nevoile inconștiente de a fi un sadic »? Ar fi la fel de simplu să dezvoltăm și să susținem o astfel de teorie. Cu toate acestea, ea nu s-ar încadra în ceea ce un cunoscut psiholog social numește « un punct de vedere psihanalitic tipic misoginist ». ⁷⁵

Dr. Theodor Reik spune în cartea sa Masochism in Modern Man că « masochismul ca perversiune este rar în rândul femeilor ». ⁷⁶ El mai spune că « suferința durerii, a fi bătută sau legată, rușinea și umilințele, nu fac parte din scopurile sexuale ale femeii normale. » ⁷⁷ Credem că Reik portretizează corect femeile atunci când spune: « O femeie nu vrea să fie pedepsită, abuzată, chinuită sau flagelată, ci vrea să fie iubită. » ⁷⁸ Din cauza iubirii, nu a masochismului, femeile îndură suferința.

În scrierea sa despre « Femeile ca victime ale violenței », Caplan spune:

O altă formă de violență împotriva femeilor care merită analizată este incestul tată-fiică. Interpretarea clinică tradițională implica învinuirea ambelor femei implicate: mama și fiica ^.79

Ea continuă să spună:

Nu a fost neobișnuit să auzim clinicieni susținând că fiicele care sunt victime ale incestului cu tații lor, pe lângă faptul că erau « seducătoare », erau și masochiste și astfel au precipitat incestul. Totuși, înțelegerea modului în care funcționează cu adevărat aceste familii arată clar că, pentru multe dintre aceste fete, a suporta durerea și rușinea agresiunilor sexuale ale taților asupra lor este mai puțin înfricoșător decât asumarea riscului de a-și distruge familia cu totul ^.80

Recenta carte Intimate Violence, scrisă de Dr. Richard Gelles și Dr. Murray Straus, « reprezintă rezultatele a mai mult de cincisprezece ani de cercetare și studiu al violenței în familie ». ⁸¹ În această carte, Gelles și Straus demontează mitul conform căruia « femeilor agresate le place să fie lovite ». Ei afirmă: « Poate cel mai crud dintre toate miturile care înconjoară violența în familie este cel care susține că femeilor agresate le place să fie lovite ». ⁸² În rezumatul cercetării, ei afirmă

Cercetările privind factorii care determină dacă femeile rămân sau părăsesc relațiile violente explodează efectiv mitul conform căruia soțiile care rămân cu bărbați violenți sunt masochiste. Ponderea dovezilor colectate indică mai degrabă factorii sociali care prind femeile în căsnicii violente ^.83

La un moment dat, Sigmund Freud a prezentat o lucrare care se referea la seducția sexuală a copiilor. De fapt, la acea vreme el credea că seducția sexuală a copiilor era sursa problemelor psihice ale adulților. Cu toate acestea, Freud și-a abandonat teoria seducției în favoarea teoriei fanteziei sexuale din copilărie, care a devenit piatra de temelie a psihanalizei. Dr. Jeffrey Masson, fost director al Arhivelor Sigmund Freud, a scris o carte intitulată The Assault on Truth: Freud’s Suppression of the Seduction Theory. În ea, el documentează evoluția lui Freud de la teoria seducției la teoria fanteziei sexuale din copilărie. Masson spune:

Problema care m-a intrigat cel mai mult a fost abandonarea de către Freud a așa-numitei teorii a seducției. Ca student la psihanaliză, am fost învățat că Freud a crezut inițial femeile care veneau la el pentru terapie atunci când spuneau că au fost abuzate sexual în copilărie, adesea de către membri ai propriei lor familii. Apoi a făcut ceea ce el a considerat a fi o « descoperire » capitală: Ceea ce auzea de la aceste femei nu erau amintiri autentice; erau, spunea Freud, povești inventate sau ficțiuni inventate ^.84

Masson mai spune:

Știm că insistența [lui Freud] (în 1896) că femeile îi spuneau adevărul despre faptul că au fost abuzate sexual în copilăria timpurie nu a durat și că, până în 1903, el a retras această declarație ^.85

Discutând despre cazul Dora al lui Freud (pe care l-am menționat anterior), Masson spune:

Cazul Dora se află în pragul schimbării teoriilor lui Freud (abandonarea ipotezei seducției). Este vorba de declarațiile sale către colegii săi, ca și cum le-ar fi spus: « Uite, Dora suferea de fantezii interne, nu de leziuni externe. Sursa bolii ei era internă, nu externă; fantezie, nu realitate; libido, nu viol. » ⁸⁶

Masson susține că Freud și-a suprimat teoria seducției din motive necinstite din punct de vedere intelectual. Masson i-a scris Annei Freud și i-a exprimat că Freud a greșit abandonând ipoteza seducției. În replică, ea a răspuns:

Menținerea teoriei seducției ar însemna abandonarea complexului Oedip și, odată cu el, a întregii importanțe a vieții fantastice, a fanteziei conștiente sau inconștiente. De fapt, cred că nu ar mai fi existat psihanaliză după aceea ^.87

Ideea masochismului femeilor este construită pe un mit freudian. Iar falsul mit freudian este construit în mod necinstit pe un mit grec real, mitul lui Oedip. Szasz spune: « Prin abilitatea retorică și persistența sa, Freud a reușit să transforme un mit atenian într-o nebunie austriacă ». El numește acest lucru « transformarea de către Freud a saga lui Oedip din legendă în nebunie ». ⁸⁸ Dar adevărații perdanți în toată această psihologie bazată pe mitologie sunt femeile care sunt găsite vinovate de masochism fără un juriu, un proces sau chiar o audiere.

Scriptura și istericul.

Meier și Minirth văd Scriptura și prin prisma teoriei freudiene. Ei spun: « Cartea Proverbelor descrie femeile și bărbații isterici mai bine decât orice carte de psihiatrie pe care am citit-o. » ⁸⁹ Ei citează Proverbele 5:3-21 și 6:12-14 drept dovadă. Aceste versete descriu într-adevăr oameni păcătoși, răi. Cu toate acestea, Biblia nu se referă la ei ca fiind isterici. Meier și Minirth sunt cei care spun că Biblia « descrie femeile și bărbații isterici mai bine decât orice carte de psihiatrie pe care am citit-o. » ⁹⁰ Ideea este că Meier și Minirth iau o tulburare de personalitate DSM numită histrionică (isterică) și fac să pară că Biblia susține categoriile DSM de tulburări de personalitate.

Criteriile de diagnostic pentru tulburarea de personalitate histrionică (isterie) din DSM sunt:

Un model generalizat de emotivitate excesivă și de căutare a atenției, care începe la vârsta adultă timpurie și este prezent într-o varietate de contexte, așa cum este indicat de cel puțin patru dintre următoarele:

• caută sau cere în mod constant reasigurare, aprobare sau laudă
• are un aspect sau un comportament nepotrivit de seducător sexual
• este excesiv de preocupat de atractivitatea fizică
• își exprimă emoțiile cu o exagerare nepotrivită, de exemplu, îmbrățișează cunoscuți ocazionali cu o ardoare excesivă, plânge incontrolabil la ocazii sentimentale minore, are accese de furie
• nu se simte confortabil în situații în care nu este în centrul atenției
• manifestă o exprimare rapidă și superficială a emoțiilor
• este egocentrică, acțiunile fiind îndreptate spre obținerea unei satisfacții imediate; nu are toleranță pentru frustrarea gratificării întârziate
• are un stil de vorbire excesiv de impresionist și lipsit de detalii, de exemplu, când i se cere să o descrie pe mama, nu poate fi mai precis decât « Era o persoană frumoasă ». ⁹¹

Seamănă asta cu Proverbele 5:3-21 și Proverbele 6:12-14 pe care Meier și Minirth le citează drept dovezi? Am stabilit deja lipsa de fiabilitate adecvată a DSM. Dar chiar dacă acesta nu este fiabil, încercați să aplicați « cel puțin patru » dintre criteriile DSM la oricare dintre cele două secțiuni ale Proverbelor. Am încercat și nu am putut să o facem. S-ar putea ca un cititor sau doi să aibă mai multă imaginație decât noi, dar ne îndoim.

O altă problemă a concluziei lor este că, în circumstanțe obișnuite, diagnosticul este foarte puțin fiabil. Chiar și după ce vezi o persoană timp de ore întregi și interacționezi cu ea, tot apar erori enorme de diagnosticare. Cum pot Meier și Minirth să ajungă la concluziile isterice la care au ajuns cu fiecare secțiune scurtă din Proverbe?

Cercetare.

În cele din urmă, unele dintre aplicațiile lui Meier și Minirth ale tulburărilor de personalitate sunt destul de discutabile din punctul de vedere al cercetării. De exemplu, Meier spune:

Sunt [obsesiv-compulsivi] conștiincioși cu privire la timp. Apar exact la timp. Se duc la un curs sau la orice altceva – sunt exact la timp. Nu întârzie mai mult de un minut sau de un minut. . . . Istericului îi place să apară devreme pentru că îi place să primească atenție suplimentară. Pasiv-agresivul întârzie, iar sociopatul chiulește și nu apare deloc ^.92

Unde este cercetarea care să susțină o astfel de relație? Fie că le considerăm tulburări de personalitate DSM, lipsite de validitate, sau doar tipuri de personalitate, lipsite de complexitate, în ambele cazuri există o bază defectuoasă pentru cercetarea relațiilor menționate.

Meier leagă tulburările de personalitate de anumite probleme, cum ar fi atacurile de panică. El afirmă: « Majoritatea persoanelor care au atacuri de panică sunt obsesiv-compulsive. » ⁹³ Pentru început, există o varietate de atacuri de panică. Dacă el sugerează că majoritatea celor care au atacuri de panică, indiferent de tip, au gânduri obsesiv-compulsive, trebuie să ofere suportul cercetării. De asemenea, el sugerează că agorafobii au « gânduri obsesiv-compulsive ». ⁹⁴ Verificând un text standard despre agorafobie, constatăm că gândurile obsesive sunt uneori, nu întotdeauna implicate ^.93 Dar Meier spune că majoritatea sunt obsesiv-compulsive. Situația este mai complexă decât atât, deoarece, deși unii pot avea uneori gânduri obsesive, acest lucru este departe de a reprezenta majoritatea. Trebuie să fim precauți în extrapolarea informațiilor conținute în cercetare.

Ne întrebăm de ce pacienții, sau chiar non-pacienții, cred în astfel de termeni de personalitate neîntemeiați. Faust și Ziskin spun:

. . . cercetările arată că indivizii cred în descrieri prea generale ale personalității cu valabilitate îndoielnică, o formă de sugestibilitate care asigură existența astrologilor și cititorilor în palmă și care îi ghidează greșit pe clinicieni ^.96

Psihiatrul Lee Coleman spune în cartea sa The Reign of Error : « Modul de etichetare în psihiatrie devine o preocupare serioasă doar atunci când etichetele sunt tratate ca fiind științifice ». Tema cărții lui Coleman este autoritatea psihiatrică. El spune: « Lipsa instrumentelor științifice ar trebui să fie un motiv suficient pentru a anula imensa autoritate legală a psihiatriei. » ⁹⁷ El mai spune

Am depus mărturie în peste o sută treizeci de procese penale și civile din întreaga țară, contrazicând autoritatea psihiatrilor sau psihologilor angajați de o parte sau alta. În fiecare caz, am încercat să informez judecătorul sau juriul cu privire la motivele pentru care opiniile emise de acești profesioniști nu au nicio valoare științifică ^.98

19 – MECANISME DE APĂRARE

Meier și Minirth vorbesc și scriu despre mecanismele de apărare. În cartea lor Introducere în psihologie și consiliere, ei spun:

Mecanismele psihologice de apărare sunt definite de Charles Morris ca fiind « modalitățile prin care oamenii reacționează la frustrare și conflict înșelându-se cu privire la dorințele și obiectivele lor reale, într-un efort de a-și menține stima de sine și de a evita anxietatea ». ¹

În plus, ei spun:

Cel mai de bază mecanism de apărare este reprimarea, pe care Theodore Lidz o definește ca fiind « interzicerea sau alungarea amintirilor, percepțiilor sau sentimentelor care ar trezi interdicția ». Lidz adaugă că « pentru a preveni retrăirea unor experiențe sexuale din copilărie sau disconfortul de a-și aminti dorințele sexuale pentru un părinte, întreaga perioadă a copilăriei timpurii poate fi reprimată ». ²

Meier și Minirth se referă la aceste mecanisme de apărare ca fiind « inconștiente » și « autoamăgitoare ». ³

Există o mare similitudine între ceea ce spun Meier și Minirth despre mecanismele de apărare și teoria freudiană a mecanismelor de apărare. Influența puternică a lui Freud poate fi observată prin compararea citatelor de mai sus cu următoarea descriere a teoriei lui Freud. O comparație suplimentară poate fi făcută prin citirea cărții Dr. Theodore Lidz, pe care Meier și Minirth o citează și o recomandă. În această carte se poate vedea aplicarea la maximum a psihologiei freudiene.

Teoria freudiană a mecanismelor de apărare.

Freud numește trei părți ale personalității: id, ego și ^{superego4 ,} afirmă Dr. Ernest Hilgard et al:

Freud credea că conflictul dintre impulsurile idului – în principal instinctele sexuale și agresive – și influențele limitative ale egoului și superegoului constituie sursa motivantă a multor comportamente ^.5

Conform sistemului lui Freud, anxietatea este rezultatul reprimării « instinctelor sexuale și agresive ». Freud a numit metoda de reducere a anxietății rezultate represiune. Potrivit lui Hilgard et al, « Aceste metode de reducere a anxietății, numite mecanisme de apărare, sunt mijloace de apărare împotriva anxietății dureroase. » ⁶ Ei afirmă în plus

Freud a folosit termenul de mecanisme de apărare pentru a se referi la procesele inconștiente care apără o persoană de anxietate prin distorsionarea realității într-un anumit fel. … toate implică un element de autoamăgire ^.7

În descrierea represiunii, Hilgard et al afirmă:

În reprimare, impulsurile sau amintirile care sunt prea amenințătoare sunt excluse din acțiune sau din conștientizare. Freud credea că reprimarea anumitor impulsuri din copilărie este universală. De exemplu, el a susținut că toți băieții tineri au sentimente de atracție sexuală față de mamă și sentimente de rivalitate și ostilitate față de tată (complexul Oedip); aceste impulsuri sunt reprimate pentru a evita consecințele dureroase ale acțiunii lor. Mai târziu în viață, sentimentele și amintirile care ar provoca anxietate pentru că sunt incompatibile cu concepția despre sine pot fi reprimate. Sentimentele de ostilitate față de o persoană iubită și experiențele de eșec pot fi alungate din memorie ^.8

O ultimă parte a tabloului mecanismelor de apărare are de-a face cu dorința individului de « a-și menține stima de sine ». Freud credea că « auto-reproșurile » diminuează stima de sine. El a spus: « Astfel, găsim cheia tabloului clinic: percepem că autoreproșurile sunt reproșuri la adresa unui obiect iubit care au fost transferate de la acesta la propriul ego al pacientului. » ⁹ Astfel, el a propus că oamenii dezvoltă mecanisme de apărare ca mijloc de autoamăgire « pentru a menține stima de sine ».

Din dovezile citate mai sus, este evident că teoria mecanismelor de apărare utilizată de Meier și Minirth este freudiană. Ei dedică un capitol întreg mecanismelor de apărare în Introducere în psihologie și consiliere, dar nici măcar nu îl menționează pe Freud în acest capitol ^.10 Pare ciudat că nu ar acorda credit acolo unde creditul este datorat. În plus, ei fac referire la mecanismele de apărare în alte cărți și în programul lor radio ^.11 Ei folosesc mecanismele de apărare freudiene pentru a descrie, înțelege și explica comportamentul.

În Happiness Is a Choice, ei fac o serie de afirmații folosind unul sau mai multe dintre mecanismele de apărare, pe care le numesc pur și simplu apărări. De exemplu, ei spun: « Există mai multe mijloace majore de apărare pe care John P. Workaholic le folosește pentru a se înșela pe sine. » ¹² Referindu-se la o isterică, ei spun: « Principala ei apărare este negarea. » ¹³ În discuția despre « Trăsăturile de personalitate ale depresivilor », ei enumeră « Apărarea prin negare, deplasare, introiectare, proiecție și somatizare ». ¹⁴

Nu există nicio îndoială că utilizarea mecanismelor de apărare freudiene cu teoria sa fundamentală a represiunii este un mijloc major prin care Meier și Minirth privesc oamenii. După cum am spus mai devreme, Dr. Adolf Grunbaum, în cartea sa The Foundations of Psychoanalysis (Fundamentele psihanalizei), discută teoria psihanalitică a lui Freud și « consideră că teoria fundamentală a represiunii este nefondată din punct de vedere clinic ». ¹⁵ Grunbaum reproșează teoriei lui Freud că nu trece testul științei. Persoanele ar trebui să fie conștiente de faptul că mecanismele de apărare sunt atât neștiințifice, cât și nefundamentate.

În loc să dezvăluie sursa freudiană a mecanismelor de apărare, Meier și Minirth încearcă să le valideze cu ajutorul Bibliei și al opiniei lor personale. Într-una dintre emisiunile lui Meier și Minirth s-a spus: « Există patruzeci de mecanisme de apărare despre care știm și aproape toate acestea sunt descrise în Scriptură, precum și în cercetările psihiatrice. » ¹⁶ În cartea lor Introducere în psihologie și consiliere, ei enumeră cele patruzeci de « Mecanisme de apărare inconștiente frecvent întâlnite în consiliere. » ¹⁷ În anumite cazuri, ei oferă o sursă biblică. În discuția noastră anterioară despre încercarea lui Meier și Minirth de a folosi Psalmul 139:23-24, Proverbele 21:2 și Ieremia 17:9 pentru a-și susține convingerea că Biblia se referă la inconștient, am arătat că Scripturile pe care le citează ca dovezi nu susțin inconștientul ca fiind echivalent cu cuvântul biblic inimă. De asemenea, nu există nicăieri sprijin biblic pentru inconștientul freudian. Și din moment ce mecanismele de apărare depind de conceptul freudian de inconștient, nici acestea nu pot fi susținute de Scriptură. Cu toate acestea, ne vom ocupa totuși de două dintre exemplele lor.

Proiecție.

Meier și Minirth descriu astfel utilizarea mecanismului inconștient de apărare al proiecției:

Un individ căruia îi este atât de frică de propriile sentimente, cum ar fi furia sau pofta, își proiectează (ca un proiector de diapozitive pe un ecran) sentimentele asupra celorlalte persoane din mediul său, convingându-se astfel că ceilalți sunt posesorii acestor sentimente și complotează pentru a le folosi împotriva sa ^.18

Ei dau un exemplu din Vechiul Testament pentru proiecția delirantă și trei referințe din Noul Testament pentru proiecția primară. Ei indică faptul că proiecția primară este: « La fel ca proiecția delirantă, dar nu de asemenea proporții psihotice. » ¹⁹

Meier și Minirth folosesc 1 Samuel 18:31 ca exemplu de proiecție delirantă. Ei spun: « Regele Saul … a dezvoltat iluzia că David plănuia să îl omoare. El și-a proiectat propriile dorințe de a-l ucide pe David asupra lui David. » ²⁰ O lectură atentă a acestei secțiuni din Samuel nu va descoperi niciun verset care să indice că motivul pentru care Saul l-a urmărit pe David a fost iluzia că David voia să-l ucidă. Saul era extrem de gelos pe David. Și se temea că David îl va înlocui într-o bună zi ca rege, deoarece Domnul își îndepărtase favoarea de Saul. Nici Saul nu își reprima dorința de a-l ucide pe David (ceea ce ar fi fost necesar pentru a îndeplini cerințele pentru un diagnostic de proiecție). Dacă citim cu atenție evenimentele din 1 Samuel 18-31, vedem cazuri în care Saul a încercat să îl ucidă pe David, dar niciunul în care David a încercat să îl ucidă pe Saul și niciunul în care Saul a indicat că a crezut (conștient sau inconștient) că David încearcă să îl ucidă.

Vechiul Testament ne spune multe despre Saul. Citiți încă o dată descrierea proiecției delirante (citată mai sus). Apoi citiți 1 Samuel pentru a vedea dacă vreuna dintre aceste caracteristici se aplică lui Saul. Un efort sincer și onest de a aplica aceste caracteristici va arăta că nu există nimic evident în 1 Samuel care să susțină descrierea proiecției delirante, doar presupuneri. Nimic din 1 Samuel nu dezvăluie ce se întâmpla la nivel inconștient cu Saul. Nici măcar nu se apropie de a sugera că ar putea avea loc o proiecție.

În loc de proiecție inconștientă, a existat un răspuns conștient la ceea ce se spunea. După ce David a tăiat o parte din haina lui Saul când ar fi putut să-l omoare (1 Samuel 24:4), David l-a strigat și i-a spus: « De ce auzi cuvintele oamenilor care spun: « Iată că David îți caută răul »? » (1 Samuel 24:9.) Aceasta nu a fost niciun fel de iluzie inconștientă. Acestea erau vorbele oamenilor lui Saul. Nu era nimic reprimat în așa-numitul inconștient cu privire la intenția lui Saul de a-l ucide pe David și existau toate motivele să se teamă de represalii. Mai mult decât atât, verificând originalul pentru cuvântul rănit, nu găsim nimic care să indice moartea, ci doar răul.

Să examinăm acum cele trei referințe din Noul Testament pe care Meier și Minirth le folosesc ca exemple de proiecție primară ^.21 Prima este Matei 7:1-5, în special versetele 3-5.

Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura din nou. Și de ce te uiți la paiul care este în ochiul fratelui tău, dar nu te uiți la bârna care este în ochiul tău? Sau cum îi vei spune fratelui tău: « Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău » și, iată, bârna este în propriul tău ochi? Ipocritule, mai întâi scoate bârna din ochiul tău; și atunci vei vedea limpede să scoți paiul din ochiul fratelui tău. (Matei 7:1-5.)

În aceste versete nu există niciun indiciu că este vorba despre ceva la nivel inconștient. Sensul clar al pasajului este că trebuie să fim atenți atunci când îi judecăm pe alții. Pe de o parte, știm că credincioșii nu trebuie să se abțină de la orice judecată (7:6, 16), deoarece creștinii trebuie să judece cuvintele și acțiunile lor și ale altora (1 Cor. 5:3-5, 12, 13). Dar, pe de altă parte, nu trebuie să avem un spirit cenzurator ^.22

Nu există nimic în această secțiune care să deducă că raza este inconștientă. De asemenea, nu există niciun indiciu că mota este neapărat legată direct de rază. Ele ar putea fi o « reflexie » una a celeilalte. Cu toate acestea, nu este necesar să fie așa. Cel cu bârna ar putea să fure sume mari de bani de la locul său de muncă și, în același timp, să judece o altă persoană pentru că lipsește de la biserică. Citind această întreagă secțiune din Matei 7:1-12 descoperim că subiectul principal nu este nici bârna, nici moțul. Nu are nimic de-a face cu proiecția inconștientă. Subiectul principal se găsește în Matei 7:1: « Nu judecați ca să nu fiți judecați ».

De asemenea, ei folosesc Romani 2:1-3 în încercarea de a face Biblia să pară că susține teoria lor freudiană a proiecției ^.23

De aceea ești de neiertat, omule, oricine ești tu care judeci; pentru că atunci când judeci pe altul, te osândești pe tine însuți, pentru că tu, care judeci, faci aceleași lucruri. Dar suntem siguri că judecata lui Dumnezeu este potrivit adevărului împotriva celor care comit astfel de lucruri. Și crezi tu, omule, care judeci pe cei ce fac astfel de lucruri și faci aceleași lucruri, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? » (Romani 2:1-3.)

Aceasta nu este o afirmație despre proiecția inconștientă, ci mai degrabă un avertisment cu privire la judecarea altora pentru acele păcate enumerate în Romani 1:18-32. Acest lucru este indicat de cuvântul de aceea de la începutul pasajului și de cuvinte precum aceleași lucruri și astfel de lucruri. Romani 1:18-32 include atât păcate flagrante evidente, cât și păcate pe care oamenii le pot trece cu vederea în ei înșiși. Astfel, o persoană poate fi tentată să judece o altă persoană pentru curvie în timp ce ea însăși este neascultătoare față de părinți sau nemilostivă. Avertismentul este că vom fi judecați după aceleași standarde pe care le aplicăm în judecarea altora. Pavel conducea la faptul că « toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu » (Romani 3:23). În loc ca acest pasaj să susțină ideea mecanismului de apărare inconștient freudian al proiecției, Pavel vorbea despre tendința umană de a-i critica și condamna pe alții, minimalizând în același timp păcatul personal și scuzându-se pe sine. Aceasta este prejudecata naturii sinelui păcătos care trebuie adusă la crucea lui Hristos.

A treia referință scripturală pe care o folosesc în încercarea de a dovedi teoria lui Freud privind mecanismul de apărare inconștient al proiecției este Iacov 1:13-17 ^.24

Nimeni să nu zică, când este ispitit: « Sunt ispitit de Dumnezeu! » Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit de rău, și nici El nu ispitește pe nimeni: Dar orice om este ispitit, când este atras de pofta lui și ispitit.

Atunci când pofta a zămislit, ea naște păcatul; și păcatul, când se sfârșește, naște moartea. Nu greșiți, iubiții mei frați. Orice dar bun și orice dar desăvârșit este de sus și coboară de la Tatăl luminilor, la care nu este nici schimbare, nici umbră de schimbare. (Iacov 1:13-17.)

Niciunul dintre pasajele de mai sus nu susține credința în impulsurile sau apărările inconștiente freudiene. Deși o persoană poate da vina pe Dumnezeu sau pe alții pentru că au ispitit-o să păcătuiască, acea vină este o activitate conștientă. Iacov face apel la voința conștientă. El nu explică sau scuză comportamentul spunând că oamenii păcătuiesc din cauza unor impulsuri sau apărări inconștiente. Ei păcătuiesc din cauza propriei pofte, care este o activitate a cărnii care se satisface pe sine. Freud a creat ideea mecanismelor de apărare pentru a explica condiția omului pentru că a refuzat să creadă ceea ce spune Biblia despre suveranitatea lui Dumnezeu, legea Sa, condiția păcătoasă a omului și asigurarea lui Dumnezeu pentru mântuire și sfințire prin Isus. Încercarea de a echivala cele două va diminua întotdeauna viziunea unei persoane asupra Bibliei.

Negație.

Un alt mecanism inconștient de apărare pe care Meier și Minirth încearcă să îl susțină cu ajutorul Bibliei este negarea. Ei descriu negarea astfel:

Gândurilor, sentimentelor, dorințelor sau motivelor li se refuză accesul la conștiință. Acesta este principalul mecanism de apărare al personalităților histrionice, care își neagă propriile gânduri, sentimente, dorințe sau motive păcătoase, chiar și atunci când acestea devin evidente pentru cei din jurul lor ^.25

Ei folosesc Proverbe 14:15 și Proverbe 16:2 în încercarea lor de a bibliciza mecanismul inconștient de apărare al negării. Proverbe 14:15 spune: « Cel simplu crede orice cuvânt, dar omul prudent se uită bine la mersul său ». Acest proverb poate fi luat ca atare, fără a încerca să citim în el vreun sens ascuns, cum ar fi negarea inconștientă. Există oameni care cred pur și simplu ceea ce citesc sau aud, pentru că nu reușesc să evalueze ceea ce a fost scris sau spus. Cineva înțelept, pe de altă parte, va dori să afle dacă ceva este adevărat înainte de a crede. De fapt, una dintre problemele grave din biserica de astăzi este aceea de a crede ceea ce spun învățătorii și predicatorii fără a cerceta în rugăciune Cuvântul lui Dumnezeu pentru a vedea dacă ceea ce se spune este adevărat.

Celălalt proverb pe care îl citează este Proverbe 16:2. « Toate căile unui om sunt curate în ochii lui, dar DOMNUL cântărește spiritele. » Mecanismul inconștient de apărare al negării nu înseamnă pur și simplu să nu înfruntăm adevărul despre noi înșine. Simpla ignorare a propriilor noastre greșeli sau scuzarea păcatului nostru sau chiar uitarea acestuia nu face din aceasta o negare inconștientă. Conform Bibliei, tendința umană este ca oamenii să se vadă pe ei înșiși într-o manieră părtinitoare. În plus, nu se poate echivala spiritul omului cu inconștientul. Pavel a clarificat acest lucru când a scris: « Căci cine cunoaște lucrurile unui om, dacă nu spiritul omului care este în el? Tot astfel, lucrurile lui Dumnezeu nu le cunoaște nimeni, decât Duhul lui Dumnezeu. » (1 Corinteni 2:11.) Acest verset compară relația spiritului omului cu omul însuși și relația Duhului lui Dumnezeu cu Dumnezeu Însuși. Prin urmare, dacă cineva ar echivala spiritul omului cu inconștientul, ar spune și că Duhul lui Dumnezeu este inconștientul Său, ceea ce ar fi perfect ridicol.

Concluzie.

Prin scrierile și discursurile lor, Meier și Minirth atribuie o mare importanță teoriei freudiene a mecanismelor de apărare. În plus, ei încearcă fără succes să sprijine aceste invenții freudiene nedovedite și neștiințifice cu ajutorul Scripturii. Mecanismele de apărare sunt lipsite de suport scriptural sau științific.

20 – FORMAREA PERSONALITĂȚII

Factori determinanți la începutul vieții.

De multe ori este dificil să aflăm dacă Meier și Minirth își susțin sau nu afirmațiile prin cercetări. Ei își expun uneori ideile complet, fără note de subsol care să indice sursa afirmațiilor lor. De exemplu, ei spun:

În explorarea posibilelor cauze ale dificultăților actuale ale persoanei consiliate, consilierul trebuie să ia în considerare copilăria timpurie. Dacă părinții au fost absenți și nevoile de dependență ale copilului nu au fost satisfăcute, atunci individul este mai predispus la depresie sau sociopatie, în funcție de modul în care gestionează conflictul. Dacă părinții nu i-au permis copilului să fie un individ, ci au fost simbiotici cu el, atunci el este mai predispus la schizofrenie. Dacă părinții au fost duri, atunci individul poate fi un compulsiv vinovat, un paranoic critic sau un sociopat care acționează, în funcție de modul în care gestionează conflictul. Dacă părinții au fost seducători sau au recompensat un comportament excesiv de dramatic, atunci individul este mai predispus să aibă probleme isterice. Dacă ambii părinți au fost în conflict constant, individul este mai predispus la insecuritate profundă și anxietate sau nevroză.

Astfel, omul poate avea conflicte nerezolvate din copilărie, iar aceste conflicte îi pot intensifica problemele actuale. Omul are conflicte. Omul este psihologic ^.1

Declarația de mai sus reprezintă punctele lor de vedere freudiene și opiniile lor personale, care ar fi puse serios la îndoială de practicienii care nu sunt de convingerea lor personală și psihanalitică.

În cartea Happiness Is a Choice, Meier și Minirth spun:

În cartea sa anterioară (Christian Child-Rearing and Personality Development, Baker Book House 1977), Dr. Meier a sintetizat câteva sute de articole de cercetare privind dezvoltarea personalității pentru a demonstra că aproximativ 85% din modelele noastre de comportament ca adulți sunt bine înrădăcinate până la a șasea aniversare ^.2

În cartea Introducere în psihologie și consiliere se spune: « În momentul în care copiii sunt suficient de mari pentru a merge la școală, cea mai mare parte a structurii caracterului lor a fost deja stabilită. » ³

Afirmația lor « aproximativ 85 % din modelele noastre de comportament de adulți sunt bine înrădăcinate până la a șasea aniversare » a fost o temă repetată în scrierile și discursurile lor. Ei susțin că acest lucru este demonstrat de « câteva sute de articole de cercetare ». Dar litania lor « 85 la sută » este de fapt legată de orientarea lor freudiană. Cercetările demonstrează schimbarea mai degrabă decât teoria aproape deterministă pe care o susțin Meier și Minirth. Înainte de a trece la cercetare, vom discuta mai întâi despre teoria freudiană care stă la baza afirmației lor « 85 la sută ». Vom începe prin a discuta despre teoria sexualității infantile.

Conform teoriei lui Freud privind sexualitatea infantilă, primii cinci sau șase ani de viață determină în mare măsură restul vieții unei persoane. Freud credea că fiecare ființă umană se confruntă cu patru stadii de dezvoltare: oral, anal, falic și genital. El a învățat că cele patru etape ale sexualității infantile se succed și apar la anumite vârste în dezvoltarea normală. Etapa orală este de la naștere la optsprezece luni; etapa anală este de la optsprezece luni la trei ani; etapa falică este de la trei la cinci sau șase ani; iar etapa genitală continuă până la pubertate. Toate cele patru stadii au legătură cu sexualitatea, iar Freud a legat caracteristicile adulților și tulburările mental-emoționale de experiențele din copilărie din cadrul diferitelor stadii. El credea că, dacă o persoană nu reușește să treacă cu succes prin fiecare etapă sau suferă o traumă în timpul uneia dintre etape, psihicul său va suferi daune inexplicabile.

Teoria lui Freud privind sexualitatea infantilă este, de asemenea, legată de teoria sa privind determinismul psihic, ambele făcând parte din teoria sa privind inconștientul. Conform teoriei sale a determinismului psihic, fiecare persoană este ceea ce este datorită efectului inconștientului asupra întregii sale vieți. Freud credea că « suntem « trăiți » de forțe necunoscute și incontrolabile » ⁴. El a teoretizat că aceste forțe se află în inconștient și controlează fiecare persoană în sensul că influențează tot ceea ce face persoana respectivă. Astfel, el vedea oamenii ca pe niște marionete ale inconștientului necunoscut și nevăzut, modelate de aceste forțe în timpul primilor șase ani de viață.

Freud susținea că, pe măsură ce fiecare copil trece de la un stadiu de dezvoltare psihosexuală la altul, psihicul său este modelat de oamenii din mediul său și în special de părinți. Determinismul psihic stabilește un proces de culpabilizare care începe în inconștient și se încheie cu părinții. Freud a eliminat responsabilitatea unei persoane pentru comportamentul său, învățând că fiecare persoană a fost predeterminată de inconștientul său, care a fost modelat de tratamentul aplicat de părinții săi în primii ani de viață.

Teoria freudiană este cunoscută sub numele de determinism psihic. Cu toate acestea, nu am văzut niciodată un procent de fixitate plasat pe perioada de la naștere până la vârsta de șase ani. Chiar și Freud credea într-o oarecare speranță pentru individ. Într-una dintre emisiunile Meier și Minirth, s-a spus următorul lucru:

Când primim de la Dumnezeu responsabilitatea de a ne crește copiii, El ne dă cea mai mare parte a acestei responsabilități de la nașterea lor până la vârsta de șase ani. După aceea, noi doar modificăm celelalte 15 procente ^.5

În cartea Happiness Is a Choice (Fericirea este o alegere), ei vorbesc despre părinți care aduc un adolescent la ei și spun: « Tot ce putem face este să-i ajutăm pe părinți să găsească unele modalități de a modifica cele 5 sau 10 procente din personalitatea adolescentului care nu sunt încă formate. » ^{6 În altă parte,} Meier spune că « ceea ce introduci în creierul copilului tău în primii șase ani este ceea ce va ieși din creierul lui în următorii șaptezeci de ani. » ⁷ În timp ce cifra pe care o folosesc pentru un copil după vârsta de șase ani este de 15 procente, se pare că pentru un adolescent aceasta scade la 5 sau 10 procente. Meier și Minirth spun 85 % până la vârsta de șase ani și nimeni nu știe ce procent ar fi folosit Freud. Dar faptul că Meier și Minirth dau un procent atât de mare de determinism (85 % până la vârsta de șase ani, cu doar 5-10 % posibilitate de schimbare în timpul adolescenței) demonstrează că și acesta este de origine freudiană.

O mică reflecție atentă asupra stabilirii procentelor ar duce la concluzia că o astfel de utilizare a numerelor nu este o idee bună. Gândiți-vă la ce sunt « modelele de comportament ale adulților ». Cum ar putea cineva să rezume și să pună pe hârtie tot ceea ce constituie « modele comportamentale adulte »? De asemenea, un copil înainte de vârsta de șase ani ar fi incapabil din punct de vedere cognitiv și comportamental să realizeze unele « modele de comportament adult ». În plus, unele « modele de comportament adult » ar fi ilegale pentru un copil sub șase ani. Chiar dacă s-ar putea elabora această listă imposibilă de tipare comportamentale, ce înseamnă atunci când se aplică o cifră de 85 la sută? Chiar dacă am folosi un adjectiv, cum ar fi gregar, ce înseamnă 85 la sută din acesta la vârsta de șase ani? În timp ce cei care creează și folosesc astfel de procente pot dobândi un sentiment de siguranță, există prea multe variabile care sunt dincolo de investigație pentru a da vreun sens unor astfel de cifre.

Pe lângă un sentiment înșelător de autoritate în utilizarea unor astfel de procente, există cercetări care infirmă ideea unui astfel de determinism de fier. În cartea sa The Psychological Society (Societatea psihologică), Martin Gross rezumă activitatea doctorului Stella Chess, profesor de psihiatrie infantilă la New York University Medical Center. Gross spune că o concluzie puternică care reiese din lucrarea lui Chess este că  » actuala teorie psihiatrică conform căreia primii șase ani de viață sunt cei care modelează exclusiv personalitatea este în mod evident falsă » ⁸ (sublinierile sunt ale lui).

Psihologul social Dr. Carol Tavris discută ideea de constanță versus schimbare într-un articol intitulat « Libertatea de a schimba ». Ea discută despre Freud și terapia sa psihanalitică și spune

Acum, ironia este că mulți oameni care nu sunt păcăliți de astrologie pentru un minut se supun terapiei timp de ani de zile, unde apar adesea aceleași erori de logică și interpretare. . . . Astrologii cred că suntem determinați la naștere (sau chiar la concepție) de stelele noastre; psihanaliștii cred că suntem determinați la câțiva ani de la naștere de părinții noștri (și de anatomia noastră) ^.9

Tavris continuă să discute despre cercetările care se opun ideii de determinism freudian. Aceleași cercetări s-ar opune și ideii lui Meier și Minirth privind procentul de 85 %. Ea citează munca doctorului Orville Brim de la Fundația pentru Dezvoltarea Copilului din New York și spune: « Cea mai mare parte a carierei lui Brim a fost dedicată trasării cursului dezvoltării copilului și relației sale cu personalitatea adultă ». Ea declară că Brim este convins că « departe de a fi programați permanent până la vârsta de 5 ani, oamenii sunt practic reprogramabili pe tot parcursul vieții ». Ea îl citează spunând: « Sute și sute de studii documentează acum faptul că personalitatea se schimbă la vârsta adultă » ¹⁰. De asemenea, ea îl citează pe Brim spunând

Oamenii de știință din domeniul social nu pot prezice personalitatea adultă din copilărie sau chiar din adolescență în niciun fel important. Nu mai putem da vina pe metode și nu mai putem spune că persoanele care nu corespund predicțiilor sunt deviante, nesănătoase sau ciudate. Ei sunt norma ^.11

În plus față de Brim, Tavris discută despre activitatea dr.

Jerome Kagan, profesor la Universitatea Harvard. Kagan, împreună cu Howard Moss, a scris o carte clasică în domeniu, intitulată Birth to Maturity: A Study in Psychological Development, care este de acord cu opiniile lui Meier și Minirth. Cu toate acestea, după cercetări suplimentare, Kagan a făcut o întoarcere de 180 de grade în ideile sale despre dezvoltarea copilului. După ce au analizat pentru a doua oară cartea Birth to Maturity, Kagan și Moss « nu au putut găsi nicio legătură între calitățile psihologice din primii trei ani de viață … și niciun aspect al comportamentului la vârsta adultă » ¹² . Potrivit lui Tavris, « Kagan crede acum că puține dintre atributele unui copil durează pe termen nelimitat, cu excepția cazului în care mediul le perpetuează » ¹³.

Brim și Kagan au scris ulterior împreună o carte intitulată Constancy and Change in Human Development. Ei spun:

Punctul de vedere care reiese din această lucrare este că oamenii au o capacitate de schimbare de-a lungul întregii perioade de viață. … există schimbări importante de creștere de-a lungul vieții, de la naștere până la moarte, mulți indivizi păstrează o mare capacitate de schimbare, iar consecințele evenimentelor din copilăria timpurie sunt transformate continuu de experiențele ulterioare, ceea ce face ca cursul dezvoltării umane să fie mai deschis decât au crezut mulți ^.14

În timp ce scriam această secțiune, le-am scris lui Brim și Kagan și i-am întrebat care este răspunsul lor actual cu privire la ideea lui Meier și Minirth de 85%. Brim a răspuns:

Afirmația pe care o raportați cu privire la personalitatea adulților [procentul de 85 % al lui Meier și Minirth] nu poate fi susținută de nicio cercetare științifică. De fapt, dovezile care există, și sunt numeroase, arată o schimbare continuă a personalității de-a lungul vieții ^.15

Răspunsul lui Kagan a indicat, de asemenea, dezacordul cu determinismul de 85% al lui Meier și Minirth ^.16

I-am scris, de asemenea, doctorului Bernard Rimland, care este directorul Institutului pentru cercetarea comportamentului copilului din San Diego. În răspunsul său cu privire la noțiunea de optzeci și cinci la sută a lui Meier și Minirth, acesta spune că ideea « că personalitatea este produsul experiențelor psihosociale individuale … este total nesusținută de nicio dovadă științifică pe care am reușit să o găsesc » ¹⁷.

Cea mai mare îngrijorare a noastră cu privire la afirmația optzeci și cinci la sută este că aceasta exprimă încă o dată puternica ideologie freudiană a lui Meier și Minirth. În plus, utilizarea de către aceștia a unui număr precum optzeci și cinci la sută, chiar dacă este precedat de cuvântul aproximativ, nu are niciun sens atunci când se ia în considerare complexitatea și incomparabilitatea « modelelor de comportament ale adulților » și a celor ale copiilor de până la șase ani. Și, în cele din urmă, pe baza cercetărilor, ne îndoim că Meier, Minirth sau oricine altcineva ar putea « demonstra că aproximativ 85 la sută dintre modelele noastre de comportament de adult sunt ferm înrădăcinate până la a șasea aniversare » ¹⁸.

Îngrijirea copiilor.

Opiniile freudiene ale lui Meier și Minirth cu privire la dezvoltarea timpurie a vieții pot fi văzute și în ceea ce spun ei despre îngrijirea copiilor. Într-una dintre emisiuni, o femeie a întrebat despre întoarcerea la facultate. Ea a spus că este căsătorită și are un copil de șase luni. Răspunsul lui Meier a fost:

Dacă te-ai întoarce la facultate chiar acum, acel copil ar fi neglijat. Dacă acel copil ar fi îngrijit de altcineva cu normă întreagă, copilul ar fi neglijat. Dacă l-ați da la grădiniță patruzeci de ore pe săptămână, copilul ar fi neglijat și, conform cercetărilor psihiatrice, ar avea leziuni psihologice permanente ^.19

O declarație similară a fost făcută în cadrul unei alte emisiuni ^.20 De asemenea, în Introducere în psihologie și consiliere, Meier și Minirth se referă la posibilitatea « unui anumit grad de afectare emoțională și intelectuală permanentă ». ²¹

Înainte de a discuta declarația de mai sus și problemele asociate cu aceasta, dorim să clarificăm faptul că noi credem că cel mai bun aranjament posibil pentru un bebeluș este ca mama să stea acasă cu copilul cel puțin în primii doi sau trei ani de viață. Credem acest lucru din motive biblice pe care nu le vom discuta aici. În plus, credem că cercetările în domeniul dezvoltării copilului, pe de o parte, și disponibilitatea unei îngrijiri substitutive de calitate, pe de altă parte, ar susține poziția noastră, nu numai pentru că este clar că este dificil să se obțină o îngrijire a copilului de bună calitate și la prețuri accesibile, ci și pentru că este nevoie de dezvoltarea unei relații sănătoase între părinte și copil. Sfatul nostru ferm pentru mame este să fie acasă pentru a avea grijă de copiii lor în timpul primilor ani de viață.

Există și un alt factor care trebuie luat în considerare înainte de a răspunde la remarca lui Meier cu privire la faptul că îngrijirea copiilor cu normă întreagă duce la « neglijare » și « daune psihologice permanente ». Edward Ziegler, de la Universitatea Yale, afirmă că « în America modernă, mamele lucrează din aceleași motive ca și tații – necesitatea economică ». ²² Majoritatea locurilor de muncă din ziua de azi nu oferă un salariu suficient pentru a întreține o familie ^.23 Nu este de mirare, așadar, că bărbații cu salarii mici sunt mult mai predispuși să aibă o soție care lucrează ^.24 Revista Insight raportează că « 68% dintre familiile biparentale au acum ambii părinți care lucrează și, în majoritatea cazurilor, au nevoie de două venituri pentru a se descurca ». ²⁵

Economistul Eli Ginzberg numește integrarea femeilor în forța de muncă « cel mai remarcabil fenomen al secolului al XX-lea ». ²⁶ În timp ce întrebarea referitoare la îngrijirea copiilor a fost adresată de o femeie care intenționează să meargă la facultate, răspunsul lui Meier s-ar aplica tuturor femeilor care ar recurge la îngrijirea copiilor cu normă întreagă. Acesta s-ar aplica familiilor intacte cu ambii părinți care lucrează, așa cum tocmai am discutat, dar s-ar aplica și familiilor monoparentale (aproape toate fiind femei) cu copii mici.

Creșterea numărului de familii monoparentale conduse de femei este, probabil, cel puțin la fel de importantă ca mișcarea femeilor în forța de muncă ca « cel mai remarcabil fenomen al secolului XX ». Această explozie a numărului de familii monoparentale conduse de femei în ultimii cincizeci de ani a făcut ca un număr mare de femei să nu aibă de ales în ceea ce privește munca sau îngrijirea copiilor. Potrivit The Parental Leave Crisis, « experții prevăd că una din trei familii, posibil chiar una din două, va fi condusă de un singur părinte în 1990. » ²⁷

Având în vedere că aproape jumătate din căsătorii se termină prin divorț, numeroase femei nu primesc suficient sprijin pentru copii și soț pentru a întreține o gospodărie. Dacă familiile cu doi părinți adesea nu reușesc să se descurce cu un singur salariu și trebuie să se descurce, este și mai adevărat că familiile monoparentale cu copii mici sunt și mai afectate. Răspunsul dat de Meier afectează literalmente milioane de persoane și afectează în primul rând femeile care, chiar și în familiile intacte, poartă responsabilitatea îngrijirii copiilor.

Prima problemă pe care o avem cu răspunsul lui Meier la întrebarea privind îngrijirea copiilor este sunetul său categoric. Are un iz ecleziastic, pontifical. El spune că « bebelușul ar fi neglijat și, conform cercetărilor psihologice, ar suferi daune psihologice permanente » ²⁸. (Sublinierea ne aparține.) În astfel de cazuri, în care sunt implicate numeroase variabile, o afirmație categorică extremă precum cea pe care tocmai am citat-o este menită să fie greșită, chiar dacă poate avea ceva adevăr în spatele ei. Grădinița este un fapt dramatic în America. A insinua că « neglijarea » și « daunele psihologice permanente » sunt certitudini este o suprainterpretare grosolană a cercetării.

Îngrijirea copiilor nu este o chestiune simplă. Ea implică mulți factori, inclusiv tipul de mediu de îngrijire de zi, îngrijitorul (îngrijitorii), copilul, mediul familial al copilului, implicarea părinților, implicarea rudelor și a prietenilor, pentru a numi doar câteva. Grădinița ar putea fi oferită în casa copilului de către o rudă, un prieten sau o altă persoană sau în casa unei rude, a unui prieten sau a unei alte persoane. Sau ar putea fi o creșă de familie în casa unei femei care poate sau nu să aibă grijă de proprii copii în același timp; cooperative de părinți; centre de îngrijire de zi și așa mai departe. O altă variabilă este vârsta la care un copil beneficiază de îngrijire (sugar sau copil mai mare) și durata de timp. Dacă am enumera toți factorii, subfactorii și factorii conexe, ar fi clar cât de extrem de complexă este situația. Este o complexitate care nu merită o afirmație categorică extremă, simplistă, precum cea citată.

Există unele studii care indică rezultate bune pentru copiii din centrele de zi. Fredelle Maynard, în rezumatul efectelor îngrijirilor de zi asupra dezvoltării intelectuale, afirmă: « În general, studiile sunt de acord că îngrijirea de zi de calitate medie nu are efecte negative aparente asupra dezvoltării intelectuale a copiilor. » ²⁹ Cercetătorul Jerome Kagan a comparat îngrijirea de zi și îngrijirea la domiciliu a copiilor în timpul primilor trei ani de viață. Acesta a concluzionat că « copiii crescuți la grădiniță și cei crescuți acasă s-au dezvoltat similar în ceea ce privește calitățile cognitive, sociale și afective în primii trei ani de viață ». Cu toate acestea, el și-a nuanțat afirmația cu anumite prevederi, cum ar fi un raport bun între copii și adulți, îngrijitori dăruiți și capabili, valori similare între familie și îngrijitor și alte condiții ale unei bune îngrijiri a copiilor ^.30

Dr. Harold Hodgkinson, fost director al Institutului Național de Educație, spune:

Unele dintre cele mai încurajatoare date din domeniul educației provin din studiile efectuate asupra programului Head Start de către High/Scope Educational Research Foundation din Ypsilanti, Michigan. Practic, cercetările High/Scope arată că fiecare dolar cheltuit pentru Head Start ne economisește 7 dolari – în închisori care nu trebuie construite, în centre de dezintoxicare care nu trebuie administrate și în psihiatri și consilieri care nu trebuie angajați. Copiii care au urmat un program Head Start bun merg la facultate mult mai des decât cei din grupurile de control. Ei se angajează mai des și ajung în închisoare mai rar ^.31

Aceste scurte exemple ar trebui să respingă afirmația categorică a lui Meier cu privire la efectul îngrijirii de zi, acuzația dogmatică de « neglijare » și predicția de « daune psihologice permanente ».

Există studii care susțin ambele părți ale problemei îngrijirii copiilor. Dr. Thomas Gamble și Dr. Edward Zigler discută despre « Efectele îngrijirilor de zi pentru sugari: O altă privire asupra dovezilor ». Ei spun că:

Unii lucrători proeminenți au evidențiat efectele potențial dăunătoare ale îngrijirilor de zi pentru sugari, în timp ce lucrători la fel de proeminenți au afirmat că aceste îngrijiri sunt în esență benigne ^.32

Prestigiosul Institut Merrill-Palmer concluzionează: « Conform constatărilor noastre preliminare, îngrijirea de zi nu este neapărat dăunătoare. Dar unele programe de îngrijire de zi ar putea produce daune. » ³³ Credem că o lectură corectă a cercetării va da o varietate de rezultate, dar nici unul atât de drastic ca cele categorice « neglijare. . . daune psihologice permanente » exprimate în cadrul programului radiofonic al lui Meier și Minirth.

Poziția lui Meier și Minirth privind îngrijirea copiilor se bazează mai degrabă pe prejudecățile lor freudiene decât pe cercetări solide. Dr. Louise Bates Ames, co-director al faimosului Institut Gesell de Dezvoltare a Copilului, spune:

Mi-e teamă că întreaga școală ecologică care a dominat îngrijirea copiilor în America în ultimii douăzeci și cinci de ani i-a făcut pe părinți prea anxioși, prea nesiguri și prea vinovați. . . . Ei au creat atitudinea că psihicul copilului este fragil, ceea ce nu este. Majoritatea daunelor pe care le-am văzut în creșterea copiilor sunt din vina freudienilor și neo-freudienilor care au dominat domeniul. Ei au speriat părinții și le-au ascuns adevărul. În ceea ce privește îngrijirea copiilor, aș spune că freudianismul a fost crima psihologică a secolului. ³⁴ (sublinierile au fost adăugate).

Martin Gross afirmă: « Acest sistem de mediu se bazează pe teoria psihodinamică în care părintele neștiutor îl forțează pe copil să își reprime impulsurile inconștiente. » ³⁵ Gross concluzionează:  » Cercetările moderne indică faptul că scepticii au avut dreptate tot timpul: teoria de mediu sau freudiană este falsă. » ³⁶ (Sublinierea sa.) Gross mai spune

În creșterea copiilor, părintele este, în general, cel mai informat ghid. Această filosofie liniștitoare este repetată de nu mai puțin expert decât însuși Dr. Spock. « Cu cât oamenii au studiat mai mult diferitele metode de creștere a copiilor, cu atât mai mult au ajuns la concluzia că ceea ce mamele și tații buni simt instinctiv că fac pentru copiii lor este, de obicei, cel mai bun până la urmă. » ³⁷

Gross conchide prin a spune:

Păcatul modern al parentingului nu a fost unul al ignoranței psihologice. A fost chiar opusul. Absorbind jumătățile de adevăr, șibboletele și falsurile categorice ale Societății de Psihologie, părinții din ultimii treizeci și cinci de ani au pus, din păcate, în practică masiv o idee care nu ar fi trebuit să vină la timp ^.38

Un scriitor către editor în Science News spune:

Cultura noastră este obsedată de redefinirea tuturor proceselor naturale de dezvoltare, făcându-le să semene cu o listă de patologii. Temerile normale din copilărie au devenit fobii, accesele de furie sunt acum tulburări de opoziție, îngrijorarea este o tulburare de anxietate excesivă, iar dorința de a avea mama aproape este anxietate de separare.

Urmează poveștile statistice de groază, urmate de sancționarea politică a mai multor facilități de îngrijire și tratament « medical » ^39.

În concluzie, deoarece afirmația categorică și extremă a lui Meier și Minirth privind « neglijarea » și « daunele psihologice permanente » afectează în primul rând milioane de femei, vedem că psihologia freudiană, cu prejudecățile sale împotriva femeilor și în special împotriva mamelor, stă la baza sfaturilor lor, mai degrabă decât cercetarea psihiatrică, așa cum susțin ei. O serie de exemple ale prejudecății freudiene anti-părinți și în special anti-mame apar în cartea Fericirea este o alegere. Meier și Minirth vorbesc despre « un copil cu o mamă rece și respingătoare și un tată pasiv sau absent ». ⁴⁰ Tema mamă puternică/tată slab se regăsește și în alte cărți ale lor ^.41 Într-un caz, ei se referă la « respingerea mamei sale ». ⁴²

Într-un alt caz, ei se referă la mama care « era extrem de victoriană » și la bunica maternă ca fiind « șefa familiei » și « foarte dominatoare ». ⁴³ În apendicele 2 al cărții Fericirea este o alegere, mama sau mama vitregă este implicată în problemă în toate cele unsprezece cazuri ^.44 Aceste cazuri sunt repetate în Introducere în psihologie și consiliere ^,45 În cartea lor Taking Control, Meier face un comentariu într-o secțiune despre dependenții adolescenți. Un element din formula lui Meier a ceea ce el numește « vindecare » este îndepărtarea dependentului de mama ^sa46.

Aproape ca un refren din Grădina Edenului, teoria freudiană a aruncat de la început vina pe femei și a fost deosebit de dură cu mamele. Sfaturile lui Meier și Minirth nu fac decât să amplifice dificultățile cu care se confruntă femeile în lume și să alimenteze focul feminismului.

Identitate sexuală.

Prejudecata freudiană a lui Meier și Minirth afectează, de asemenea, noțiunile lor despre dezvoltarea identității sexuale. Din punctul lor de vedere freudian, ei promovează o teorie a modului în care băieții devin homosexuali și fetele devin lesbiene. Formula lor, redusă la cea mai simplă, este că homosexualitatea este rezultatul unui tată absent, iar lesbianismul este rezultatul unei separări semnificative de mamă, și toate, desigur, prin necesitate freudiană, înainte de vârsta de șase ani.

În cadrul unei emisiuni radiofonice, un bărbat care a sunat a întrebat despre o situație cu fosta sa soție. El avea custodia comună a băiatului său în vârstă de trei ani. Băiatul petrece o săptămână cu tatăl său și trei cu mama și bunica sa. După o descriere mai detaliată a situației, a fost dat următorul răspuns cu privire la băiat:

. . . identitatea sa sexuală se va forma de la doi la șase ani. Așadar, dacă ar locui cu ea [mama băiatului] și cu bunica și nu cu tine, ar deveni aproape sigur homosexual. Și trebuie să petreacă mult timp cu tine, astfel încât să se identifice cu tine, să-și modeleze viața după tine, să meargă ca tine, să vorbească ca tine și să se comporte ca tine. … Mi-aș dori să fie cu tine trei săptămâni și cu ea un weekend pe lună sau ceva de genul ăsta ^.47

Tatăl, absent din cauza muncii sau a divorțului în timpul primilor șase ani de viață, ceea ce duce la homosexualitate sau tendințe homosexuale, este o temă repetată în emisiunile lor ^.48 În Introducere în psihologie și consiliere, ei dau o parte din vină mamei. Ei spun:

O istorie timpurie caracterizată de o mamă supraprotectoare care formează o alianță cu fiul ei împotriva unui tată ostil și detașat face ca indivizii de sex masculin să fie mai predispuși la tentații în direcția homosexuală ^.49

În cartea Happiness Is a Choice (Fericirea este o alegere) ei descriu un obsesiv-compulsiv ipotetic care este la serviciu și absent din gospodărie. Ei spun:

El este cercetătorul medical care petrece șapte zile (și nopți) pe săptămână în laborator pentru a salva omenirea de diverse boli, în timp ce soția sa suferă de singurătate, iar fiii săi devin homosexuali și, în cele din urmă, se sinucid ^.50

Aceasta este o altă reiterare a formulei lor conform căreia absența unui tată duce la homosexualizarea fiului său și o altă predicție patologică pontificală patetică (sinuciderea), nefondată de cercetare.

În timp ce pentru Meier și Minirth factorul de bază în homosexualitate este un tată absent, factorul lor de bază în lesbianism este o mamă absentă, sau una ostilă. Referitor la factorul mamei absente, aceste cuvinte au fost rostite în una dintre emisiunile lor:

O fetiță trebuie să petreacă mult timp cu mama ei pentru a nu dezvolta un vid matern mai târziu în viață. Și dacă nu petrece foarte mult timp cu mama ei, dacă este blocată în centre de îngrijire de zi și lucruri de acest gen și nu petrece foarte mult timp cu mama ei sau cu femei semnificative cu care să se identifice, femei semnificative stabile, adică aceeași persoană de-a lungul multor ani, nu îngrijire multiplă, atunci va dezvolta tendințe lesbiene când va crește. Satana va folosi acel vid matern pentru a o ispiti să se întâlnească într-un mod sexual cu alte femei ^.51

Referindu-se la o mamă ostilă, ei spun: « Femeile cu o mamă ostilă, competitivă și un tată pasiv sunt mai predispuse să fie tentate în direcția lesbiană. » ⁵²

În plus față de formulele predictive ale lui Meier și Minirth pentru homosexualitate și lesbianism, există formulele lor pentru promiscuitatea masculină și feminină. Acestea sunt reversul formulelor pentru homosexualitate și lesbianism. În timp ce pentru homosexualitate tatăl absent este ingredientul important, pentru promiscuitatea masculină acesta este mama absentă. Se spune într-o emisiune:

Băiețelul care nu are parte de mult timp cu mama când crește va fi mai promiscuu sexual. El va avea un vid de mamă. Chiar dacă își poate dezvolta o identitate sexuală masculină bună, poate deveni foarte promiscuu sexual și să disprețuiască femeile și să fie un afemeiat și un porc șovinist, pentru că are un vid matern care nu a fost niciodată satisfăcut. Va recurge la sex pentru a satisface acel vid, chiar dacă acesta nu este niciodată satisfăcut cu adevărat.

Acum, reversul formulei pentru lesbianism este tatăl absent. Într-o emisiune se spune că « o fată care nu petrece timp cu tatăl ei … va deveni foarte promiscuă sexual mai târziu în viață, dacă nu petrece suficient timp cu tatăl ei. » ⁵⁴ Într-o altă emisiune se spune:

Dacă o fetiță crește fiind apropiată de mama ei, dar tatăl este plecat tot timpul, atunci acea fetiță va tânji după afecțiunea tatălui ei și nu o va primi. Va avea un vid de tată și va sfârși prin a deveni o femeie isterică mai târziu și probabil va deveni promiscuă sexual ^.55

În teoria freudiană a dezvoltării heterosexuale, băiatul sfârșește prin a se identifica cu tatăl, dar își păstrează mama ca principal obiect de iubire. După cum spune freudianul Theodore Lidz, fata sfârșește prin a se identifica cu mama și totuși « trebuie să își schimbe obiectul iubirii de bază de la mamă la tată » ⁵⁶. Potrivit lui Freud, chiar dacă fata trebuie să își schimbe obiectul iubirii, ea nu trebuie să își schimbe părintele cu care se identifică. Identificarea cu un părinte asemănător și diferențierea de un părinte ca obiect al iubirii sunt, se presupune, rezultatul final al navigării adecvate prin apele agitate ale complexului Oedip. Cu toate acestea, în conformitate cu teoria freudiană, eșecul de a realiza schimbările necesare poate duce la homosexualitate sau lesbianism.

Martin Gross explică foarte simplu viziunea freudiană asupra homosexualității. El spune:

Freud și mulți dintre succesorii săi moderni au văzut în homosexualitate pedeapsa pentru eșecul copilului de a câștiga bătălia oedipiană împotriva unei mame seducătoare, autoritare și prea afectuoase – clasica doamnă Portnoy. În loc să se identifice în cele din urmă cu tatăl detestat în urma rezolvării rivalității oedipiene, copilul se identifică cu mama. Ulterior, bărbatul acum homosexual caută alți bărbați ca obiect al iubirii sale ^.57

Gross continuă să spună:

În modelul homosexual freudian, copilul care adoră penisul manifestă, de asemenea, dezgust pentru femeia fără penis. Acest lucru este dublat de teama sa de castrare în mâinile unui tată-rival furios ^.58 (Sublinierea este a noastră.)

Dr. Irving Bieber, un alt freudian, spune în Comprehensive Textbook of Psychiatry.

Astfel, constelația parentală cea mai susceptibilă de a produce un homosexual sau un heterosexual cu probleme homosexuale severe a fost un tată detașat, ostil și o mamă apropiată, prea intimă, seducătoare, care și-a dominat și minimalizat soțul ^.59

Dr. Ronald Bayer, în cartea sa Homosexualitatea și psihiatria americană, prezintă o altă fațetă a ideii lui Freud. El spune:

Mai târziu, Freud a afirmat că homosexualitatea era legată de frustrarea profundă trăită în timpul fazei oedipiene de acei băieți care au dezvoltat atașamente deosebit de intense față de mamele lor. Neprimind satisfacția sexuală după care tânjeau, acești băieți au regresat la un stadiu anterior de dezvoltare și s-au identificat cu femeia pe care nu au putut-o avea. Ei au căutat apoi ca parteneri sexuali tineri care să le semene și să îi iubească așa cum ar fi vrut să îi iubească mamele lor ^.60

Este dificil de spus dacă Meier și Minirth acceptă întreaga teorie freudiană clasică. Cu toate acestea, există suficiente similitudini pentru a concluziona că ei utilizează cel puțin o ușoară variație a teoriei freudiene. Credința lor că identitatea sexuală este stabilită înainte de vârsta de șase ani, că un băiat are nevoie de prezența unui tată cu care să se identifice și că simpla prezență a unei mame va conduce un băiat la homosexualitate sunt toate variații ale formulei freudiene. În timpul vieții sale, Freud a dezvoltat mai multe versiuni sau explicații pentru homosexualitate. Cu toate acestea, baza pentru fiecare explicație a fost întotdeauna aceeași, și anume conflictul Oedip inconștient care apare înainte de vârsta de șase ani. Explicația lui Meier și Minirth poate fi trasată cu siguranță la aceeași sursă.

Având în vedere informațiile anterioare despre teoria freudiană și informațiile suplimentare oferite în această secțiune, ar trebui să fie ușor de completat detaliile formulelor anterioare pentru lesbianism și promiscuitate. Deoarece o fată nu reușește să navigheze în apele tulburi ale conflictului oedipian și nu a fost capabilă să facă obiectul/identificarea adecvată a iubirii parentale, ea poate ajunge lesbiană. Formulele de promiscuitate apar din același cazan Oedipian al « anxietății de castrare », al « invidiei penisului », al obiectului iubirii parentale și al identificării parentale. Conform formulei freudiene, eșecul poate duce la promiscuitate în viața ulterioară, fie pentru un băiat, fie pentru o fată, deși psihodinamica este diferită pentru fiecare.

Discutând despre identitatea sexuală la una dintre emisiunile lor, Meier a spus:

Pacienții vin aici și au treizeci de ani și să spunem că este un tânăr. Este un tânăr care a fost crescut de mama și bunica sa și a avut două surori mai mari și nu a avut un tată în casă și apoi a mers la biserică și a avut profesoare la școala duminicală. A mers la școala primară și a avut profesoare. . . . Mulți dintre ei mi-au spus: « Sunt o femeie închisă în corpul unui bărbat ». Și chiar nu este vina lor că au o identitate sexuală feminină. El nu a ales-o. A fost un fel de forțat. . . . Nu este vina ta că ești o femeie închisă într-un corp de bărbat, nu este vina ta deloc, iar eu te compătimesc ca un nebun ^.61

Vă rog să observați cuvintele « nu este deloc vina dumneavoastră ». Atunci când cineva începe cu determinanții timpurii freudieni și adaugă etapele psihosexuale freudiene de dezvoltare, apoi adaugă formarea freudiană a identității sexuale, ecuația va rezulta în mod natural în « nu este vina ta deloc ». Acest lucru nu numai că contrazice Biblia; este un salt nefundamentat de la teorie la dogmă nebiblică pentru a afirma « nu este vina ta deloc ».

Într-una dintre emisiunile lui Meier și Minirth, a fost recomandată cartea The Person de Theodore Lidz (un freudian). Capitolul lui Lidz despre « Perioada Oedipului » oferă informații suplimentare despre viziunea lui Freud asupra acestei perioade timpurii a vieții care (fără să vrea) ilustrează atât degenerarea, cât și creativitatea minții lui Freud. Dar, în timp ce Meier, Minirth și Lidz dau crezare noțiunii de Oedip a lui Freud, Gross spune că aceasta este la fel de adevărată ca « corelația dintre personalitatea umană și harta zodiacală ». ⁶²

Nu suntem neapărat de acord cu niciunul dintre punctele de vedere citate anterior. Furnizăm informații în opoziție cu punctul de vedere freudian și variațiile sale, inclusiv cea a lui Meier și Minirth, deoarece credem că singura abordare veridică a problemelor de viață este biblică, nu psihanalitică sau chiar psihologică. Și credem că există explicații biblice pentru apariția homosexualității și lesbianismului. Cu toate acestea, Meier și Minirth au ales explicații psihanalitice.

În concluzie, pe măsură ce îi studiem pe Meier și Minirth în ceea ce privește învățăturile lor privind factorii determinanți din primii ani de viață (factor de 85%), îngrijirea copiilor (« neglijare » și « daune psihologice permanente ») și homosexualitatea/lesbianitatea/promiscuitatea (tată absent/mamă absentă), este evident că Freud ar trebui să primească mult credit pentru ceea ce spun ei. Eșecul lor continuu de a-l menționa și complimenta pe Freud este nedumeritor și deconcertant. Ciudat pentru că este corect ca lui Freud să i se acorde credit pentru ideile lor. Și este deconcertant pentru că ar trebui să fie obligatoriu din punct de vedere moral să se acorde credit acolo unde se cuvine, mai ales atunci când opiniile lui Freud sunt prezentate ca fapte și aluzii la cercetare. Ne dăm seama că ideile lor nu sunt complet congruente cu cele ale lui Freud, dar faptul că acestea au pornit de la Freud este fără îndoială.

21 – AFIRMAȚII, REMEDII ȘI ÎNTREBĂRI

Scrierile și discursurile lui Meier și Minirth sunt punctate periodic cu pretenții de îmbunătățire și vindecare. Chiar dincolo de prejudecățile lor freudiene, încrederea lor în vindecarea și/sau ameliorarea unei varietăți de probleme. Dar afirmațiile lor nu sunt susținute de literatura de specialitate și de cercetare. Vom discuta unele dintre afirmațiile lor, le vom compara și contrasta cu literatura de specialitate și apoi vom face câteva comentarii generale.

Insight Therapy.

Meier și Minirth proclamă în mod repetat că terapia insight este extrem de eficientă în tratarea a tot felul de probleme. Atunci când discută despre probleme precum depresia, teama de zbor, personalitățile multiple, traumele din primii ani de viață, bulimia și fobiile, ei recomandă terapia insight. Ei folosesc uneori cuvinte extreme, cum ar fi leacuri și veți trece peste asta prin utilizarea terapiei insight ^.1

Din cauza susținerii și utilizării repetate a terapiei insight, precum și a afirmațiilor lor privind eficacitatea acesteia, ar fi util să știm ce este. Dr. Michael McGuire, în Manualul de psihoterapie, afirmă: « Istoria psihoterapiei insight poate fi urmărită până la Freud. » ² Deoarece terapia insight își are originea în Freud, ea are de-a face cu activitatea de expunere a conținutului așa-numitului inconștient. Prin urmare, arhivistul Freud, Dr. Jeffrey Masson, își precede definiția insight-ului cu definiții ale represiunii și interpretării:

Reprimarea este activitatea care permite ca ceva să rămână în inconștient. Este unul dintre mecanismele de apărare; altele sunt negarea, anularea, formarea reacției. Nu este o activitate voită. Interpretarea este activitatea în care se angajează terapeutul atunci când ceva inconștient devine conștient pentru pacient sau când este declarat un adevăr. Insight se referă la recunoașterea intelectuală și emoțională a adevărului unei interpretări, prin care ceva care a fost, până atunci, reprimat este făcut conștient ^.3

Definițiile lui Masson coincid foarte bine cu afirmațiile lui Meier și Minirth despre terapia prin insight.

Din acest lucru și din dovezile menționate anterior, putem concluziona că Meier și Minirth recomandă și utilizează o abordare terapeutică freudiană. Trei exemple de probleme mental-emoțional-comportamentale și pretenția lui Meier și Minirth de vindecare cu ajutorul terapiei insight sunt cele de bulimie, personalități multiple și agorafobie.

Bulimia.

Primul exemplu este cel al bulimiei. Bulimia este o problemă legată de alimentație, care constă în consumul excesiv de alimente și vărsături și care este practicată de obicei de o femeie. Răspunzând unei persoane care a sunat, Meier îi spune că, dacă « nu se află în pericol de niciun fel de amenințare fizică », ar trebui să meargă la « un consilier foarte bun, orientat spre insight, care poate intra în contact cu acele emoții reprimate ». El continuă spunând: « Veți trece peste acest simptom al bulimiei atunci când vă veți ocupa de problema de bază ». Problema de bază este, bineînțeles, emoțiile reprimate; tratamentul este terapia perspicace; iar rezultatul este că va trece peste ea ^.4

Cercetând literatura de specialitate privind tulburările alimentare anorexie și bulimie, constatăm că, deși se fac multe cercetări, nu există soluții definitive la aceste probleme. Promisiuni directe sau implicite, precum cea de mai sus, nu sunt făcute pentru o anumită abordare terapeutică de către persoanele care sunt în contact cu cercetarea ^.5 În cartea sa despre tulburările de alimentație, Dr. Hilde Bruch indică faptul că pacienții cu tulburări de alimentație « par să nu răspundă în mod singular la psihanaliza tradițională ». ⁶ Psihanaliza, desigur, este terapia de insight freudiană, care se fixează asupra represiunilor inconștiente, ca în cazul de mai sus.

Personalități multiple.

Un al doilea exemplu legat de afirmațiile lui Meier și Minirth cu privire la terapia insight este cel al personalităților multiple. DSM-III descrie personalitatea multiplă astfel: « Caracteristica esențială este existența în cadrul individului a două sau mai multe personalități distincte, fiecare dintre acestea fiind dominantă la un moment dat. » ⁷ Probabil cel mai cunoscut exemplu este în cartea Cele trei fețe ale Evei.

În cadrul uneia dintre emisiunile lor, Meier a declarat:  » Numai terapia orientată spre insight » ajută sau vindecă personalitățile multiple ^.8 (sublinierea a fost adăugată.) Cu toate acestea, Dr. Richard Kluft, în discursul său de deschidere de la prima Conferință internațională privind personalitatea multiplă/statele disociative, afirmă: « Nu există o modalitate « corectă » reală de a trata personalitatea multiplă. » ⁹ Observați contrastul dintre cuvintele lui Meier « numai » și cuvintele lui Kluft « nicio modalitate « corectă » reală ». Într-un volum de cercetare privind personalitățile multiple, Kluft afirmă

Studiul științific al tratamentului tulburării de personalitate multiplă (MPD) abia a început. Au fost descrise mai multe abordări terapeutice, dar niciuna nu a fost evaluată cu metodologii riguroase sau în funcție de dimensiuni obiective. Nu există studii care să compare eficacitatea unei abordări cu cea a alteia. În plus, este dificil să se măsoare impactul tratamentului în raport cu o cohortă de cazuri netratate. În literatura de specialitate nu există o potențială populație de control a cazurilor tratate sau netratate. Urmărirea unui număr limitat de cazuri și un număr mic de relatări autobiografice oferă indicii tentante, dar nu constituie o bază de date ^.10

Literatura de specialitate demonstrează că cei care lucrează cu multipli nu sunt de acord cu privire la rezultatul final dorit al tratamentului. Unii sunt în favoarea unei integrări complete a multiplelor într-un singur sine (fuziune). Alții lucrează pentru o « coexistență pașnică » a părților. Unii se întreabă chiar dacă fuziunea este posibilă sau chiar necesară ^.11 Dr. David Caul afirmă: « Mi se pare că, după tratament, doriți să ajungeți la o unitate funcțională, fie că este vorba de o corporație, un parteneriat sau o afacere cu un singur proprietar ». ¹² Un specialist susține că « pentru rezolvare, este nevoie ca pacientul să facă alegeri morale clare ». Această persoană « consideră imperativ ca toate personalitățile multiple și echivalentele lor să facă o alegere morală de proporții existențiale între bine și rău ». ¹³

Tulburarea de personalitate multiplă este o problemă gravă și este recunoscută ca atare de diverși cercetători și practicieni. Nu am găsit cuvântul « vindecare » în numeroasele volume pe care le-am verificat, cu excepția unei singure ocazii, din numeroasele volume pe care le-am verificat, în care cuvântul « vindecare » a fost folosit între ghilimele ^.14 Nimeni nu a folosit cuvântul doar în legătură cu o singură metodologie de tratament.

Agorafobie.

Al treilea exemplu este o tulburare de atac de panică. Anxietatea care se transformă într-un atac de panică atunci când oamenii pleacă de acasă este denumită agorafobie. Conform unui manual:

Agorafobii sunt definiți nu numai prin teama de locuri publice și mijloace de transport, ci și prin teama de a fi departe de casă și de familiaritate – locuri și persoane care oferă siguranță psihologică. Într-adevăr, agorafobii tind să se teamă de orice situație în care nu este posibilă o retragere ușoară într-un teritoriu sigur ^.15

Meier are câteva opinii foarte clare despre agorafobie. Meier afirmă că motivul este acela că părinții « așteaptă prea mult de la primul lor copil ». ¹⁷ În descrierea tipului de consiliere pe care o face și o recomandă, Meier spune că « se sapă și se sondează și se sapă și se sondează și se trece prin problemele copilăriei, problemele adulților și se analizează furia reprimată față de mamă și tată, gândirea obsesiv-compulsivă. ¹⁸ Meier vorbește fie de psihoterapie pe o perioadă de trei ani, fie de spitalizare cu psihoterapie pe o perioadă considerabil mai scurtă. El spune că,

Pentru agorafobie recomandăm spitalizarea pentru că este foarte dureros să treci prin asta timp de trei ani. De ce să stai închis în casă trei ani? Dacă vă puteți interna într-o unitate spitalicească unde se știe ce se face și unde se poate săpa și cerceta, și aproape toate cazurile pe care le-am tratat, aproape toate și-au depășit agorafobia în aproximativ șase până la opt săptămâni în spital. Așadar, în loc de doi sau trei ani de consiliere în ambulatoriu prin săpături și sondaje, făcând același lucru, dar șapte zile pe săptămână, terapie de grup șapte zile pe săptămână, terapie individuală patru zile pe săptămână, prin săpături și sondaje și analizând zilnic aceste informații, de obicei durează mai mult decât în cazul depresiei. Depresia durează de obicei o lună pentru a fi vindecată în spital, dar agorafobia durează de obicei două luni, uneori chiar trei luni, din când în când chiar patru luni, dar de obicei între șase și șaisprezece săptămâni, undeva în această perioadă. Și o mare parte depinde de factorii din copilărie, dar lucrând la aceste lucruri zi de zi, o persoană poate trece complet peste asta pentru toată viața în câteva luni de spitalizare ^.19

Există mai multe întrebări care trebuie abordate. În primul rând, agorafobia este asociată cu primul născut din familie? În al doilea rând, terapia insight, de tipul « sapă și sondează și sapă și sondează », este de obicei o eliberare reală de agorafobie? Și, în al treilea rând, este obișnuit ca « aproape toți să-și depășească agorafobia în decurs de șase până la opt săptămâni în spital »?

În toată literatura pe care am citit-o, nu am găsit pe nimeni care să identifice primul născut din familie ca fiind cel mai vulnerabil la agorafobie. Nici nu am găsit vreo cercetare care să asocieze agorafobia cu faptul că părinții așteaptă « prea mult de la primul lor copil ». Am aflat că « tendința de a avea atacuri de panică este ereditară » ²⁰. De asemenea, am aflat despre alte teorii care au fost propuse și examinate ^{.21 « 23} Cu toate acestea, nu am găsit niciun model conform căruia agorafobul să fie de obicei primul copil născut și nici vreo legătură cu așteptările părinților.

Am scris Dr. Dianne Chambless, un cercetător cunoscut în domeniul agorafobiei și am întrebat:

1. Agorafobul este de obicei primul născut din familie?
2. Există studii care să susțină ideea că agorafobia este rezultatul părinților care așteaptă prea mult de la copiii lor?

Ea a răspuns: « Din câte știu eu, nu există studii privind ordinea nașterii sau așteptările părinților. » ²⁴

Legat de ordinea de naștere a copiilor și de problemele ulterioare de viață, spune Meier:

În clinica noastră tratăm probabil o mie de persoane pentru dependența de alcool și droguri. Aproape toți provin din familii cu anumite dinamici care produc alcoolismul. Cei mai mulți dintre ei sunt cel mai tânăr copil din familie ^.25

Din nou, am cercetat literatura de cercetare și nu am găsit niciun sprijin pentru afirmația lui Meier. În plus, l-am sunat pe Dr. Herbert Fingarette, autor al cărții Heavy Drinking: The Myth of Alcoholism as a Disease, și l-am întrebat dacă are cunoștință de o astfel de relație. El a răspuns: « Nu ».

În ultima lor carte, Meier și Minirth susțin: « Cercetările au dovedit că ordinea nașterii are un impact asupra dezvoltării personalității. … » ²⁶ Meier și Minirth sunt îndrăgostiți de ideea ordinii nașterii și o văd adesea legată de anumite tulburări mintale precum agorafobia și alcoolismul. Cu toate acestea, contrar a ceea ce spun ei, cercetările nu au « dovedit că ordinea nașterii are un impact asupra dezvoltării personalității ». Revista Science a prezentat un reportaj special realizat de John Tierney pe tema « Mitul primului născut ». Tierney afirmă: « Teoria ordinii de naștere reprezintă o modalitate atractivă și clară de a clasifica ființele umane – ca astrologia, dar cu aparențe științifice ». Referindu-se la rezultatele cercetării, el spune

După ce au analizat 35 de ani de cercetare – aproximativ 1.500 de studii – Cécile Ernst și Jules Angst de la Universitatea din Zurich au ajuns la o concluzie simplă: Pe o scară a importanței, efectele ordinii de naștere se situează undeva între neglijabile și inexistente ^.27

A doua întrebare se referă la utilizarea de către Meier și Minirth a terapiei insight și, în special, la utilizarea intensă a acesteia. Ei recomandă « șase până la opt săptămâni în spital » de « săpături și sondări ». Din cauza referinței lui Meier la « furia reprimată » și având în vedere că furia reprimată este dinamica cheie a depresiei, se creează impresia clară că Meier consideră agorafobia o formă de depresie. Dar, spune Chambless, cercetător al agorafobiei:

Deoarece agorafobii încep să aibă probleme cu relațiile lor și să simtă o demoralizare generală pe măsură ce fobia progresează și durează, nu este surprinzător faptul că majoritatea lor sunt, de asemenea, ușor sau moderat deprimați. Pentru un timp, acest lucru a fost derutant pentru profesioniștii din domeniul sănătății mintale, care credeau că agorafobia ar putea fi un caz special de depresie. Ocazional, agorafobilor li se mai spune acest lucru. Persoanele care suferă de depresie severă devin uneori fobice pe durata depresiei și își pierd fobia atunci când depresia se ameliorează. Cu toate acestea, în marea majoritate a cazurilor, agorafobia este problema principală, iar depresia se ameliorează atunci când agorafobia este tratată cu succes ^.28

În descrierea tratamentului agorafobiei, Dr. Andrew Mathews et al spun:

Ideea centrală în viziunea psihanalitică asupra fobiilor este că simptomele sunt rezultatul a două procese: reprimarea unei idei încărcate emoțional și deplasarea acestui conflict intern către un obiect sau o situație din lumea exterioară. . . . Se presupune că impulsurile reprimate variază de la pacient la pacient, dar se consideră că impulsurile sexuale și agresive sunt cele mai frecvent implicate …. Prima cerință a tratamentului analitic este de a descoperi conținutul mental reprimat care explică agorafobia. A doua este de a permite pacientului să se confrunte direct cu aceste conținuturi, astfel încât să poată renunța la apărarea prin reprimare și dislocare ^.29

În discutarea varietăților de tratament pentru agorafobie, Chambless spune:

Până în anii 1970, agorafobii erau tratați cu psihoterapie standard (de obicei freudiană). . . . Se presupunea că, odată cu discernământul, fobiile se vor ameliora. În general, această abordare a avut puține efecte asupra fobiilor. . din păcate, majoritatea practicienilor folosesc încă metoda ineficientă a « terapiei prin discuții ». ³⁰

În discuția despre « Tratamentul pentru frică », Chambless spune:

Cercetări considerabile au arătat că o persoană care are o fobie specifică nu este nici mai mult nici mai puțin sănătoasă din punct de vedere psihologic decât o persoană obișnuită. Din acest motiv, este complet nepotrivit ca astfel de persoane să urmeze terapii de vorbire pentru a-și depăși problema ^.31

Prin urmare, conform cercetărilor, terapia introspectivă, cu săpăturile și sondajele sale, nu este considerată eficientă nici pentru agorafobie, nici pentru fobiile specifice. Prin urmare, se pare că problema celor « șase până la opt săptămâni în spital » de « investigare și sondare » ar fi o supradoză a ceea ce cercetarea indică a fi tratamentul greșit. S-ar putea ca « aproape toți să-și fi depășit agorafobia în decurs de șase până la opt săptămâni de spitalizare » la Clinica Minirth-Meier. Cu toate acestea, cercetările nu par să susțină faptul că terapia introspectivă, cu « săpăturile și sondajele sale », ar fi o metodă primară eficientă de tratament. În plus, afirmația lui Meier conform căreia « aproape toți și-au depășit agorafobia în aproximativ șase-opt săptămâni de spitalizare » cu ajutorul terapiei de « investigare și sondare » pare să contravină enorm succesului/eșecului/recuperării obișnuite raportate în literatura de specialitate. Dar dacă nu există cercetători externi care să le examineze rezultatele, este foarte dificil să se obțină o viziune obiectivă asupra tratamentului lor.

Alte revendicări.

Următoarele secțiuni conțin exemple ale altor afirmații făcute de Meier și Minirth. Secțiunile anterioare și cele următoare nu conțin exemple unice sau atipice ale afirmațiilor acestora. O căutare exhaustivă în scrierile și discursurile lui Meier și Minirth a altor astfel de afirmații, care nu sunt susținute de cercetare, ar ocupa mult mai mult spațiu decât această secțiune.

Schizofrenia.

Într-o emisiune radiofonică, Meier a declarat că schizofrenia provine « din sentimente severe de inferioritate, predispoziție genetică și o mulțime de factori diferiți și este vindecabilă dacă o depistezi la timp ». Apoi a spus: « Dacă nu primești ajutor medical timp de aproximativ șase luni, boala devine incurabilă; căile biochimice devin permanente ». Referitor la schizofrenie, acesta a mai spus: « Dacă nu iau medicamente timp de șase luni, își vor petrece tot restul vieții în acest fel, iar noi vedem sute de astfel de cazuri și dacă le depistezi imediat, într-o săptămână sau două, sunt complet vindecabile » ³².

În Introducere în psihologie și consiliere, Meier și Minirth spun: « Fără un tratament adecvat, un individ schizofrenic ar putea fi condamnat la o viață de nebunie. » ³³ La radio, Meier a povestit despre un tânăr student la seminar pe care îl tratau. În cursul tratamentului, tânărul a fost externat din grija lor. Meier a declarat: « Asta s-a întâmplat cu ani în urmă, iar acel tip este nebun și astăzi și va fi tot restul vieții sale. Ar fi fost complet normal dacă ar fi primit un pic de medicație care să-l readucă la normal. » ³⁴ În seria lor de casete, Happiness Is a Choice (Fericirea este o alegere), ei fac unele dintre aceleași comentarii ^.35

Ne punem întrebarea dacă este sau nu adecvat să vorbim despre o cauză sau un leac pentru schizofrenie. Este adecvat ca ei să spună că schizofrenia rezultă « din sentimente severe de inferioritate și predispoziție genetică și o mulțime de factori diferiți »? În plus, este adecvat să spună că « este vindecabilă »? Prima problemă pe care o vom aborda este implicarea « sentimentelor de inferioritate » în declanșarea schizofreniei. Potrivit psihiatrului cercetător E. Fuller Torrey, schizofrenia nu rezultă « din sentimente severe de inferioritate ». ³⁶ Legat de ideile de cauză și vindecare, Harvard Medical School raportează: « Una din o sută de persoane va suferi la un moment dat de schizofrenie. Cauzele acesteia sunt obscure și nu se cunoaște nicio modalitate de a o preveni sau de a o vindeca. » ³⁷ (sublinierea a fost adăugată.)

În cartea sa Surviving Schizophrenia, Torrey spune:

Contrar stereotipului popular, schizofrenia este o boală eminamente tratabilă. Aceasta nu înseamnă că este o boală vindecabilă, iar cele două nu trebuie confundate. Un tratament de succes înseamnă controlul simptomelor, în timp ce vindecarea înseamnă eliminarea permanentă a cauzelor acestora. Vindecarea schizofreniei nu va fi posibilă până când nu îi vom înțelege cauzele; între timp, trebuie să continuăm să îmbunătățim tratamentul acesteia ^.38

În plus, spune el:

Medicamentele sunt cel mai important tratament pentru schizofrenie, la fel cum sunt cel mai important tratament pentru multe boli fizice ale corpului uman. Medicamentele nu vindecă, ci mai degrabă controlează ^,39 (sublinierea noastră.)

Dacă, potrivit Harvard Medical School, « nu se cunoaște nicio modalitate de prevenire sau vindecare » a schizofreniei, atunci afirmația lui Meier conform căreia « este vindecabilă dacă o depistezi la timp » trebuie să fie falsă. În mod repetat, constatăm în literatura de cercetare că « nu toate cazurile de schizofrenie răspund la terapia medicamentoasă ». ⁴⁰ În plus, nu există o detectare precoce care să asigure vindecarea precoce a schizofreniei. În plus, afirmația lui Meier, « Dacă nu primești ajutor medical timp de aproximativ șase luni, devine incurabilă », trebuie să fie falsă. Chiar dacă s-ar fi referit mai degrabă la control decât la vindecare limitată la cei diagnosticați în termen de șase luni, dovezile indică faptul că controlul nu este limitat la diagnosticarea precoce sau la tratamentul precoce.

Torrey menționează « douăzeci și cinci de studii în care pacienții schizofrenici au fost toți urmăriți timp de cel puțin zece ani în medie ». ⁴¹ El spune că « peste 4 400 de pacienți au fost urmăriți în aceste studii ». ⁴² Apoi rezumă:

Pe baza pacienților urmăriți în cele douăzeci și cinci de studii, pare rezonabil să se concluzioneze că o treime din toți pacienții spitalizați și diagnosticați cu schizofrenie vor fi complet recuperați atunci când sunt urmăriți zece ani mai târziu ^.43 (Sublinierea sa.)

La « celălalt capăt al spectrului » se află o treime dintre pacienții care nu s-au ameliorat. Torrey continuă spunând: « Aceasta lasă restul de o treime în categoria de mijloc a pacienților îmbunătățiți, dar nu complet recuperați. » ⁴⁴

Studiul longitudinal Vermont pare să contrazică afirmațiile lui Meier conform cărora « după șase luni, boala devine incurabilă » și « tipul acela este nebun și astăzi și o va fi tot restul vieții ». Acest studiu al schizofreniei cronice a arătat că între jumătate și două treimi dintre foștii pacienți « au obținut o ameliorare sau o recuperare considerabilă ». ⁴⁵ Studiul a arătat că « patruzeci și cinci la sută din eșantion nu prezentau niciun simptom psihiatric », iar jumătate dintre aceștia nu foloseau niciun medicament ^.46 Acest proiect longitudinal, bine documentat, repudiază cu siguranță afirmația lui Meier: « Dacă trec șase luni fără medicamente, își vor petrece restul vieții în acest fel ». ⁴⁷

Meier se referă la o perioadă de șase luni de timp pentru medicație și, de asemenea, se referă la patologie ca schizofrenie. Cu toate acestea, spune Torrey:

. . . schizofrenia este un diagnostic serios și nu ar trebui aplicată fără discernământ oricărei persoane care are orice simptom schizofrenic, oricât de scurt ^.48

Torrey recomandă ca, în cazul acestor persoane cu simptome asemănătoare schizofreniei cu o durată mai mică de șase luni, să se utilizeze tulburarea schizofreniformă ca diagnostic, mai degrabă decât schizofrenia. Astfel, potrivit lui Torrey, referirea lui Meier la o persoană cu simptome asemănătoare schizofreniei înainte de șase luni ca având schizofrenie este inadecvată.

În Happiness Is a Choice, Meier și Minirth spun că cineva « ar putea fi predispus la schizofrenie în condiții de stres similare din cauza unei alterări a dopaminei în creier ». ⁴⁹ În Introduction to Psychology and Counseling, ei spun: « Schizofrenia este o altă boală mintală în care moștenirea poate predispune la o potențială slăbiciune ». ⁵⁰ Ei mai spun

Dezechilibrul dopaminei este posibil să fie precipitat de prea mult stres acut la un individ cu o slăbiciune genetică în ceea ce privește neurotransmițătorii, după un mediu timpuriu dificil ^.51

Prin predispus, se pare că se referă la predispus genetic. Torrey se referă la această « predispoziție genetică (diateză) în plus față de stres » ca la « așa-numita teorie diateză-stres ». ⁵² Torrey spune

Principala problemă a teoriilor stresului în schizofrenie este că nu există date care să le susțină. Atunci când au fost efectuate studii pentru a stabili stresul din viața pacienților înainte de declanșarea schizofreniei, s-a constatat că stresul nu era mai mare decât cel dintr-un eșantion aleatoriu al populației ^generale53.

Torrey concluzionează că « teoriile stresului lasă multe întrebări importante fără răspuns. » ⁵⁴

Pe lângă implicarea stresului, Meier și Minirth menționează și dopamina. Dopamina este un neurotransmițător cerebral. Rețineți următoarea declarație a lui Torrey:

În cele din urmă, se știe acum că medicamentele care sunt eficiente în schizofrenie blochează acțiunea dopaminei. Din toate aceste motive, mulți cercetători suspectează că un exces de dopamină este una dintre cauzele schizofreniei ^.55 (sublinierea a fost adăugată.)

Observați cuvântul « suspect ». În acest domeniu foarte complex, în schimbare rapidă, al creierului și al neurotransmițătorilor săi, este mai bine să folosim un limbaj moderat. Este mai bine să folosim expresii precum « se pare că », « se pare că » și « se poate ». Și totuși, Meier și Minirth fac afirmații definitive care sunt cel puțin discutabile.

Insomnie.

Meier și Minirth au fost intervievați într-o emisiune radio, iar Meier a declarat: « Insomnia este o problemă vindecabilă în proporție de sută la sută ». ⁵⁶ Am cercetat literatura de specialitate și am contactat doi cercetători/practicieni renumiți. Cele două persoane sunt Dr. F. Grant Buckle, director medical, Centrul pentru tulburări de somn, Spitalul Bunului Samaritean, și Dr. German Nino-Murcia, Clinica pentru tulburări de somn Stanford. Pe baza a ceea ce am aflat, pare evident că promisiunea lui Meier și Minirth este o altă afirmație complet lipsită de suport în literatura privind tulburările de somn sau din informațiile primite de la cele două centre de tulburări de somn contactate.

Depresie.

În cartea Happiness Is a Choice, Meier și Minirth afirmă: « Cercetările științifice indică faptul că 85% din depresiile semnificative sunt precipitate de stresul vieții. » ⁵⁷ Din nou, utilizarea unui procent precum 85 comunică o simplitate care este dificil de susținut de cercetări. Studiile care adoptă abordarea simplistă și raportează un procent raportează, în general, un procent semnificativ mai mic decât cel raportat de Meier și Minirth. Cu toate acestea, orice procent asociat cu expresia « precipitat de stresul vieții » este prea simplu pentru a fi acceptabil. Dr. E. S. Paykel, pe care aceștia îl citează, afirmă că « … există adesea un amalgam de stresuri recente, situații sociale stresante cronice și absența sprijinului social, elemente genetice sugerate de istoricul familial și factori biochimici probabili » ⁵⁸. Acești factori creează o complexitate pe care o simplă cifră urmată de un semn procentual o va ascunde. În plus, este evident din cercetări că niciun factor unic precum « stresul vieții » nu este în general suficient pentru a explica depresia.

În cartea sa The Broken Brain, Dr. Nancy Andreasen spune:

Nu înțelegem pe deplin cum se declanșează depresiile. Uneori, acestea au precipitanți evidenți, cum a fost cazul lui Conrad Jarrett în Ordinary People, care a devenit deprimat când fratele său, Buck, a murit într-un accident de barcă căruia i-a supraviețuit. Alte depresii apar din senin, cum a fost cazul primului episod al Sylviei Plath, care a început după al doilea an de facultate la Smith, în timp ce se afla la New York pentru un râvnit post de redactor invitat la Mademoiselle. Unii pacienți au precipitanți clari pentru unele episoade, dar nu și pentru altele. . . . Uneori depresiile încep după un stres fizic. . dar uneori ele încep atunci când pacientul nu a trăit niciun fel de eveniment neobișnuit ^.59

Ea continuă să explice depresia « endogenă » și apoi spune:

Depresiile care apar după un stres au fost numite « reactive » și considerate a fi pur psihologice. Cercetări mai recente sugerează că acest punct de vedere este o simplificare excesivă ^.60

Drs. Ted și Renate Rosenthal vorbesc despre « Depresie ca o ‘Cale comună finală' ». Ei spun:

… se presupune că astfel de boli afective, cum ar fi depresiile melancolice pronunțate, apar atunci când un prag este depășit de o combinație de tensiuni biologice, psihologice și situaționale care acționează împreună ^.61

Dr. Myrna Weissman, vorbind despre depresie, prezintă dovezi că « motivele sunt atât biologice, cât și psihosociale ». ⁶²

Următoarele citate vor ilustra amploarea promisiunii de vindecare a depresiei pe care o oferă Meier și Minirth. Ei spun:

Depresia este vindecabilă în proporție de sută la sută ^.63

Am tratat peste două mii de pacienți pentru depresie, atât creștini, cât și necreștini, și toți au trecut peste depresie ^.64 (Sublinierea noastră.)

Dar chiar și acum, prin aplicarea conținutului acestei cărți [Fericirea este o alegere], depresia este 100% tratabilă. De fapt, depresia (pe o perioadă de săptămâni sau luni) este 100% vindecabilă ^.65

Chiar și subtitlul cărții Fericirea este o alegere implică promisiunea de vindecare. Acesta este: Un manual privind simptomele, cauzele și leacurile depresiei. Observați cuvântul cure.

În recenzia cărții lui Meier și Minirth, Introduction to Psychology and Counseling, publicată în Journal of Psychology and Theology, Stanton Jones notează că « această carte conține multe erori factuale » și dă apoi exemple. Jones mai spune că:

Un motiv de mare îngrijorare pentru acest volum este tendința autorilor de a utiliza cercetarea empirică pentru a ilustra punctele pe care le susțin, în loc să se lupte serios cu dovezile contradictorii frecvente din domeniul nostru. Afirmațiile lor sunt prezentate ca fiind fără echivoc, dovezile care contrazic pozițiile lor fiind rareori citate ^.66

Cel mai puternic argument pe care Jones îl aduce în discuție este faptul că se fac mai multe « afirmații clinice slab calificate care sunt destul de înșelătoare, dintre care cea mai evidentă a fost cea referitoare la tratamentul persoanei deprimate clinic. » ⁶⁷ Jones discută afirmația și apoi spune: « Astfel de afirmații sunt exagerate și nu își au locul în publicațiile profesionale. » În concluzie, Jones spune: « În general, nu pot recomanda această carte nici ca introducere în psihologie, nici ca introducere în consiliere, nici ca introducere în consilierea creștină. » ⁶⁸

Și încă alte pretenții.

În publicația lor Christian Psychology for Today, Meier și Minirth enumeră o serie de probleme: « atacuri de panică, agorafobie (teama de locuri deschise – nu-și pot părăsi casa), personalități multiple, psihoze, udatul patului și hiperactivitatea (la copii) sau disfuncții sexuale ». Ei continuă spunând: « Dacă persoanele cu astfel de probleme vor fi ajutate, vor avea probabil nevoie de asistența unui psiholog sau psihiatru calificat. Aceste probleme sunt vindecabile. … » ⁶⁹ Nu este folosit niciun calificativ. Ei declară foarte simplu și foarte direct: « Aceste probleme sunt vindecabile ».

Într-una dintre emisiunile lor radiofonice, Meier a menționat aproape aceeași listă și a spus: « Sunt ușor vindecabile ». ⁷⁰ Dacă este luată la propriu, aceasta este o afirmație fantastică! Este o afirmație pe care nu am văzut-o susținută în nicio lucrare; o afirmație pe care nu am văzut-o susținută în nicio cercetare; o afirmație pe care nicio altă clinică pe care o cunoaștem nu a făcut-o sau probabil nu ar îndrăzni să o facă; și o afirmație care necesită justificare deoarece este în contrast cu ceea ce se știe despre aceste probleme individuale. Nu am citit și nici nu am auzit de o astfel de afirmație extremă în toți anii în care am citit reviste profesionale, cărți și cercetări în aceste domenii diferite.

Orice afirmație conform căreia depresia sau orice altă categorie largă de probleme este vindecabilă în proporție de sută la sută este probabil să fie falsă și să promoveze speranțe false și dezamăgiri grave. În The Broken Brain, Andreasen avertizează:

Cuvântul vindecare este folosit mult prea liber astăzi. Trebuie să învățăm să distingem între vindecare și îngrijire. Atât medicii, cât și jurnaliștii i-au învățat prea des pe oameni să spere la « vindecare », când de fapt ar trebui să spere mai degrabă la îngrijire ^.71

Considerăm că, după orice standard rezonabil, comentariile lui Meier și Minirth despre schizofrenie, « atacuri de panică, agorafobie. . personalități multiple, psihoze, umezeală în pat și hiperactivitate. . disfuncții sexuale » și depresie sunt cel puțin exagerate. Cuvântul « vindecare » este rar sau niciodată folosit pentru tulburări extreme și nu găsim pe nimeni care să îl folosească cu atâta ușurință ca Meier și Minirth.

Este regretabil că ideile freudiene majore care nu au trecut testul cercetării sunt susținute și promovate cu fermitate de Meier și Minirth. Utilizarea lor continuă a erorilor freudiene privind trecutul, represiunea, inconștientul, mecanismele de apărare, stadiile psihosexuale timpurii de dezvoltare și așa mai departe sunt surprinzătoare în lumina acuzațiilor actuale împotriva mitologiilor freudiene. Tot mai mulți cercetători și savanți critică teoriile și presupozițiile freudiene, iar teoreticienii seculari le folosesc din ce în ce mai puțin. Dar Meier și Minirth continuă să trateze opiniile nefondate ale lui Freud drept fapte.

22 – SENTIMENTALITATEA ESTE O ALEGERE

În cartea lor Introducere în psihologie și consiliere, Meier și Minirth spun:

Știința psihologiei nu numai că cuprinde o diversitate de subiecte și interese, dar are și capacitatea de a oferi cunoștințe practice pentru viața de zi cu zi. Faptul că atât psihologia, cât și Biblia oferă informații pentru viața de zi cu zi, precum și informații despre cum se poate aștepta ca ființele umane să gândească și să se comporte în diverse medii, a produs uneori tensiuni. În calitate de creștini și de membri responsabili ai comunității științifice, autorii speră că această carte va contribui la reducerea oricărui antagonism pe care creștinii l-ar fi putut experimenta față de psihologie ^.1

Am abordat problema dacă acest tip de psihologie este sau nu știință mai devreme în secțiunea despre Collins, precum și în cărțile noastre anterioare. Tipul de psihologie care pretinde să înțeleagă de ce omul este așa cum este și cum se schimbă nu este știință.

O eroare și mai gravă în ceea ce spun Meier și Minirth este:

Faptul că atât psihologia, cât și Biblia oferă informații pentru viața de zi cu zi, precum și informații despre modul în care se poate aștepta ca ființele umane să gândească și să se comporte în diferite medii a generat uneori tensiuni ^.2

Ei prezintă acest lucru ca pe o axiomă a credinței lor în psihologie, dar este o axiomă falsă. Biblia și psihologia nu oferă astfel de informații. De fapt, echivalarea celor două în acest mod înjosește Cuvântul lui Dumnezeu și exaltă psihologia. Biblia nu oferă doar « informații ». Ea este adevărul lui Dumnezeu pentru umanitate! Iar psihologia nu « oferă informații » în sens științific. Așa cum am demonstrat în mod repetat, acest tip de psihologie este doar o colecție de opinii ale oamenilor. Prin echivalarea gramaticală a Bibliei și a psihologiei, Meier și Minirth au prezentat în mod dramatic o nouă teologie. În noua lor teologie, adevărul lui Dumnezeu și opiniile oamenilor sunt prezentate pe același plan.

Meier și Minirth afirmă în continuare:

Un concept de bază care stă la baza acestei cărți este că tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu, indiferent unde îl găsim. Un alt concept este că Dumnezeu intenționează ca noi să învățăm adevărul din multe surse, pe lângă Biblie. Medicii nu se așteaptă să găsească tratamentul pentru un caz de tuberculoză în paginile Sfintei Scripturi, deși multe principii pentru o sănătate bună se găsesc acolo. Geologii nu se așteaptă să găsească acolo o descriere a nisipului care conține rezerve de petrol ^.3

Am discutat erorile acestui raționament mai devreme în secțiunea Collins. Numeroși filosofi și scriitori din domeniul medical au demascat acest tip de raționament. Faptul că « medicii nu se așteaptă să găsească tratamentul pentru un caz de tuberculoză în paginile Sfintei Scripturi » nu este nici pe departe legat de problema psihologiei și a Bibliei. După cum a subliniat Szasz, acest tip de logică bolnavă echivalează « creierul și mintea, nervii și nervozitatea ». ⁴

Utilizarea constantă de către Meier și Minirth a raționamentului discreditat al modelului medical pentru utilizarea psihologiei este tragică. Se pare că ei cred sincer în acest lucru, altfel nu ar recurge în mod repetat la el. În ultima lor carte ei spun: « Tulburările de sănătate mintală sunt boli la fel de sigure ca bolile de inimă, diabetul și pneumonia. » ⁵ Dar, Dr. Ronald Leifer în cartea sa În numele sănătății mintale spune

Dacă admitem că, în utilizarea sa cognitivă paradigmatică în medicină, termenul « boală » se referă la corp, modificarea acestuia cu cuvântul « mental » este, în cel mai rău caz, un amestec de niveluri logice numit eroare de categorie, iar în cel mai bun caz este o redefinire radicală a cuvântului « boală ». O eroare de categorie este o eroare în utilizarea limbajului care, la rândul său, produce erori în gândire. . . . Orice ar fi mintea, ea nu este un lucru precum mușchii, oasele și sângele ^.6

Leifer discută argumentele în favoarea modelului medical (similare cu cele folosite de Meier și Minirth) și apoi defectele acestor argumente. El concluzionează prin a spune:

Prin urmare, principalele avantaje ale acestui argument nu sunt nici științifice, nici intelectuale. Ele sunt sociale. Ele prejudiciază publicul profan să vadă practicile psihiatrice mai mult ca un tratament medical decât ca un control social, socializare, educație și consolare religioasă. Îi îndeamnă să presupună că psihiatrul, ca și ceilalți medici, este întotdeauna în slujba individului în căutarea vieții, a sănătății și a fericirii ^.7

Dr. E. Fuller Torrey discută, de asemenea, despre modelul medical în cartea sa The Death of Psychiatry (Moartea psihiatriei). Întreaga sa carte este « un atac la adresa modelului medical » ⁸ atunci când este folosit în modul în care îl folosesc Meier și Minirth. Torrey afirmă că « modelul medical al comportamentului uman, atunci când este dus până la concluziile sale logice, este atât lipsit de sens, cât și nefuncțional ». ⁹

Afirmația lui Meier și Minirth conform căreia « orice adevăr este adevărul lui Dumnezeu, indiferent unde îl găsim » ¹⁰ este cântecul integraționiștilor. Dar, la ce « adevăr » se referă ei? Ce legătură au declarațiile freudiene ale complexului lui Oedip cu adevărul lui Dumnezeu? Sau, ce legătură au determinanții freudieni ai comportamentului sau arhetipurile mitologice ale lui Carl Jung cu adevărul lui Dumnezeu? Sau ce spuneți despre respectul necondiționat de sine al lui Roger? Sau behaviorismul lui B. F. Skinner? Lipsa de conformitate în comunitatea de psihologi profesioniști care profesează credința creștină demonstrează mai multă confuzie decât « adevărul lui Dumnezeu ».

Atracția erorii « tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu » este că există o anumită similitudine între învățăturile biblice și ideile psihologice. Dar asemănările nu fac psihologia compatibilă cu creștinismul. Ele nu fac decât să sublinieze faptul că sistemele de consiliere psihologică sunt mai degrabă religioase decât științifice. La fel cum diferitele religii ale lumii includ sclipiri sau elemente de adevăr și la fel cum cuvintele lui Satana către Eva în Grădină conțineau ceva adevăr, la fel și opiniile psihologice ale oamenilor. Dar cu siguranță nu am recomanda unei persoane să caute adevărul în alte religii. Și nici nu am sugera unei persoane să-l caute pe Satana în căutarea adevărului despre omenire.

Cei care strigă: « Tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu », doresc libertatea de a încorpora orice idei sau tehnici psihologice care îi atrag, chiar dacă ideile și tehnicile fac parte dintr-un sistem fără Dumnezeu. Marea preponderență a ceea ce terapeuții creștini încearcă să integreze cu Biblia se bazează pe aceste teorii care, la rândul lor, se bazează pe presupoziții ne-biblice. Sistemele de consiliere psihologică din care ei împrumută se bazează pe teorii concepute de necreștini. Iar presupozițiile pe care se bazează aceste teorii includ evoluționismul, umanismul secular, ateismul, determinismul psihic, determinismul de mediu și diverse forme de religii necreștine.

Deoarece mulți din biserică cred că teoriile și tehnicile de consiliere psihologică se bazează pe dovezi empirice, ei le pun pe același nivel de autoritate ca și Biblia. Astfel, observațiile subiective și opiniile părtinitoare ale unor simpli muritori sunt plasate pe același nivel de autoritate ca și Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Dar aceste teorii psihologice nu oferă o perspectivă mai substanțială și mai autoritară asupra înțelegerii complexității psihicului uman decât literatura, mitologia, religiile lumii, sociologia sau filosofia. Deși pot părea că dezvăluie adevărul, ele sunt întunecate de subiectivitate și se bazează pe presupoziții seculare.

Mai mult, încercarea de a sincretiza psihologia cu creștinismul neagă suficiența Cuvântului lui Dumnezeu și suficiența Duhului lui Dumnezeu în toate problemele de viață și comportament. Aceasta sugerează că Biblia are nevoie de fundamentare, confirmare, extindere și asistență în materie de viață și evlavie. Și consideră că perspectivele distorsionate și limitate ale percepției și înțelegerii umane sunt completări necesare la ceea ce Biblia are de spus despre condiția și comportamentul uman.

Titlul acestui capitol este în mod evident o variație cu o singură literă a cărții populare a lui Meier și Minirth  » Fericirea este o alegere « . Definiția de dicționar a termenului « sappy » este « prostesc; prostesc; fatuu » ¹¹ și noi credem că acest tip de psihologie este mai rău decât « prostesc; prostesc; fatuu ». Să sperăm că dovezile și argumentele prezentate în acest volum arată că este într-adevăr așa.

Am arătat de-a lungul acestei secțiuni că Meier și Minirth depind foarte mult de Freud, că uneori folosesc în mod inexact Scriptura pentru a-și susține opiniile psihologice personale, că pretind în mod nejustificat că concluziile lor sunt susținute de cercetări și că unele dintre afirmațiile lor terapeutice majore sunt în contradicție clară cu ceea ce arată cercetările.

Din păcate, în încercările lor de a bibliciza psihologia, Meier și Minirth au ajuns să psihologizeze Biblia. Mai mult, ei au înjosit Cuvântul lui Dumnezeu, uneori răstălmăcind Biblia pentru a o face să se potrivească opiniilor lor psihanalitice preconcepute și nedovedite. Ei au încurcat și mai mult problema prin utilizarea modelului medical defunct al comportamentului uman și prin justificarea psihologiei lor cu « tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu ». Pentru acele persoane care doresc părtășie cu Freud cu o fațadă biblică, Meier și Minirth ar fi o alegere bună.

PSIHOHERESY

Psihologia este împovărată cu o grămadă de rezultate empirice care nu au contribuit la domeniul nostru decât pentru a crește numărul de publicații și pentru a justifica promovările academice.

Howard Kendler în Autobiographies in Experimental Psychology}

Calea psihologică oferă numeroase teorii cu privire la abordarea problemelor de viață. Faptul că teoriile nu sunt științifice pare să deranjeze puțini oameni. Faptul în plus că niciuna dintre aceste teorii neștiințifice, adesea contradictorii, nu s-a dovedit a fi net superioară celorlalte nu pare a fi prea îngrijorător. Indiferent de abordarea psihologică pe care o dezvoltă cineva, aceasta va părea la fel de valabilă ca oricare alta ^.2 Oricine poate face aproape orice dorește în mijlocul confuziei de teorii și tehnici psihologice. O privire aruncată asupra multitudinii de abordări psihologice contradictorii, cu pretenții concurente de succes, ar trebui să-l facă chiar și pe cel mai înfocat susținător al căii psihologice să ridice mâinile în sus în disperare.

Pentru creștin, problema nu este doar dacă psihoterapia funcționează sau nu, ci dacă funcționează mai bine decât consilierea biblică. Întrebarea pentru biserică este aceasta: Are consilierea psihologică ceva mai bun de oferit în medie decât vindecarea sufletelor? Pentru început, nimeni nu știe cu adevărat dacă psihoterapia efectuată de terapeuți foarte bine pregătiți și cu experiență îndelungată dă rezultate mai bune decât cea efectuată de neprofesioniști fără pregătire și fără experiență. În plus, nimeni nu știe nici măcar dacă psihoterapia profesională are rezultate mai bune decât sutele de alte promisiuni de ajutor, cum ar fi meditația, « terapia cu câini-pești- sau peruși », « terapia » prin râs sau pur și simplu suflatul în bule în fiecare zi pentru a depăși depresia ^.3

Cercetarea nu a avansat mult dincolo de încercarea de a dovedi că psihoterapia funcționează mai bine decât lipsa tratamentului, probabil pentru că nici măcar nu a dovedit acest lucru foarte bine. Din punct de vedere al cercetării, încă nu este sigur dacă psihoterapia funcționează sau nu și, dacă funcționează, cât de bine funcționează. Pare logic să concluzionăm că, dacă ar fi cercetată, utilizarea consilierii biblice s-ar dovedi a fi la fel de eficientă ca și cele peste 250 de sisteme actuale de promisiuni de ajutor. Un profesor de psihologie raportează:

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, când tratamentul moral era la apogeul său, cel puțin 70 % dintre pacienții care fuseseră bolnavi timp de un an sau mai puțin au fost externați ca fiind recuperați sau îmbunătățiți. . . . Tratamentul moral a făcut toate acestea fără tranchilizante, antidepresive, tratamente de șoc, psihochirurgie, psihanaliză sau orice alt tip de psihoterapie.

El adaugă:

Utilizarea tratamentului moral a scăzut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Rezultatele au fost dezastruoase. Ratele de recuperare și de externare au scăzut pe măsură ce tratamentul moral a cedat locul abordării medicale ^.4

În starea actuală de confuzie cu privire la succesele sale discutabile și la eșecurile sale incontestabile, pare adecvat să recomandăm bisericii să se ocupe de oamenii cu nevoi, în loc să îi refuze pentru un proces costisitor, adesea prelungit, de o valoare îndoielnică. Oamenii suferă de anxietate, timiditate, discordie conjugală, abuz de droguri, alcoolism, tulburări sexuale, depresie și o mulțime de alte probleme și temeri. Indiferent de afirmațiile pe care le pot face psihoterapeuții, nimeni nu a demonstrat vreodată că consilierea psihologică este superioară consilierii biblice neadulterate.

Nimeni nu știe cu adevărat dacă consilierea psihologică este superioară consilierii biblice. Există doar o presupunere masivă, dar greșită, că este. Iar această presupunere falsă este cea care a determinat biserica să renunțe la slujirea sa față de sufletul suferind. Boala mintală este un mit, iar consilierea psihologică nu este știință.

Creștinii nu trebuie să fie scufundați în această mare de confuzie. Din păcate, psihoterapia s-a înrădăcinat în societatea noastră. Este o fortăreață a dușmanului pentru a-i întoarce pe credincioși către o altă evanghelie – evanghelia « bolii mintale » și a « sănătății mintale », evanghelia sinelui și o multitudine de alte filosofii religioase.

Totuși, obiecția noastră principală față de utilizarea psihoterapiei nu se bazează doar pe starea sa confuză de autocontradicție, nici pe fațada sa științifică falsă, nici pe utilizarea denumirii greșite de boală mintală. Obiecția noastră principală nu se bazează nici măcar pe încercările de a explica comportamentul uman prin opinii personale prezentate ca teorie științifică. Cea mai mare obiecție a noastră față de psihoterapie este că a înlocuit Cuvântul lui Dumnezeu, puterea crucii și lucrarea Duhului Sfânt printre creștini, fără dovezi sau justificări.

Partea frustrantă din toate acestea este că nu există absolut nicio justificare științifică pentru integrarea opiniilor psihologice ale oamenilor și a tehnicilor terapeutice în domeniul non-fizic al sufletului și spiritului omului. O astfel de intruziune încalcă intenția Scripturii și subminează lucrarea sfântă a Duhului în viața creștinilor. Și totuși, calea de la biserică la canapea a devenit atât de uzată încât puțini clerici care se respectă vor rezista tentației de a trimite un enoriaș bolnav pe această cale largă, în ciuda rezultatelor discutabile și a cheltuielilor aferente efortului. Iar mutarea teoriilor și terapiilor psihologice în biserică este și mai gravă.

Doar pentru că lumea utilizează consilierea psihologică, nu înseamnă că biserica a fost înțeleaptă în a urma această tendință. Biblia ne avertizează cu privire la utilizarea sistemelor lumii și la încercarea de a combina căile lumii cu căile lui Dumnezeu.

Nu fiți înjugați în mod neechitabil cu necredincioșii; căci ce părtășie are dreptatea cu nedreptatea? Și ce comuniune are lumina cu întunericul? Și ce concordie are Hristos cu Belial? Sau ce parte are cel care crede cu un necredincios? Și ce înțelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci voi sunteți templul Dumnezeului celui viu; după cum a spus Dumnezeu: Voi locui în ei și voi umbla în ei; și Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu. De aceea, ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă, zice Domnul, și nu vă atingeți de lucrul necurat; și Eu vă voi primi. Și Eu vă voi fi Tată și veți fi fiii și fiicele Mele, zice Domnul Atotputernic. (2 Corinteni 6:14-18)

Nu este necesar să adăugăm psihologia la Cuvântul lui Dumnezeu sau să folosim psihologia în locul Cuvântului lui Dumnezeu. Chiar și acele psihologii care par să aibă elemente de adevăr în ele sunt inutile, deoarece elementele esențiale sunt deja în Scriptură. Modul în care este descrisă teoria îi poate atrage pe credincioși să creadă că psihologia are ceva mai mult decât Biblia. Cu toate acestea, dacă este dezbrăcată până la esență, fiecare teorie are un element de adevăr și doar suficientă eroare pentru a-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu și a-i duce pe căile sinelui și ale Satanei.

Este extraordinar că atât de mulți oameni au cheltuit atât de mulți bani timp de atât de mulți ani pe un sistem care are atât de puțin de oferit. Cam tot ceea ce se poate dovedi în cele din urmă prin efortul herculean al tuturor psihoterapiilor oferite, achiziționate și evaluate (și prin toate miliardele de dolari care au trecut de mână) este următorul lucru: În medie, având în vedere orice problemă (psihologică sau de altă natură), a face ceva în privința ei este mai bine decât a nu face nimic ». (Legea lui Baboyan).

Într-un articol intitulat What is Vulgar? din The American Scholar, scriitorul spune:

Psihologia mi se pare vulgară pentru că este prea adesea autoritară în încrederea sa. În loc să spună « nu știu », ea spune cu ușurință « complexul lui Oedip nerezolvat » sau « sindrom maniaco-depresiv » sau « criză de identitate ». Ca și în cazul altor descoperiri intelectuale. … psihologia se comportă ca și cum ar deține toate cheile teoretice, dar apoi, în practică, arată că nici măcar nu știe unde sunt ușile. După cum spunea o veche caricatură Punch , « Este mai rău decât rău, draga mea, este vulgar. » ⁵

Deoarece eficacitatea psihoterapiei nu a fost demonstrată, Alexander Astin susține că « psihoterapia ar fi trebuit să dispară. Dar nu a dispărut. Nici măcar nu a oscilat. Se pare că psihoterapia și-a dobândit autonomia funcțională » ⁶. (Sublinierea sa.) Autonomia funcțională apare atunci când o practică continuă după ce circumstanțele care au susținut-o au dispărut. Astin sugerează că psihoterapia a devenit autoperpetuantă deoarece nu există niciun sprijin pentru eficacitatea sa. Astin își încheie comentariile cu următoarea notă sumbră:

Dacă nu altceva, putem fi siguri că principiul autonomiei funcționale va permite psihoterapiei să supraviețuiască mult timp după ce și-a depășit utilitatea ca laborator al personalității ^.7

Psihoterapia nu a fost confirmată prin examinare științifică și rămâne doar din cauza inerției obișnuite care rezultă atunci când o mișcare se stabilește și apoi se înrădăcinează.

Având în vedere caracterul îndoielnic al rezultatelor psihoterapiei și certitudinea că uneori apar daune, este dificil pentru mulți critici ai psihoterapiei să înțeleagă fie declarațiile ușoare ale practicienilor săi, fie încrederea celor care îndrumă persoanele către acest tratament. Suspiciunile față de psihoterapie sunt justificate, iar sensibilitatea psihoterapeuților la critici este nefericită.

Datorită familiarității noastre cu cercetarea, ținem cont de anumite lucruri atunci când îi citim și îi ascultăm pe psihologii profesioniști ai creștinismului. Următoarele ipoteze nu se aplică tuturor psihologilor. Cu toate acestea, considerăm că următoarele ar trebui luate în considerare atunci când citim ceea ce au scris sau când ascultăm ceea ce spun ei.

1. Ceea ce spune psihologul despre relațiile umane și problemele de viață este mai degrabă o opinie personală decât un fapt științific.
2. Diplomele, licențele, experiența și educația în domeniul consilierii nu fac din psihologi experți în comportamentul uman.
3. Psihologul știe, în general, mai puține despre Cuvânt și despre aplicarea lui la problemele de viață decât un pastor.
4. Atunci când psihologul îl menționează pe Dumnezeu sau Cuvântul Său, este posibil să o facă mai mult pentru a da credibilitate opiniilor sale decât pentru a promova înțelegerea biblică.
5. Psihologul poate interpreta Scriptura dintr-o perspectivă psihologică mai degrabă decât să evalueze psihologia dintr-o perspectivă biblică.
6. Ceea ce spune psihologul este contrar a ceea ce ar spune numeroși alți psihologi.
7. Istoriile de caz sau exemplele utilizate nu sunt, în general, reprezentative pentru ceea ce se întâmplă în mod normal.
8. Succesele invocate pot avea mai puțin de-a face cu formarea psihologică, licențele și experiența consilierului decât cu factori din viața persoanei consiliate.
9. Succesele înregistrate în cadrul consilierii ar putea fi egalate de persoanele care nu beneficiază de consiliere psihologică.
10. Pentru fiecare succes menționat există multe eșecuri și verificați dacă sunt menționate unele.
11. Succesele în consilierea psihologică sunt adesea de scurtă durată.
12. Dacă cineva este îmbunătățit sau eliberat de problemele sale, consilierea biblică competentă ar fi putut face și mai mult.
13. Pentru fiecare soluție psihologică sugerată există o soluție biblică mai bună.
14. Există cu siguranță o rată potențială de daune pentru fiecare idee aparent minunată din sistemele psihologice ale oamenilor.
15. Nu există aproape nicio idee psihologică care să nu poată fi făcută să sune biblic.
16. Ceea ce psihologul consideră a fi adevărat din punct de vedere psihologic poate dicta ceea ce este adevărat din punct de vedere teologic pentru el, și nu invers.

După analizarea tuturor cercetărilor, se poate concluziona că psihoterapia este una dintre cele mai mari și mai vicioase escrocherii care a fost comisă vreodată asupra publicului american și că este una dintre cele mai mari înșelătorii din biserica de astăzi.

Cea mai mare dintre cele patru ramuri ale psihoterapiei este cea umanistă. Association for Humanistic Psychology este asociația profesională a psihologilor umaniști. Președintele acesteia, Dr. Lawrence LeShan, spune: « Psihoterapia ar putea fi cunoscută în viitor ca cea mai mare farsă a secolului XX. » ^{8 De} asemenea, ar putea fi cunoscută ca cea mai mare erezie a creștinismului secolului XX.

În « Hainele noi ale împăratului », după ce băiețelul a strigat « Nu are haine! », oamenii au știut că ceea ce a spus băiatul era adevărat. Dar, cea mai mare tragedie nu a fost descoperirea (nu are haine), ci continuarea înșelăciunii de către împărat. Povestea continuă:

Împăratul s-a zvârcolit. Dintr-o dată a știut că ceea ce spunea poporul era corect. « Oricum », și-a spus el, « trebuie să merg mai departe atâta timp cât durează procesiunea ». Așa că Împăratul a continuat să meargă, cu capul mai sus ca niciodată. Iar slujitorul credincios a continuat să ducă trenul care nu era acolo ^.9

Și astfel, la fel ca Împăratul gol, psihoterapia și toate psihologiile sale vor « continua atâta timp cât procesiunea va dura ». Pentru mulți dintre noi, procesiunea s-a încheiat. Vindecarea minților (psihoterapia) nu a fost niciodată și nu va fi niciodată un înlocuitor satisfăcător pentru sau un adaos la vindecarea sufletelor (consilierea biblică).

NOTE

Prophets of PsychoHeresy:

1. New World Dictionary of the American Language. New York: Simon and Schuster, 1984, p. 1139.
2. Martin și Deidre Bobgan. PsychoHeresy: The Psychological Seduction of Christianity. Santa Barbara: EastGate Publishers, 1987, pp. 4, 7.
3. Bernie Zilbergeld. The Shrinking of America. Boston: Little, Brown and Company, 1983, p. 121.
4. Ibidem, p. 122.
5. Ibidem, p. 123.
6. Dorothy Tennov. Psihoterapia: The Hazardous Cure. New York: Abelard-Schuman, 1975, p. 71.
7. Bernie Zilbergeld, « Psychabuse », Science ’86, iunie 1986, p. 52.
8. Scrisoare la dosar.

Prima parte: Puteți avea încredere în psihologie?

1. Gary R. Collins. Poți avea încredere în psihologie? Downers Grove: InterVarsity Press, 1988, p. 129.

Capitolul 1: Postura științifică.

1. Gary R. Collins. Poți avea încredere în psihologie? Downers Grove: InterVarsity Press, 1988, p. 139.
2. Ibidem, pp. 139-140.
3. Hillel J. Einhorn și Robin M. Hogarth, « Confidence in Judgment: Persistența iluziei validității ». Psychological Review, Vol. 85, No. 5, 1978, p. 395.
4. American Psychiatric Association, Amicus Curiae brief, Tarasoff v. Regents of University of California, ggl P.2d (Cal. 1976).
5. Arthur Janov. The Primal Scream. New York: Dell Publishing Co., Inc. 1970, p. 19.
6. Collins, op. cit., p. 154.
7. Ibidem, p. 155.
8. Ibidem, p. 141.
9. Sigmund Koch, ed. Psihologie: A Study of a Science. New York:McGraw-Hill, 1959-1963.
10. Sigmund Koch, « The Image of Man in Encounter Groups, » The American Scholar, Autumn 1973, p. 636.
11. Sigmund Koch, « Psychology Cannot Be a Coherent Science », Psychology Today, septembrie 1969, p. 66.
12. Mary Stewart Van Leeuwen. The Sorcerer’s Apprentice. Downers Grove: InterVarsity Press, 1982, p. 91.
13. Lee Coleman. The Reign of Error. Boston: Beacon Press, 1984, p. xii.
14. Ibidem, p. xv.
15. Jerome Frank, « Mental Health in a Fragmented Society, » American Journal of Orthopsychiatry, iulie 1979, p. 404.
16. Karl Popper, « Scientific Theory and Falsifiability, » Perspective în filosofie. Robert N. Beck, ed. New York: Holt, Rinehart, Winston, 1975, pp. 343, 346.
17. Carol Tavris, « The Freedom to Change, » Prime Time, octombrie 1980, p. 28.
18. Jerome Frank, « Therapeutic Factors in Psychotherapy, » American Journal of Psychotherapy, Vol. 25, 1971, p. 356.
19. Lewis Thomas, « Medicine Without Science, » The Atlantic Monthly, aprilie 1981, p. 40.
20. Webster’s New Collegiate Dictionary. Springfield: G. & C. Merriam Company, 1974.
21. Jonas Robitscher. The Powers of Psychiatry. Boston: Houghton Mifflin Company, 1980, p. 8.
22. Ibidem, p. 183.
23. E. Fuller Torrey. The Mind Game. New York: Emerson Hall Publishers, Inc., p. 8.
24. E. Fuller Torrey, « The Protection of Ezra Pound », Psychology Today, noiembrie 1981, p. 66.
25. Walter Reich, « Psychiatry’s Second Coming », Encounter, august 1981, p.68.
26. Ibidem, p. 70.
27. Dave Hunt. Dincolo de seducție. Eugene: Harvest House, 1987, p. 96.
28. Collins, op. cit., p. 124.

Capitolul 2: Adevăr sau confuzie?

1. Gary R. Collins. Poți avea încredere în psihologie? Downers Grove: InterVarsity Press, 1988, p. 28.
2. Ibidem, p. 121.
3. Roger Mills, « Psychology Goes Insane, Botches Role as Science, » The National Educator, iulie 1980, p. 14.
4. Joseph Wolpe citat de Ann Japenga, « Great Minds on the Mind Assemble for Conference », Los Angeles Times, 18 decembrie 1985, partea V, p. 16.
5. Collins, op. cit., p. 94.
6. Ibidem, p. 90.
7. Ibidem, p. 89.
8. Ibidem, pp. 89-90.
9. Ibidem.
10. Ibidem, p. 94.
11. Ibidem.
12. Ibidem,?. 12.
13. Ibidem, pp. 72, 90, 94.
14. Thomas Szasz. The Myth of Psychotherapy (Mitul psihoterapiei). Garden City: Doubleday/Anchor Press, 1978, pp. 182183.
15. Franklin D. Chu și Sharland Trotter. The Madness Establishment. New York: Grossman Publishers, 1974, p. 4.
16. Collins, op. cit., p. 135.
17. Ibidem.
18. Szasz, op. cit., p. 7.
19. Collins, op. cit., p. 114.
20. Barbara Brown. Supermind. New York: Harper & Row, Publishers, 1980, p. 8.
21. Ibidem, p. 6.
22. Louisa E. Rhine. Mintea peste materie: Psychokinesis. New York: MacMillan, 1970, pp. 389-390.
23. Collins, op. cit., p. 115.
24. Ibidem, p. 114.
25. Aaron T. Beck și Jeffrey E. Young, « Depresie ». Manual clinic de tulburări psihologice. David H. Barlow, ed. New York: The Guilford Press, 1985, p. 207.

Capitolul 3: Cultele psihologice.

1. Gary R. Collins. Poți avea încredere în psihologie? Downers Grove: InterVarsity Press, 1988, p. 101.
2. Paul C. Vitz. Psihologia ca religie: The Cult of Self Worship. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1977.
3. Collins, op. cit., p. 31.
4. Ibidem, p. 30.
5. Ibidem, p. 33.
6. Ibidem, p. 32.
7. Allen E. Bergin, « Psychotherapy and Religious Values, » Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol. 48, No. 1, 1980, p. 97.
8. Allen E.Bergin, « Psychotherapeutic Change and Humanistic Versus Religious Values, ».BMA Audio Cassette, #T-301. New York: The Guilford Press, 1979.
9. Bergin, « Psychotherapy and Religious Values », op. cit., pp. 101-2.
10. Allen E. Bergin, « Behavior Therapy and Ethical Relativism: Timp pentru claritate », Jurnalul de consultanță și psihologie clinică. Vol. 48, nr. 1, 1980, p. 11.
11. Hans Strupp, « Some Observations on the Fallacy of Value-free Therapy and the Empty Organism », în Psychotherapies: A Comparative Casebook. Steven Morse și Robert Watson, eds. New York: Holt, Rinehart, and Winston, 1977, p. 313.
12. Perry London. Modurile și morala psihoterapiei. New York: Holt, Rinehart, and Winston, 1964, pp. 1-40, 6.
13. Ibidem,?. 5.
14. Steven Morse și Robert Watson. Psychotherapies: A Comparative Casebook. New York: Holt, Rinehart, and Winston, 1977, p. 3.
15. Collins, op. cit., p. 29.
16. Ibidem, p. 74.
17. Ibidem.
18. Ibidem, pp. 74-75.
19. Ibidem, p. 75.
20. Ibidem.
21. Ibidem.
22. Daniel Goleman. The Meditative Mind. Los Angeles: Jeremy P. Tarcher, Inc. 1988.
23. Collins, op. cit., p. 118.
24. Jonathan Adolph, « What is the New Age? » The 1988 Guide to New Age Living, publicat de New Age Journal, 1988, pp. 11-12.
25. Abraham Maslow. Către o psihologie a ființei. Princeton: Van Nostrand Reinhold, 1968, pp. iii-iv.

Capitolul 4: Integrare sau separare?

1. Gary R. Collins. Poți avea încredere în psihologie? Downers Grove: InterVarsity Press, 1988, p. 52.
2. Ibidem,?. 19.
3. Ibidem.
4. Martin și Deidre Bobgan, « Psychotherapeutic Methods of CAPS Members, » Christian Association for Psychological Studies Bulletin 6, No. 1, 1980, p. 13.
5. Morris Parloff, « Psychotherapy and Research: An Anaclitic Depression », Psychiatry, vol. 43, noiembrie 1980, p. 291.
6. Carl Rogers, « Some Personal Learnings about Interpersonal Relationships », film de 16 mm realizat de Dr. Charles K. Ferguson. University of California Extension Media Center, Berkeley, CA, film #6785.
7. Collins, op. cit., p. 19.
8. Ibidem.
9. Linda Riebel, « Theory as Self-Portrait and the Ideal of Objectivity, » Journal of Humanistic Psychology, Springl982, pp. 91, 92.
10. Harvey Mindess. Makers of Psychology : The Personal Factor. New York: Insight Books, 1988, p.
11. Ibidem, pp. 15-16.
12. Ibidem, p. 16.
13. Ibidem, p. 46.
14. Ibidem, p. 169.
15. Collins, op. cit., p. 19.
16. Ibidem,p. 20.
17. Ibidem, p. 62.
18. Ibidem.
19. Ibidem, p. 63.
20. Ibidem, p. 91.
21. Ibidem, p. 96.
22. Ibidem.
23. Ibidem, p. 95.
24. Ibidem, pp. 95-96.
25. Ibidem, p. 96.
26. Ibidem.
27. Ibidem, p. 127.
28. Ibidem, p. 17.
29. Ibidem, p. 128.
30. Ibidem.
31. Ibidem.
32. P. Sutherland și P. Poelstra, « Aspecte ale integrării ». Lucrare prezentată la reuniunea asociației occidentale a creștinilor pentru studii psihologice, Santa Barbara, CA, iunie 1976.
33. Collins, op. cit., p. 129.
34. Ibidem.
35. Ibidem.
36. Ibidem.
37. Ibidem, p. 58.
38. Ibidem.
39. Ibidem, pp. 72-73.
40. Ibidem, p. 72.
41. John D. Carter și Bruce Narramore. The Integration of Psychology and Theology (Integrarea psihologiei și teologiei). Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1979, p. 15.
42. Charles Tart. Psihologii transpersonale. New York: Harper & Row, Publishers, 1975, p. 4.
43. James D. Foster et al, « Popularitatea modelelor de integrare, 1980-1985 ». Journal of Psychology and Theology, Vol. 16, No. 1, 1988, p. 4, 8.
44. Ibidem, p. 8.
45. Ibidem.
46. E. E. Griffeth citat de Everett L. Worthington, Jr, « Religious Counseling: A Review of Published Empirical Research ». Journal of Counseling and Development, vol. 64, martie 1986, p. 427.
47. Collins, op. cit., p. 59.
48. Ibidem, p. 130.

Capitolul 5: Eficacitate.

1. Hans Strupp, Suzanne Hadley, Beverly Gomes-Schwartz. Psihoterapie pentru mai bine sau mai rău. New York: Jason Aronson, Inc., 1977, pp. 115-116.
2. Comisia pentru psihoterapii a Asociației Americane de Psihiatrie. Psychotherapy Research: Methodological and Efficacy Issues, 1982, p. 228.
3. « Ambiguity Pervades Research on Effectiveness of Psychotherapy, » Brain-Mind Bulletin, 4 octombrie 1982, p. 2.
4. Allen E.Bergin, « Therapist-Induced Deterioration in Psychotherapy, » BMA Audio Cassette #T- 302. New York: Guilford Publishers, Inc. 1979.
5. Judd Marmor, « Prefață ». Psychotherapy Versus Behavior Therapy de R. Bruce Sloan et al. Cambridge: Harvard University Press, 1975, p. xv.
6. David Gelman și Mary Hager, « Psychotherapy in the ’80’s », Newsweek, 30 noiembrie 1981, p. 73.
7. Sol L. Garfield și Allen E. Bergin, eds. Manual de psihoterapie și schimbare a comportamentului. New York: John Wiley & sons, 1978.
8. Hans J. Eysenck, « The Effects of Psychotherapy: An Evaluation, » Journal of Consulting Psychology, Vol. 16, 1952, p.322.
9. Ibidem, pp. 322-323.
10. Hans J. Eysenck, « Psychotherapy, Behavior Therapy, and the Outcome Problem, » BMA Audio Cassette #T-308. New York: Guilford Publications, inc. 1979.
11. Hans J. Eysenck, scrisoare către editor, American Psychologist, ianuarie 1980, p. 114.
12. Hans J. Eysenck, « The Effectiveness of Psychotherapy: The Specter at the Feast », The Behavioral and Brain Sciences, iunie 1983, p. 290.
13. Gary R. Collins. Poți avea încredere în psihologie? Downers Grove: InterVarsity Press, 1988, p. 28.
14. Allen E. Bergin și Michael J. Lambert, « The Evaluation of Therapeutic Outcomes, » Handbook of Psychotherapy and Behavior Change, 2nd Ed. Sol Garfield și Allen E. Bergin, eds. New York: John Wiley & Sons, 1978, p. 145.
15. Sol Garfield, « Psychotherapy: Efficacy, Generality, and Specificity », Psychotherapy Research: Where Are We and Where Should We Go? Janet B. W. Williams și Robert L. Spitzer, eds. New York: The Guilford Press, 1983, p. 296.
16. Morris Parloff, « Psihoterapie și cercetare: Depresia anaclitică ». Psychiatry, Vol. 43, noiembrie 1980, p. 287.
17. Allen E. Bergin și Michael J. Lambert, « The Evaluation of Therapeutic Outcomes, » în Handbook of Psychotherapy and Behavior Change. Sol L. Garfield și Allen E. Bergin, eds. New York: John Wiley & Sons, 1978, p. 180.
18. Allen E. Bergin, « Psihoterapia și valorile religioase ». Journal of Consulting and Clinical Psychology, vol. 48, p. 98.
19. Parloff, op. cit., p. 288.
20. Jerome Frank, « Mental Health in a Fragmented Society: The Shattered Crystal Ball ». American Journal of Orthopsychiatry, vol. 49, nr. 3, iulie 1979, p. 406.
21. Leslie Prioleau, Martha Murdock și Nathan Brody, « An Analysis of Psychotherapy Versus Placebo Studies », The Behavioral and Brain Sciences, iunie 1983, p. 284.
22. D. Patrick Miller, « Un interviu despre șamanism cu Leslie Gray ». The Sun, numărul 148, pp. 6-7.
23. Everett L. Worthington, Jr., « Religious Counseling: A Review of Published Empirical Research », Journal of Counseling and Development, vol. 64, martie 1986, p. 429.
24. Garfield, « Psychotherapy: Efficacy . . . », op. cit., p. 295.
25. Ibidem, p. 303.
26. S. J. Rachman și G. T. Wilson. The Effects of Psychological Therapy (Efectele terapiei psihologice), 2nd Enlarged Edition. New York: Pergamon Press, 1980, p. 251.
27. Eysenck, « Psychotherapy, Behavior Therapy, and the Outcome Problem », op. cit.
28. P. London și G. L. Klerman, « Evaluating Psychotherapy », American Journal of Psychiatry 139:709-17, 1982, p. 715.
29. Declarație Donald Klein în « Propuneri de extindere a acoperirii sănătății mintale în cadrul Medicare- Medicaid ». Audiere în fața subcomisiei pentru sănătate a Comisiei pentru finanțe, al nouăzeci și cincilea Congres, a doua sesiune, 18 august 1978, p. 45.
30. Scrisoarea lui Jay B. Constantine, tipărită în Blue Sheet, Vol. 22 (50), 12 decembrie 1979, pp. 8-9.
31. Nathan Epstein și Louis Vlok, « Research on the Results of Psychotherapy: A Summary of Evidence », American Journal of Psychiatry, august 1981, p. 1033.
32. Rachman și Wilson, op. cit., p. 77.
33. Ibidem, p. 259.
34. Michael Shepherd, « Psychotherapy Outcome Research and Parloffs Pony », The Behavioral and Brain Sciences, iunie 1983, p. 301.
35. Collins, op. cit., p. 28.
36. Carin Rubenstein, « Ghidul psihoterapiei pentru un consumator ». EveryWoman’s Emotional WellBeing. Carol Tavris, ed. Garden City: Doubleday and Company, Inc., 1986, p. 447.
37. Richard Stuart. Trick or Treatment. Champaign: Research Press, 1970, p. i.
38. Strupp, Hadley, Gomes-Schwartz, op. cit., pp. 51, 83
39. Allen E. Bergin și Michael J. Lambert, « The Evaluation of Therapeutic Outcomes, » Handbook of Psychotherapy and Behavior Change, 2nd Ed. Sol Garfield și Allen E. Bergin, eds. New York: John Wiley & Sons, 1978, p. 145.
40. Parloff, op. cit., p. 284.
41. Carol Tavris, « You Are What You Do, » Prime Time, noiembrie 1980, p. 47.
42. Bergin, « Therapist-Induced Deterioration in Psychotherapy », op. cit.
43. Michael Scriven citat de Allen E. Bergin, « Psychotherapy Can Be Dangerous », Psychology Today, noiembrie 1975, p. 96.
44. Scrisoarea lui Michael Scriven la dosar.
45. Martin și Deidre Bobgan. The Psychological Way I The Spiritual Way. Bethany House Publishers, 1979, pp. 21-23.
46. Dorothy Tennov. Psihoterapia: The Hazardous Cure. New York: Abelard-Schuman, 1975, p. 83.
47. Allen E. Bergin, « Negative Effects Revisited: A Reply », Professional Psychology, februarie 1980, p. 97..
48. Collins, op. cit., p. 47.
49. Joseph Durlak, « Comparative Effectiveness of Paraprofessional and Professional Helpers, » Psychological Bulletin 86, 1979, pp. 80-92.
50. Daniel Hogan. The Regulation of Psychotherapists (Reglementarea psihoterapeuților). Cambridge: Ballinger Publishers, 1979.
51. James Fallows, « The Case Against Credentialism, » The Atlantic Monthly, decembrie 1985, p. 65.
52. Frank, op. cit., p. 406.
53. Eysenck, « The Effectiveness of Psychotherapy: The Specter at the Feast », op.cit., p. 290.
54. Donald Klein, « Specificity and Strategy in Psychotherapy, » Psychotherapy Research. Janet B. W. Williams și Robert L. Spitzer, eds. New York: The Guilford Press, 1984, p. 308.
55. Ibidem, p. 313.
56. Joseph Wortis, « Discuție generală ». Psychotherapy Research. Janet B. W. Williams și Robert L. Spitzer, eds. New York: The Guilford Press, 1984, p. 394.
57. James Pennebaker citat de Kimberly French, « Truth’s Healthy Consequences », New Age Journal, noiembrie 1985, p. 60.
58. Robert Spitzer, « General Discussion, » Psychotherapy Research, op. cit., p. 396.
59. Collins, op. cit., pp. 46-47.
60. Bobgan, op. cit., p. 60.
61. Hugh Drummond, « Dr. D. Is Mad As Hell, » Mother Jones, decembrie 1979, p. 52.
62. Bobgan, op. cit., pp. 61-62.
63. George Albee, « The Answer Is Prevention, » Psychology Today, februarie 1985, p. 60.
64. Collins, op. cit., p. 47.
65. Ibidem.
66. Martin și Deidre Bobgan. PsychoHeresy: The Psychological Seduction of Christianity. Santa Barbara: EastGate Publishers, 1987.

Capitolul 6: Evanghelia egocentrică.

1. L. Berkhof. Teologie sistematică. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1941, p. 20.
2. Paul Brownback. The Danger of Self-Love. Chicago: Moody Press, 1982, p. 33.
3. Gary R. Collins. The Magnificent Mind. Waco: Word Books, 1985, p. 143.
4. Gary R. Collins. Poți avea încredere în psihologie? Downers Grove: InterVarsity Press, 1988, p. 86.
5. Don Matzat, « Marea dezbatere psihologică ». The Christian News, 20 iunie 1988, p. 6.
6. Collins, Can You Trust Psychology? op. cit., p. 144, citându-l pe Nathaniel Brandon, « Restraints May Allow Fulfillment, » APA Monitor, octombrie 1984, p. 5.
7. Carl Rogers, Discurs de absolvire, Sonoma State College, citat de William Kirk Kilpatrick în The Emperor’s New Clothes. Westchester: Crossway Books, 1985, p. 162.
8. Kilpatrick, ibid.
9. Adrianne Aron, « Celălalt copil al lui Maslow ». Rollo May et al, eds. Politics and Innocence: A Humanistic Debate. Dallas: Saybrook Publishers, 1986, p. 96.
10. Daniel Yankelovich. Reguli noi: Searching for Self-Fulfillment in a World Turned Upside Down. New York: Random House, 1981, p. xx.
11. Ibidem, xviii.
12. Ibidem, coperta jachetei.
13. Rollo May, « Problema cu răul ». Politics and Innocence, op. cit., p. 22.
14. John D. McCarthy și Dean R. Hoge, « The Dynamics of Self-Esteem and Delinquency ». American Journal of Sociology, vol. 90, nr. 2, p. 407.
15. Ibidem.
16. David Myers. The Inflated Self. New York: Seabury, 1984, p. 24.
17. Patricia McCormack, « Good News for the Underdog », Santa Barbara News-Press, 8 noiembrie 1981, p. D-10.
18. Larry Scherwitz, Lewis E. Graham, II și Dean Ornish, « Self-Involvement and the Risk Factors for Coronary Heart Disease, » Advances, Institute for the Advancement of Health, Vol. 2, No. 2, Primăvara 1985, p. 16.
19. Ibidem, p. 17.
20. Collins, Can You Trust Psychology? op. cit., pp. 145-146.
21. Ibidem, p. 145.
22. Ibidem.

Capitolul 7: Unde mergem de aici?

1. Gary R. Collins. Poți avea încredere în psihologie? Downers Grove: InterVarsity Press, 1988, pp. 94-95.
2. Don Matzat, « Marea dezbatere psihologică ». The Christian News, 20 iunie 1988, p. 6.
3. Collins, op. cit., p. 125.
4. Looney et al, citat în James D. Guy și Gary P. Liaboe, « The Impact of Conducting Psychotherapy on Psychotherapists’ Interpersonal Functioning ». Psihologie profesională: Research and Practice, Vol. 17, No. 2, 1986, p. 111.
5. Guy și Liaboe, op. cit. , p. 111.
6. Ibidem, pp. 111-112, și Bemie Zilbergeld. The Shrinking of America: Myths of Psychological Change. Boston: Little, Brown and Company, p. 164.
7. Guy și Liaboe, op. cit. p. 112.
8. Ruth G. Matarazzo, « Research on the Teaching and Learning of Psychotherapeutic Skills. » Handbook of Psychotherapy and Behavior Change: An Empirical Analysis. Allen E. Bergin și Sol Garfield, eds. New York: Wiley, 1971, p. 910.
9. Collins, op. cit., p. 104.
10. Ibidem, p. 79.
11. Ibidem, p. 82.
12. Ibidem, p. 101.
13. Joseph Palotta. Robotul psihiatru. Metairie: Revelation House Publishers, Inc., 1981, p. 400.
14. Collins, op. cit., pp. 120-121.
15. Ibidem, p. 90.
16. Ibidem, p. 57.
17. Thomas Szasz. The Myth of Psychotherapy (Mitul psihoterapiei). Garden City: Anchor/Doubleday, 1978, p. xxii.
18. Martin și Deidre Bobgan. Calea psihologică / Calea spirituală. Minneapolis: Bethany House Publishers, 1979, coperta din spate.
19. Bemie Zilbergeld. The Shrinking of America. Boston: Little, Brown and Company, 1983.
20. Bemie Zilbergeld citat de Don Stanley, « OK, So Maybe You Don’t Need to See a Therapist. » Sacramento Bee, 24 mai 1983, p. B-4.
21. Bobgan, op. cit, coperta din spate,
22. D. E. Orlinsky și K. E. Howard, « The Relation of Process to Outcome in Psychotherapy » în Handbook of Psychotherapy and Behavior change, 2nd Ed. Sol Garfield și Allen E. Bergin, eds. New York: Wiley & Sons, 1978, p. 288.
23. J. Vernon McGee, « Psycho-Religion-The New Pied Piper, » Thru the Bible Radio Newsletter, noiembrie 1986.
24. J. Scrisoarea lui Vernon McGee la dosar, 18 septembrie 1986.
25. Collins, op. cit., p. 165.

Partea a doua: Teologia Inside-Out.

Capitolul 8: Integrare.

1. Lawrence J. Crabb, Jr. Consiliere biblică eficientă. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1977, p. 15.
2. Ibidem, p. 15.
3. Lawrence J. Crabb, Jr. Înțelegerea oamenilor. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987, pp. 66-72.
4. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., pp. 47-56.
5. Ibidem, p. 48.
6. Ibidem, pp. 35-46.
7. Ibidem, p. 52.
8. Crabb, Understanding People, op. cit., pp. 66-67.
9. Ibidem, p. 63.
10. Ibidem,pp, 54, 56-57.
11. Ibidem, p. 56.
12. Ibidem,pp. 63, 70 și urm.
13. Ibidem, p. 69.
14. Ibidem, p. 56.
15. Ibidem, pp. 57-58.
16. Ibidem, pp. 50-53, 56-57, 64-65, 68-69.
17. Ibidem, p. 58.
18. Ibidem, p. 57.
19. Ibidem.
20. Ibidem, pp. 55-58.
21. Ibidem.
22. 76id.,p. 58.
23. Ibidem, p. 57.
24. Ibidem, p. 58.

Capitolul 9: Utilizarea și lăudarea psihologiei.

1. Lawrence J. Crabb, Jr. Înțelegerea oamenilor. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987, 15.
2. Lawrence J. Crabb, Jr. Consiliere biblică eficientă. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1977, p. 52ff.
3. Ibidem, p. 56.
4. Ibidem, p. 15.
5. Ibidem, p. 37.
6. Lawrence J. Crabb, Jr. Principiile de bază ale consilierii biblice. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1975, p. 77.
7. J. P. Chaplin. Dicționar de psihologie, ediție revizuită. New York: Dell Publishing Company, 1968, pp. 555-556.
8. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 59.
9. Ibidem, p. 61.
10. Ibidem, pp. 215-216.
11. Lawrence J. Crabb, Jr. Inside Out. Colorado Springs: NavPress, 1988, pp. 14-15, 32, 44-49, 73, 119, 122, 128.
12. Ibidem, pp. 44, 52-53, 182 și urm.
13. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 142ff.
14. Ibidem, pp. 143-144.
15. Ibidem, p. 144.
16. Ibidem, pp. 48-58, 144 și urm.
17. Ibidem, pp. 144-145.
18. Ibidem, pp. 126-130.
19. Ibidem, p. 129.
20. Ibidem.
21. Ernest R. Hilgard, Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson. Introducere în psihologie, ediția a 7-a. New York: Harcourt, Brace, Janovich, Inc., 1979, p. 389.
22. Jeffrey Masson. Împotriva terapiei. New York: Atheneum, 1988, p. 45ff.
23. Crabb, Inside Out, op. cit., pp. 44, 182.
24. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 142.
25. Ibidem, pp. 44, 182.
26. Ibidem,p. 129.
27. Ibidem.
28. Ibidem.
29. Thomas Szasz. The Myth of Psychotherapy (Mitul psihoterapiei). Garden City: Doubleday/Anchor Press, 1978, p. 146.
30. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 43.
31. B. H. Shulman, « Psihoterapia adleriană ». Enciclopedia de psihologie. Raymond J. Corsini, ed. New York: John Wiley and Sons, 1984, p. 18.
32. Alfred Adler. The Practice of Individual Psychology. New York: Harcourt, Brace & Company, Inc., 1929, p. 10.
33. Ibidem, p. 21.
34. Crabb, Inside Out, op. cit., pp. 167-170.
35. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 152; Crabb, Understanding People, op. cit., p. 203.
36. Shulman, op. cit., p. 19.
37. Ibidem,p. 20.
38. Ibidem.
39. H. H. Mosak, « Psihologia adleriană ». Enciclopedia de psihologie. Raymond J. Corsini, ed. New York: John Wiley and Sons, 1984, p. 18.
40. Albert Ellis, « Este religiozitatea patologică? » Free Inquiry, primăvara 1988( 927-32), p. 27.
41. Ibidem, p. 31.
42. Ibidem.
43. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 56.

Capitolul 10: Teologia nevoii.

1. Lawrence J. Crabb, Jr. Principiile de bază ale consilierii biblice. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1975, p. 53.
2. Lawrence J. Crabb, Jr. Consiliere biblică eficientă. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1977, p. 61.
3. Ibidem, pp. 60-61.
4. Ibidem, pp. 91-96.
5. Lawrence J. Crabb, Jr. Înțelegerea oamenilor. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987, p. 146ff.
6. Lawrence J. Crabb, Jr. Inside Out. Colorado Springs: NavPress, 1988, pp. 52-56.
7. Ibidem,p. 125.
8. Ibidem, p. 127.
9. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 188.
10. Ibidem, p. 114.
11. Crabb, Basic Principles of Biblical Counseling, op. cit., p. 53.
12. Lawrence J. Crabb, Jr. și Dan B. Allender. Încurajare. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1984, pp. 31-36; Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 61.
13. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 71.
14. Crabb, Understanding People, op. cit., pp. 130-138.
15. Ibidem, p. 129.
16. Ibidem, pp. 148-152.
17. Ibidem, p. 165.
18. Ibidem, pp. 158-168.
19. Ibidem, pp. 171-189.
20. Tony Walter. Nevoie: Noua religie. Downers Grove: InterVarsity Press, 1985, Prefață.
21. Ibidem, p. 5.
22. Ibidem, p. 13
23. Ibidem, p.161.
24. Ibidem, p. 111.
25. Crabb, Understanding People, op. cit., pp. 93-96.
26. Ibidem, p. 93.
27. Ibidem, p. 15.
28. A. W. Tozer. The Pursuit of God (Căutarea lui Dumnezeu). Harrisburg: Christian Publications, 1948, pp. 91-92.

Capitolul 11: Inconștientul: o cheie pentru înțelegerea oamenilor?

1. Lawrence J. Crabb, Jr. Înțelegerea oamenilor. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987, pp. 126ff., 142ff., și Lawrence J. Crabb, Jr. Consiliere biblică eficientă. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1977, p. 9Iff.
2. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 91.
3. Ibidem, p. 92.
4. Lawrence J. Crabb, Jr. și Dan B. Allender. Încurajare. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1984, p. 95.
5. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 148.
6. Ibidem, p.148.
7. Lawrence J. Crabb, Jr. Constructorul căsătoriei. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1982, p. 49.
8. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 144.
9. Ibidem, pp. 144-145.
10. Karl Popper, « Teoria științifică și Falsificabilitatea ». Perspective în filosofie. Robert N. Beck, ed. New York: Holt, Rinehart, Winston, 1975, p. 343.
11. Ibidem, pp. 344-345.
12. Ibidem, p.344.
13. Ibidem, p. 343.
14. Carol Tavris, « Freedom to Change, » Prime Time, octombrie 1980, p. 28.
15. Jerome Frank, « Therapeutic Factors in Psychotherapy, » American Journal of Psychotherapy, Vol. 25, 1971, p. 356.
16. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 146.
17. Ibidem.
18. Ibidem.
19. Ibidem.
20. Lawrence J. Crabb, Jr. Inside Out. Colorado Springs: NavPress, 1988, pp. 54, 64, 93.
21. Ibidem, pp. 44, 54, 80-81, 92, etc.
22. Ibidem, pp. 64.
23. Ibidem, p. 57.
24. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 91.
25. Ibidem, p. 91.
26. Ibidem, pp. 47-49.
27. W. E. Vine. The Expanded Vine’s Expository Dictionary of New Testament Words. John Kohlenberger III, ed. Minneapolis: Bethany House Publishers, 1984, pp. 741-742.
28. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 129.
29. Ibidem, p. 129 și urm.; Crabb, Consiliere biblică eficientă, op. cit., p. 78; Crabb, Principiile de bază ale consilierii biblice, op, cit., p. 80.
30. Crabb, Understanding People, op. cit., pp. 142-143.
31. Houston Smith. The Religions of Man. New York: Harper & Row, 1965, p. 52.
32. Ibidem, pp. 52-53.

Capitolul 12: Cercul personal: Motivațiile inconștiente ale comportamentului.

1. Lawrence J. Crabb, Jr. Înțelegerea oamenilor. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987, p. 15.
2. Lawrence J. Crabb, Jr. Consiliere biblică eficientă. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1977, pp. 60-61.
3. Lawrence J. Crabb, Jr. Inside Out. Colorado Springs: NavPress, 1988, p. 83.
4. Lawrence J. Crabb, Jr. Constructorul căsătoriei. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1982, p. 29.
5. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 139.
6. Ibidem, p. 74 și urm.
7. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 93-96.
8. Crabb, Basic Principles of Biblical Counseling, op. cit., p. 74; Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., pp. 60-61, 116, 118, etc.; Crabb, Understanding People, op. cit., pp. 146-148; Crabb, Inside Out, op. cit., p. 54.
9. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 76.
10. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 93ff.
11. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 76.
12. Ibidem.
13. Ibidem.
14. Crabb, Inside Out, op. cit., pp. 15, 16, 18.
15. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., pp. 76-77.
16. Ibidem, pp. 77-78.
17. Ibidem, p. 74 și urm.
18. A. H. Maslow. Motivație și personalitate. New York:Harper & Brothers Publishers, 1954, p. 90.
19. Ibidem, p. 91.
20. Ibidem, p.105.
21. Crabb, The Marriage Builder, op. cit., p. 29.
22. Ibidem.
23. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 134.
24. Ibidem, p. 109.
25. Ibidem.
26. Ibidem.
27. Crabb, Inside Out, op. cit., p. 64.
28. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 111.
29. Ibidem, p. 15.
30. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 61.
31. New American Standard Bible. La Habra: The Lockman Faoundation, 1960, 1962, 1963, 1968, 1971, 1973, 1977.
32. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 105.
33. Ibidem.
34. Ibidem, p. 106.
35. Ibidem, p. 105.
36. Ibidem.
37. Ibidem, p. 106.
38. Crabb, Inside Out, op. cit., p. 69.
39. Ibidem, p. 92.
40. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 105.
41. Ibidem, p. 107 și urm.
42. Ibidem, p. 105.
43. Ibidem, pp. 104-107 cu 142-152.
44. Ibidem,p. 111.
45. Crabb, Inside Out, op. cit., p. 68.
46. Ibidem, p. 71.
47. Ibidem, p. 54.
48. Ibidem, pp. 55-56.
49. Crabb, The Marriage Builder, op. cit., p. 29.
50. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 111.
51. Ibidem, p. 217.
52. Ibidem, p. 134.
53. Crabb, Inside Out, op. cit., pp. 53-57.
54. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 111.

Capitolul 13: Cercul rațional: Ficțiuni călăuzitoare și strategii greșite.

1. Lawrence J. Crabb, Jr. Consiliere biblică eficientă. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1977, p. 9 Iff.
2. Ibidem, pp. 91-96.
3. Lawrence J. Crabb, Jr. Inside Out. Colorado Springs: NavPress, 1988, pp. 52ff.
4. Lawrence J. Crabb, Jr. Înțelegerea oamenilor. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987, p. 147ff.
5. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., pp. 76ff., 91-96; Crabb, Understanding People, op. cit. pp. 130, 146ff; Crabb, Inside Out, op. cit., pp. 44ff, 182ff.
6. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 145.
7. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 69.
8. Lawrence J. Crabb, Jr. Principiile de bază ale consilierii biblice. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1975, p. 87.
9. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 91.
10. Ibidem.
11. Ibidem, p. 92.
12. Lawrence J. Crabb, Jr. Constructorul căsătoriei. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1982, p. 48.
13. Ibidem.
14. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 147.
15. Ibidem, p. 143.
16. Ibidem, p. 148.
17. Crabb, Inside Out, op. cit., p. 54.
18. Ibidem, pp. 44 și următoarele, 182 și următoarele.
19. Crabb, Basic Principles of Biblical Counseling, op. cit., pp. 56-57, 74; Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., pp. 69, 105, 116.
20. Crabb, Understanding People, op. cit., pp. 129-130.
21. Ibidem, p. 129.
22. Ibidem.
23. Ibidem, p. 130.
24. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., pp. 77ff, 94, 120ff., 130ff., 139ff, 153ff; Crabb, Understanding People, op. cit., pp. 94, 126ff, 137ff, 142-152, 162ff, 177ff; Crabb, Inside Out, op. cit., pp. 116ff, 156ff, 182ff.
25. Lawrence J. Crabb, Jr. și Dan B. Allender. Încurajare. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1984, pp. 86-89.
26. Ibidem, p. 87.
27. Ibidem.
28. Crabb, Inside Out, op. cit., p. 12Iff.
29. Carol Tavris. Furia: The Misunderstood Emotion. New York: Simon and Schuster, 1982, p. 36.
30. Crabb, Encouragement, op. cit., p. 33.
31. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 115.
32. Ibidem, p. 67.
33. Ibidem.
34. Crabb, Inside Out, op. cit., pp. 15, 16, 18.
35. Ibidem,p. 29.
36. Ibidem, p. 99.
37. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 149ff; Crabb, Inside Out, op. cit., p. 116ff.
38. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 144.
39. Ibidem, p. 144.
40. Ibidem.
41. Crabb, Inside Out, op. cit., p. 119.
42. Ibidem, p.120.
43. Ibidem, pp. 119-120.
44. Crabb, Understanding People, op. cit., pp. 149-152.
45. Ibidem, pp. 149-150.
46. Crabb, Inside Out, op. cit., p. 184.
47. Ibidem.
48. Ibidem, pp. 196-200.

Capitolul 14: Cercurile voliționale și emoționale și procesul de schimbare.

1. Lawrence J. Crabb, Jr. Consiliere biblică eficientă. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1977, p. 90.
2. Ibidem, pp. 91-94.
3. Ibidem, p. 94.
4. Lawrence J. Crabb, Jr. Înțelegerea oamenilor. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987, pp. 94, 158-165.
5. Ibidem,p. 159.
6. Alfred Adler. The Practice of Individual Psychology. New York: Harcourt, Brace & Company, Inc., 1929, p. 4.
7. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 161.
8. Ibidem, p. 95, 188-189.
9. Ibidem, p. 144.
10. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 95.
11. Lawrence J. Crabb, Jr. Inside Out. Colorado Springs: NavPress, 1988, p. 89.
12. Crabb, Understanding People, op. cit., pp. 13ff., 67ff., 101ff., 146ff.; Crabb, Inside Out, op. cit., pp. 14ff » 32ff., 74fF., 90ff., 116ff, 156ff.
13. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 46.
14. Crabb, Inside Out, op. cit., p. 170.
15. Ibidem, p. 167.
16. Crabb, Effective Biblical Counseling, op. cit., p. 46.
17. John Rowan, « Nouă erezii umaniste ». Journal of Humanistic Psychology, Vol. 27, No. 2, Primăvara 1987 (141-157), pp. 143-144.
18. Crabb, Understanding People, op. cit., p. 130.
19. Crabb, Inside Out, op. cit., p. 186.
20. J. P. Chaplin. Dicționar de psihologie, Noua versiune revizuită. New York: Dell Publishing Co., Inc., 1968, p. 2.
21. Sol Garfield și Allen E. Bergin, eds. Handbook of Psychotherapy and Behavior Change, 2nd Ed. New York: John Wiley and Sons, 1978, p. 180.
22. David A. Shapiro, « Comparative Credibility of Treatment Rationales ». British Journal of Clinical Psychology, 1981, Vol. 20 (111-122), p. 112.
23. Crabb, Inside Out, op. cit., p. 165.
24. Ibidem, p. 185.
25. Ibidem, p. 186.
26. Ibidem.
27. Ibidem, p. 165.
28. Ibidem, p. 210.
29. Ibidem, p. 211.
30. Ibidem.
31. Ibidem.
32. Crabb, Inside Out Film Series, Film 2. Colorado Springs: NavPress, 1988.
33. Crabb, Inside Out, op. cit., p. 64.
34. Ibidem, p.163.
35. Ibidem, p. 161.

Capitolul 15: Aservirea Evangheliei la psihologie.

1. Everett F. Harrison, ed. Baker’s Dictionary of Theology. Grand Rapids: Baker Book House, 1960, p. 205.
2. Lawrence J. Crabb, Jr. Înțelegerea oamenilor. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987, p. 211.
3. Lawrence J. Crabb, Jr. Inside Out. Colorado Springs: NavPress, 1988, pp. 189-200.
4. Lawrence J. Crabb, Jr. Constructorul căsătoriei. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1982, pp. 21, 27, 34-36, 40-43, 46-47, 53, 57, 59, 71, 77, 90, 91, 94-96, 98.
5. Scrisoare la dosar.
6. Lawrence J. Crabb, Jr. Consiliere biblică eficientă. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, p. 48.

Partea a treia: Părtășia cu Freud.

1. Frank B. Minirth și Paul D. Meier. Fericirea este o alegere. Grand Rapids: Baker Book House, 1978.
2. Frank B. Minirth și Paul D. Meier. Fericirea este o alegere, casete Way to Grow. Waco, TX: Word, Inc., 15 noiembrie 1986.

Capitolul 16: Fundamente freudiene.

1. « The Minirth-Meier Clinic » Radio Program, P. O. Box 1925, Richardson, TX, 75085, 29 aprilie 1987.
2. Ibidem, 16 septembrie 1987.
3. Frank Minirth, Paul Meier și Don Hawkins, « Creștinismul și psihologia: Ca amestecul de ulei și apă? » Christian Psychology for Today, primăvara 1987, p. 4.
4. Frank B. Minirth și Paul D. Meier. Fericirea este o alegere. Grand Rapids: Baker Book House, 1978, pp. 49, 54, 108, 215.
5. Paul Meier, Frank Minirth și Frank Wichem. Introducere în psihologie și consiliere. Grand Rapids: Baker Book House, 1982, p. 282.
6. Frank B. Minirth, Paul D. Meier și Don Hawkins. Worry-Free Living. Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1989, p. 99.
7. Hippocrates, mai-iunie, 1989, p. 12.
8. Nancy Andreasen. The Broken Brain. New York: Harper and Row, 1984, p. 23Iff.
9. Minirth, Meier, Hawkins, « Christianity and Psychology: Like Mixing Oil and Water? » op. cit., p. 4.
10. Andreasen, op. cit., p. 231.
11. Mayo Clinic Health Letter, dec. 1985, p. 4.
12. Athanasios P. Zis și Frederick K. Goodwin, « The Amine Hypothesis ». Handbook of Affective Disorders. E. S. Paykel, ed. New York: The Guilford Press, 1982, p. 186.
13. Joseph J. Schildkraut, Alan I. Green, John J. Mooney, « Affective Disorders: Aspecte biochimice ». Comprehensive Textbook of Psychiatry /TV, ed. a 4-a, 2 vol. Harold I. Kaplan și Benjamin J. Sadock, eds. Baltimore: Williams & Wilkins, 1985, p. 77.
14. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 24 februarie 1988.
15. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 36.
16. Ibidem.
17. Ibidem, pp. 115, 118, 169.
18. Ibidem, p. 37.
19. Ibidem, p. p. 39.
20. Ibidem, pp. 37, 50, 54, 69, 106, 108.
21. « Natura și cauzele depresiei ». Harvard Medical School Mental Health Letter, martie p. 3.
22. Ibidem.
23. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 168.
24. Frank Minirth. Psihiatrie creștină. Old Tappan: Fleming H. Revell Company, 1977, p. 180.
25. E. S. Paykel, « Evenimentele vieții și mediul timpuriu ». Handbook of Affective Disorders. New York: The Guilford Press, 1982, p.148.
26. Ibidem, p. 154.
27. Ibidem, p. 156.
28. « The Nature and Causes of Depression-Ill, » op. cit., p. 3.
29. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 69.
30. Sigmund Freud, « Doliu și melancolie ». (1917) The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, trad. și ed. James Strachey, Anna Freud, et al., 24 vols. Londra: Hogarth Press, 1953-1974, vol. 14, p. 248.
31. « The Nature and Causes of Depression-Ill, » op. cit., p. 3.
32. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 106.
33. Philip Harriman. Dicționar de psihologie. New York: Philosophical Library, 1947, p. 289.
34. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 246.
35. Myer Mendelson, « Psihodinamica depresiei ». Handbook of Affective Disorders. E. S. Paykel, ed. New York: The Guilford Press, 1982, p. 162.
36. Adolf Grunbaum. The Foundations of Psychoanalysis. Berkeley: University of California Press, 1984, p. 3.
37. Ibidem, clapa de pe coperta din spate.
38. David Holmes, « Investigations of Repression ». Psychological Bulletin, Vol. 81, 1974, p. 649.
39. Ibidem, p. 650.
40. « The Nature and Causes of Depression-Ill, » op. cit., p. 3.
41. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 3 septembrie 1987.
42. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 169; Meier, Minirth și Wichem, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., pp. 202-203.
43. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 47.
44. « The Nature and Causes of Depression-Ill, » op. cit., p. 2.
45. Minirth, Meier și Hawkins, « Christianity and Psychology: Like Mixing Oil and Water? » op. cit., p. 4.
46. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 37.
47. Ibidem, p. 50.
48. Webster’s New World Dictionary of the America Language, Second College Edition. New York: Simon and Schuster, 1984.
49. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 157.
50. Ibidem, p. 97.
51. Ibidem, p. 69.
52. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 2 martie 1988.
53. Scrisoare la dosar.
54. Judy Eidelson, « Depresie: Teorii și terapii ». EveryWoman’s Emotional Wellbeing, Carol Tavris, ed. Garden City: Doubleday and Company, Inc., 1986, p. 397.
55. Ibidem, p.396.
56. « Depresie ». Eseu medical, Mayo Clinic Health Letter, februarie 1989, p. 4.
57. Eidelson, op. cit., p. 396.
58. Ibidem, pp. 396-397.
59. Andreasen, op. cit., p. 41.
60. Robert Hirschfeld, « That Old Let-Down Feeling ». New York Times Book Review, 5 aprilie 1987, p. 32.
61. Ibidem.

Capitolul 17: Greșeli freudiene.

1. « The Minirth-Meier Clinic » Radio Program, P. O. Box 1925, Richardson, TX, 75085, 3 februarie 1988.
2. Ibidem, 3 septembrie 1987.
3. Ibidem, 7 aprilie 1988.
4. Ibidem, 27 aprilie 1988._
5. Minirth, Frank B. și Paul D. Meier. Fericirea este o alegere. Grand Rapids; Baker Book House, 1978, pp. 153 și urm., 177.
6. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 3 februarie 1988.
7. Frank Minirth. Psihiatrie creștină. Old Tappan: Fleming H. Revell Company, 1977, p. 142.
8. Frank Minirth, Paul Meier, și Don Hawkins. Worry-Free Living, Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1989, pp. 67, 112, 113.
9. Carol Tavris. Furia: The Misunderstood Emotion. New York: Simon and Schuster, 1982, p. 37.
10. Ibidem, p. 38.
11. Ibidem, p. 21.
12. Carol Tavris, « Anger Diffused ». Psychology Today, noiembrie 1982, p. 29.
13. Leonard Berkowitz, « The Case for Bottling Up Rage », Psychology Today, iulie 1973, p. 31.
14. Tavris, « Anger Diffused », op. cit., p. 33.
15. Redford Williams. The Trusting Heart. New York: Times Books, 1989, p. 186.
16. Tavris, « Anger Diffused », op. cit., p. 25.
17. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 3 septembrie 1987; 4 octombrie 1988; 31 ianuarie 1989.
18. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 153.
19. Frank Minirth, Don Hawkins, Paul Meier și Richard Flournoy. How to Beat Burnout. Chicago: Moody, 1986, p. 44.
20. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 137.
21. Ibidem, p. 216.
22. Frank B. Minirth, Paul D. Meier și Don Hawkins. Worry-Free Living. Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1989, p. 32.
23. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 15.
24. John Searle. « Minți, creiere și știință ». The 1984 Reith Lectures. Londra: British Broadcasting Corporation, 1984, pp. 44, 55-56.
25. Edmund Bolles. Remembering and Forgetting. New York: Walker and Company, 1988, p. 139.
26. Ibidem, p. xi.
27. Ibidem, p. 165.
28. Nancy Andreasen. The Broken Brain. New York: Harper and Row, 1984, p. 90.
29. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 16 septembrie 1987; 4 octombrie 1988.
30. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 137.
31. Ibidem, p. 169.
32. Paul Meier, Frank Minirth și Frank Wichem. Introducere în psihologie și consiliere. Grand Rapids: Baker Book House, 1982, p. 299.
33. Ibidem, p. 298.
34. Minirth, Christian Psychiatry, op. cit., p. 194.
35. J. P. Chaplin. Dicționar de psihologie, noua ediție revizuită. New York: Dell Publishing Co., Inc., .1968, 1975, pp. 245-246.
36. Minirth, Christian Psychiatry, op. cit., p. 194.
37. Chaplin, op. cit., p. 26.
38. Dicționarul Bibliei de astăzi (Today’s Dictionary of the Bible). Compilat de T. A. Bryant. Minneapolis: Bethany House Publishers, 1982, p. 270.
39. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 69.
40. Frank Sulloway. Freud: Biologist of the Mind: Beyond the Psychoanalytic Legend. New York: Basic Books, 1979.
41. Frank J. Sulloway, « Grunbaum on Freud: Metodolog defectuos sau om de știință serendipitous? » Free Inquiry, vol. 5, nr. 4, toamna 1985, p. 27.
42. Hans Eysenck, « The Death Knell of Psychoanalysis ». Free Inquiry, toamna, 1985, p. 32.
43. Frederick Crews, « The Future of an Illusion ». The New Republic, 21 iunie 1985, p. 32.
44. Ibidem, p. 33.
45. Ibidem, p. 28.
46. E. Fuller Torrey. The Death of Psychiatry (Moartea psihiatriei). Radnor: Chilton Book Company, 1974, p. 5.
47. Thomas Szasz. The Myth of Psychotherapy (Mitul psihoterapiei). Garden City: Doubleday/Anchor Press, 1978, p. 101.
48. Adolf Grunbaum citat de Daniel Goleman, « Pressure Mounts for Analysts to Prove Theory Is Scientific, » New York Times, 15 ianuarie 1985, p. C-l.
49. Peter Medawar. Pluto’s Republic. New York: Oxford University Press, 1982, pp. 71-72.
50. Garth Wood. The Myth of Neurosis. New York: Harper & Row, 1986, p. 264ff.
51. Ibidem, p. 265.
52. Ibidem, p. 285.
53. Ibidem,p. 291.
54. Szasz, op. cit., p. 146.

Capitolul 18: Tulburările de personalitate.

1. Paul Meier, Frank Minirth și Frank Wichem. Introducere în psihologie și consiliere. Grand Rapids: Baker Book House, 1982, p. 403.
2. Psihologia creștină astăzi, vol. 3, nr. 3, vara 1988.
3. « The Minirth-Meier Clinic », program radio, P. O. Box 1925, Richardson, TX, 75085, 29 aprilie 1987; 26 mai 1987; 2 februarie 1988; 2 martie 1988; 16 martie 1988.
4. Ibidem, 26 mai 1987.
5. Brain/Mind Bulletin, septembrie 1987, vol. 12, nr. 12, p. 1.
6. « Japan’s Success? It’s in the Blood », Newsweek, 1 aprilie 1985, p. 45.
7. « Vision Training Provides Window to Brain Change, » Brain /Mind Bulletin, 25 octombrie 1982, p. 1.
8. « Auditory Perspective Enlarges Realm of Hearing », Brain/Mind Bulletin, 22 noiembrie 1982, p. 1.
9. Ernest Hilgard, Richard Atkinson, Rita Atkinson. introducere în psihologie. New York: Harcourt, Brace, Jovanovich, Inc., 1975, p. 368.
10. Peter Glick, « Stele în ochii noștri ». Psychology Today, august 1987, p. 6.
11. Calvin W. Hall și Gardner Lindzey. Teorii ale personalității. New York: John Wiley & Sons, Inc., 1957, p.359.
12. Robitscher, Jonas. The Powers of Psychiatry. Boston: Houghton Mifflin Company, 1980, p. 167.
13. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, DSM-III-R, Ediția a treia – revizuită. Washington: Asociația Americană de Psihiatrie, 1987.
14. J. Katz. În U. S. u. Torniero, 570 F. Supp. 721 (D.C. Conn, 1983); citat în R. Slovenko, « The Meaning of Mental Illness in Criminal Responsibility, » Journal of Legal Medicine, Vol. 5, martie 1984(1-61).
15. Robitscher, op. cit., p. 166.
16. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 26 mai 1987; Christian Psychology Today, Vol. 4, nr. 3, vara 1988.
17. Meier, Minirth și Wichem, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., p. 178.
18. Herb Kutchins și Stuart A. Kirk, « The Future of DSM: Probleme științifice și profesionale ». The Harvard Medical School Mental Health Letter, Vol. 5, No. 7, ianuarie 1989, p. 4.
19. Ibidem, p. 5.
20. Ibidem.
21. Ibidem,p. 6.
22. Ibidem.
23. Ibidem.
24. « AAPL and DSM-III, » Buletin informativ al Academiei Americane de Psihiatrie și Drept, vara 1976, p. 11.
25. « Current DSM-III Outline », Psychiatric News, 17 noiembrie 1978, p. 17.
26. Thomas Szasz. Nebunia: The Idea and Its Consequences. New York: John Wiley & Sons, 1987, p. 80.
27. Alfred Freedman, Harold Kaplan și Benjamin Sadock. Modern Synopsis of Comprehensive Textbook of Psychiatry, 2nd Ed. Baltimore: Williams & Wilkins, 1976, p. 407.
28. Szasz, op. cit., p. 80.
29. David Faust și Jay Ziskin, « The Expert Witness in Psychology and Psychiatry, » Science, Vol. 241, 1 iulie 1988, p. 32.
30. Frank B. Minirth și Paul D. Meier. Fericirea este o alegere. Grand Rapids: Baker Book House, 1978, p. 59.
31. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 29 aprilie 1987; 16 martie 1988; Frank Minirth. Psihiatrie creștină. Old Tappan: Fleming H. Revell Company, 1977, pp. 99, 102.
32. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 26 mai 1987; Christian Psychology Today, Vol. 4, nr. 3, vara 1988.
33. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 108.
34. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 2 martie 1988.
35. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 85.
36. Ibidem, p. 87.
37. Martin și Deidre Bobgan. The Psychological Way/The Spiritual Way (Calea psihologică/ Calea spirituală). Minneapolis: Bethany House Publishers, 1979, p. 68ff.
38. Meier, Minirth și Wichem, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., pp. 110-111.
39. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 79.
40. Ibidem, p. 80.
41. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorder, DSM-III-R, op. cit., p. 348.
42. Ibidem, p. 349.
43. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 84.
44. Theodore Lidz. The Person. New York: Basic Books, Inc., Publishers, 1968, p. 226.
45. Ibidem, p. 230.
46. E. M. Thornton. The Freudian Fallacy. Garden City: The Dial Press, Doubleday & Company, Inc., 1984, p. 146.
47. Sigmund Freud. The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, trad. și ed. James Strachey, Anna Freud, et al., 24 vols. Londra: Hogarth Press, 1953-1974, vol. 7, p. 78.
48. Jim Swan, « Mater și Nannie. . . . » American Imago, primăvara 1974, p. 10.
49. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., pp. 114-115.
50. Ernest Hilgard, Richard Atkinson, Rita Atkinson. Introducere în psihologie, ed. a 7-a. New York: Harcourt, Brace, Jovanovich, Inc., 1979, p. 168.
51. Terence Hines. Pseudoscience and the Paranormal. New York: Prometheus Books, 1988, p. 111.
52. Meier, Minirth și Wichem, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., p. 154.
53. J. Allan Hobson, « Dream Theory: A New View of the Brain-Mind, » The Harvard Medical School Mental Health Letter, Feb. 1989, p. 4.
54. Ibidem.
55. Ibidem.
56. Ibidem, p. 5.
57. Meier, Minirth și Wichem, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., p. 248.
58. Lenore E. Walker, « Femeile maltratate ». Women and Psychotherapy : An Assessment of Research and Practice. Annette M. Brodsky și Rachel T. Hare-Mustin, eds. New York: The Guilford Press, 1980, p. 340.
59. Ibidem, p. 341.
60. Irene Hanson Frieze și Maureen C. McHugh, « When Disaster Strikes. » EueryWoman’s Emotional Well-Being. Carol Tavris, ed. Garden City: Doubleday & Company, Inc., 1986, p. 356.
61. Ibidem, p. 358.
62. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., pp. 96-97.
63. J. P. Chaplin. Dicționar de psihologie, ediție revizuită. New York: Dell Publishing Co., Inc., 1968, 1975, p. 302.
64. Irene S. Gillman, « An Object-Relations Approach to the Phenomenon and Treatment of Battered Women ». Psychiatry, Vol. 43, noiembrie 1980, p. 346.
65. Walker, op. cit., p. 343.
66. Paula Caplan. Mitul masochismului femeii (The Myth of Women’s Masochism). New York: E. P. Dutton, 1985.
67. Richard Gelles și Murray A. Straus . Intimate Violence. New York: Simon and Schuster, 1988.
68. Harriet Lemer. The Dance of Anger. New York: Harper & Row, Publishers, 1985.
69. Jeffrey M. Masson. Asaltul asupra adevărului: Suprimarea de către Freud a teoriei seducției. New York: Viking Penguin, 1984, 1985.
70. Florence Rush. The Best Kept Secret: Abuzul sexual asupra copiilor. Inglewood Cliff: Prentice-Hall, 1980.
71. Gelles și Straus, op. cit.
72. Caplan, op. cit., p. 1.
73. Ibidem, pp. 1-2.
74. Ibid.,?. 2.
75. Scrisoare la dosar.
76. Theodor Reik. Masochismul în omul modern. New York: Farrar, Straus and Company, 1941, p. 214.
77. Ibidem, p. 197.
78. Ibidem, p. 203.
79. Caplan, op. cit., p. 164.
80. Ibidem, p. 165.
81. Gelles și Straus, op. cit., p. 5.
82. Ibidem, p. 49.
83. Ibidem, p. 146.
84. Jeffrey M. Masson. Împotriva terapiei: Emotional Tyranny and the Myth of Psychological Healing. New York: Atheneum, 1988, p. x.
85. Ibidem, p. 7.
86. Ibidem, p. 65.
87. Anna Freud, citată de Jeffrey Masson. The Assault on Truth, op. cit., p. 113.
88. Thomas Szasz. The Myth of Psychotherapy (Mitul psihoterapiei). Garden City: Doubleday/Anchor Press, 1978, p. 133.
89. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., 84.
90. Ibidem.
91. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, DSM-III-R, op. cit., p. 349.
92. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 2 martie 1988.
93. Ibidem, 2 februarie 1988.
94. Ibidem.
95. Andrew M. Mathews, Michael G. Gelder, Derek W. Johnston. Agorafobie : Natura și tratamentul. New York: The Guilford Press, 1981, p. 7.
96. David Faust și Jay Ziskin, « The Expert Witness in Psychology and Psychiatry, » Science, Vol. 241, 1 iulie 1988, p. 34.
97. Lee Coleman. The Reign of Error. Boston: Beacon Press, 1984, p. 21.
98. Ibidem, p. xv.

Capitolul 19: Mecanisme de apărare.

1. Paul Meier, Frank Minirth și Frank Wichern. Introducere în psihologie și consiliere. Grand Rapids: Baker Book House, 1982, p. 231.
2. Ibidem, p. 107.
3. Ibidem,p. 232.
4. Ernest Hilgard, Richard Atkinson, Rita Atkinson. Introducere în psihologie, ediția a 7-a. New York: Harcourt, Brace, Jovanovich, Inc., 1979, pp. 389-390.
5. Ibidem, p. 390.
6. Ibidem, pp. 390-391.
7. Ibidem, p. 426.
8. Ibidem, p. 427.
9. Sigmund Freud, « Doliu și melancolie ». (1917) The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, trad. și ed. James Strachey, Anna Freud, et al., 24 vols. Londra: Hogarth Press, 1953-1974, vol. 14, p. 248.
10. Meier, Minirth și Wichern, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., p. 23Iff.
11. « The Minirth-Meier Clinic » Radio Program, P. O. Box 1925, Richardson, TX, 75085, 2 martie 1988.
12. Frank B. Minirth și Paul D. Meier. Fericirea este o alegere. Grand Rapids: Baker Book House, 1978, p. 61.
13. Ibidem, p. 89.
14. Ibidem, p. 127.
15. Adolf Grunbaum. The Foundations of Psychoanalysis. Berkeley: University of California Press, 1984, clapeta de pe coperta din spate.
16. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 2 martie 1988.
17. Meier, Minirth și Wichern, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., p. 235.
18. Ibidem.
19. Ibidem.
20. Ibidem.
21. Ibidem.
22. Charles Pfeiffer și Everett F. Harrison, eds. The Wycliffe Bible Commentary. Chicago: Moody Press, 1962, p. 941.
23. Meier, Minirth și Wichern, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., p. 235.
24. Ibidem.
25. Ibidem.

Capitolul 20: Formarea personalității.

1. Frank B. Minirth și Paul D. Meier, « Counseling and the Nature of Man, » în Walvoord: A Tribute. Donald Campbell, ed. Chicago: Moody Press, 1982, p. 306.
2. Frank B. Minirth și Paul D. Meier. Fericirea este o alegere. Grand Rapids: Baker Book House, 1978, p. 48.
3. Paul Meier, Frank Minirth și Frank Wichern. Introducere în psihologie și consiliere. Grand Rapids: Baker Book House, 1982, p. 99.
4. Sigmund Freud. Ego-ul și Id-ul. Tradus de Joan Riviere; revizuit și editat de James Strachey. New York: W. W. Norton and Company, Inc., 1960, p. 13.
5. « The Minirth-Meier Clinic » Radio Program, P. O. Box 1925, Richardson, TX, 75085, 19 februarie 1987.
6. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., 82.
7. Paul D. Meier. Educația creștină a copiilor și dezvoltarea personalității. Grand Rapids: Baker Book House, 1977, p. 99.
8. Martin Gross. The Psychological Society. New York: Random House, 1978, p. 254.
9. Carol Tavris, « The Freedom to Change, » Prime Time, octombrie 1980, p. 28.
10. Ibidem, p. 31.
11. Ibidem.
12. Ibidem, p. 32.
13. Ibidem.
14. Orville G. Brim, Jr. și Jerome Kagan. Constanță și schimbare în dezvoltarea umană. Cambridge: Harvard University Press, p. 1980, p. 1.
15. Scrisoare la dosar.
16. Scrisoare la dosar.
17. Scrisoare la dosar.
18. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 48.
19. « The Minirth-Meier Clinic » Radio Program, P. O. Box 1925, Richardson, TX, 75085, 26 mai 1987.
20. Ibidem, 19 februarie 1987.
21. Meier, Minirth și Wichern, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., p. 98.
22. Edward Ziegler citat de Fredelle Maynard. The Child Care Crisis, New York: Viking Penguin Inc., 1985, p. 10.
23. Caroline Bird. The Two-Paycheck Marriage. New York: Pocket Books, 1980, pp. 4-5.
24. Femeile și sărăcia, Consiliul Național de Asistență Socială, octombrie 1979, tabelul 4.
25. Jeff Shear, « Baby’s Angle and a Mother’s Touch, » Insight, 30 ianuarie 1989, p. 53.
26. Eli Ginzberg, citat de Sheila B. Kamerman. Parenting in an Unresponsive Society. New York: Free Press, 1980, p. 8.
27. Johanna Freedman. Parental Leave Crisis. Edward F. Zigler și Meryl Frank, eds. New Haven: Yale University Press, 1988, p. 27.
28. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 26 mai 1987.
29. Fredelle Maynard. The Child Care Crisis. New York: Viking Penguin , Inc., 1985, p. 113.
30. Jerome Kagan, citat în Maynard, ibid., p. 15.
31. Harold Hodgkinson intervievat de William Duckett, « Using Demographic Data for Long-Range Planning, » Phi Delta Kappa, octombrie 1988, p. 168.
32. Thomas Gamble și Edward Zigler, « Effects of Infant Day Care: Another Look at the Evidence ». The Parental Leave Crisis, op. cit., p. 77.
33. Greta G. Fein și Elaine R. Moorin, « Group Care Can Have Good Effects, » Day Care and Early Education, Primăvara 1980, p. 17.
34. Louise Bates Ames, citată de Martin Gross. The Psychological Society. New York: Random House,1978, p. 247.
35. Gross, ibid., p. 250.
36. Ibidem, p. 251.
37. Ibidem, p. 269.
38. Ibidem.
39. Eugene J. Webb, scrisoare, Science News, Vol. 135, No. 5, 4 februarie 1989, p. 67.
40. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 52.
41. Meier, Minirth și Wichem, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., pp. 383, 389; Meier, Christian Child-Rearing and Personality Development, op. cit., p.17.
42. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 60.
43. Ibidem, p. 82.
44. Ibidem, pp. 209-211.
45. Meier, Minirth și Wichem, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., pp. 268-270.
46. Frank Minirth, Paul Meier, Seigfried Fink, Walter Byrd și Don Hawkins. Preluarea controlului. Grand Rapids: Baker Book House, 1988, pp. 127-128.
47. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 17 februarie 1987.
48. Ibid., 18 iunie 1986; 4 februarie 1988; 7 aprilie 1988.
49. Meier, Minirth și Wichem, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., p. 193.
50. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 56.
51. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 18 iunie 1986.
52. Meier, Minirth și Wichern, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., p. 193.
53. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 18 iunie 1986.
54. Ibidem, 17 februarie 1987.
55. Ibidem, 18 iunie 1986.
56. Theodore Lidz. The Person. New York: Basic Books, Inc., Publishers, 1968, p. 229.
57. Gross, op. cit., pp. 79-80.
58. Ibidem, p. 80.
59. Irving Bieber, citat de Alfred M. Freedman și Harold I. Kaplan. Comprehensive Textbook of Psychiatry. Baltimore, Md: Williams & Wilkins Company, 1967, p. 968.
60. Ronald Bayer. Homosexualitatea și psihiatria americană: The Politics of Diagnosis. New York: Basic Books, Inc., Publishers, 1981, p. 24.
61. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 18 iunie 1986.
62. Gross, op. cit., p. 81.

Capitolul 21: Revendicări, remedii și întrebări

1. « The Minirth-Meier Clinic » Radio Program, P. O. Box 1925, Richardson, TX, 75085, 3 septembrie 1987; 22 octombrie 1987.
2. Michael T. McGuire. Manualul de psihoterapie. Richie Herink, ed. New York: New American Library, 1980, p. 301.
3. Jeffrey M. Masson. Împotriva terapiei: Emotional Tyranny and the Myth of Psychological Healing. New York: Atheneum, 1988, p. xx.
4. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 22 octombrie 1987.
5. Susan C. Wooley și Orlando W. Wooley, « Tulburările de alimentație ». Femeile și psihoterapia: o evaluare a cercetării și practicii. Annette M. Brodsky și Rachel T. Hare-Mustin, eds. New York: The Guilford Press, 1980, pp. 135-158.
6. Hilde Bruch. Tulburările de alimentație: Obesity, Anorexia, and the Person Within. New York: Basic Books, 1973, p. 336.
7. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, DSM-III, Ediția a treia. Washington: American Psychiatric Association, 1980, p. 257.
8. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 3 septembrie 1987.
9. Richard Kluft, « Healing the Multiple, » Institute of Noetic Sciences, Vol. 1, No. 3/4, p. 15.
10. Richard P. Kluft, « Treatment of Multiple Personality Disorder », The Psychiatric Clinics of North America, Symposium on Multiple Personality, vol. 7, nr. 1, martie 1984, p. 9.
11. John Beahrs. Unitate și multiplicitate: Multilevel Consciousness of Self in Hypnosis, Psychiatric Disorder and Mental Health. New York: Brunel/Mazel, 1982, pp. 133-134.
12. David Caul, citat de E. Hale, « Inside the Divided Mind », New York Times Magazine, 17 aprilie 1983, p. 106.
13. Beahrs, op. cit., p. 132.
14. Ibidem, pp. 133, 156.
15. Dianne L. Chambless, « Characteristics of Agoraphobics, »Agoraphobia: Multiple Perspectives on Theory and Treatment. Dianne L. Chambless și Alan J. Goldstein, eds. New York: John Wiley & Sons, 1982, p. 2.
16. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 2 februarie 1988.
17. Ibidem.
18. Ibidem.
19. Ibidem.
20. Dianne L. Chambless, « Temeri și anxietate ». EveryWoman’s Emotional Well-Being. Carol Tavris, ed. Garden City: Doubleday and Company, Inc., 1986, p. 424.
21. Chambless, « Characteristics of Agoraphobics, » op. cit., p. lOff.
22. Andrew Mathews și colab. Agoraphobia: Natura și tratamentul. New York: The Guilford Press,
23. 1981, pp. 38-39.
24. Dianne L. Chambless și Alan J. Goldstein, « Anxieties: Agorafobie și isterie ». Women and Psychotherapy New York: The Guilford Press, 1980, p. 122.
25. Scrisoare la dosar.
26. « Clinica Minirth-Meier », op. cit., 18 iunie 1986.
27. Frank Minirth, Paul Meier, Don Hawkins. Worry Free Living. Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1989, p. 59.
28. John Tierney, « The Myth of the Firstborn, » Science, decembrie 1983, p. 16.
29. Chambless, « Fears and Anxiety », op. cit., p. 420.
30. Mathews, op. cit., pp. 63-64.
31. Chambless, « Fears and Anxiety », op. cit., p. 425.
32. Ibidem, p. 430.
33. Paul Meier despre « Problemele anilor ’80 », Richard Land, moderator, KCBI, Dallas, Texas, 11 octombrie 1985.
34. Paul Meier, Frank Minirth și Frank Wichern. Introducere în psihologie și consiliere. Grand Rapids: Baker Book House, 1982, p. 335.
35. Meier privind « Problemele anilor ’80 », op. cit.
36. Minirth, Frank B. și Paul D. Meier. Fericirea este o alegere, casete Way to Grow. Waco, TX: Word, Inc., 15 noiembrie 1986, caseta 4.
37. Scrisoare la dosar.
38. Harvard Medical School Mental Health Letter, Vol. 2, No. 12, iunie 1986, p. 1.
39. E. Fuller Torrey. Surviving Schizophrenia. Harper & Row, Publishers, 1983, p. 99.
40. Ibidem, p. 111.
41. A. Carlsson, « The Dopamine Hypothesis of Schizophrenia 20 Years Later ». Search for the Causes of Schizophrenia. H. Hafner, W. F. Gattaz, și W. Janzarik, eds. New York: Springer-Verlag, 1987, p. 223.
42. Torrey, op. cit., p. 65.
43. Ibidem, p. 66.
44. Ibidem.
45. Ibidem.
46. « Studiul longitudinal Vermont al persoanelor cu boli mintale grave I și II ». American Journal of Psychiatry, vol. 144, nr. 6, iunie 1987, p. 718.
47. Ibidem, p. 730.
48. Meier privind « Problemele anilor ’80 », op. cit.
49. Torrey, op. cit., p. 47.
50. Frank B. Minirth și Paul D. Meier. Fericirea este o alegere. Grand Rapids: Baker Book House, 1978, p. 44; Meier, Minirth și Wichern, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., p. 163.
51. Meier, Minirth și Wichern, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., p. 164.
52. Ibidem, p. 182.
53. Torrey, op. cit., p. 96.
54. Ibidem.
55. Ibidem.
56. Ibidem, p. 85.
57. Meier privind « Problemele anilor ’80 », op. cit.
58. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 98.
59. Scrisoare la dosar.
60. Nancy Andreasen. The Broken Brain. New York: Harper and Row, 1984, p. 40
61. Ibidem.
62. Ted L. Rosenthal și Renate H. Rosenthal, « Managementul stresului clinic ». Manual clinic de tulburări psihologice. New York: The Guilford Press, 1985, pp. 149-150.
63. Myrna Weissman, « Depresia ». Femeile și psihoterapia. Annette M. Brodsky și Rachel Hare-Mustin, eds. New York: The Guilford Press, 1980, p. 97.
64. Meier privind « Problemele anilor ’80 », op. cit.
65. Minirth și Meier, Happiness Is a Choice, op. cit., p. 133.
66. Ibidem, p. 195.
67. Stanton Jones, « The first Christian ‘Introduction to Psychology and Counseling’ Text? » Journal of Psychology and Theology, primăvara anului 1983, vol. 11, nr. 1, p. 60.
68. Ibidem.
69. Ibidem.
70. Frank Minirth și Paul Meier, « Cum să cauți un consilier ». Christian Psychology for Today, Vol. 3, No. 2, Primăvara 1987, p. 12.
71. « Clinica Minirth-Meier », op. cit, 16 decembrie 1986. ,
72. Andreasen, op. cit., p. 257.

Capitolul 22: Sapiențialitatea este o alegere.

1. Paul Meier, Frank Minirth și Frank Wichem. Introducere în psihologie și consiliere. Grand Rapids: Baker Book House, 1982, p. 16.
2. Ibidem.
3. Ibidem.
4. Thomas Szasz. The Myth of Psychotherapy (Mitul psihoterapiei). Garden City: Doubleday/Anchor Press, 1978, p. 7.
5. Frank B. Minirth, Paul D. Meier și Don Hawkins. Worry-Free Living. Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1989, p. 42.
6. Ronald Leifer. În numele sănătății mintale. New York: Science House, 1969, pp.36-37.
7. Ibidem, p. 38.
8. E. Fuller Torrey. The Death of Psychiatry (Moartea psihiatriei). Radnor: Chilton Book Company, 1974, prefață.
9. Ibidem, p. 24.
10. Meier, Minirth și Wichern, Introduction to Psychology and Counseling, op. cit., p. 16.
11. Webster’s New World Dictionary of the American Language, Second College Edition. New York: Simon and Schuster, 1984.

PsychoHeresy.

1. Howard Kendler în Autobiographies in Experimental Psychology. Ronald Gandelman, ed. Hillsdale: Lawrence Erlbaum, 1985, p. 46.
2. Allen E. Bergin și Michael J. Lambert, « The Evaluation of Therapeutic Outcomes, » Handbook of Psychotherapy and Behavior Change, 2nd Edition. Sol Garfield și Allen E. Bergin, eds. New York: John Wiley & Sons, 1978, p. 170.
3. Ursula Vils, « Professor Helps Play Bubble to the Surface, » Los Angeles Times, 10 septembrie 1981, Partea V, pp. 1, 15.
4. Ronald L. Koteskey, « Abandoning the Psyche to Secular Treatment, » Christianity Today, iunie 1985, p. 20.
5. Aristides, « What Is Vulgar? » The American Scholar, iarna 1981-1982, p. 17.
6. Alexander W. Astin, « Autonomia funcțională a psihoterapiei ». The Investigation of Psychotherapy: Commentaries and Readings. Arnold P. Goldstein și Sanford J. Dean, eds. New York: John Wiley, 1966, p. 62.
7. Ibidem, p. 65.
8. Dr. Lawrence LeShan. Association for Humanistic Psychology, octombrie 1984, p. 4.
9. Hans Christian Andersen. The Emperor’s New Clothes. New York: Golden Press.

Războiul psihologiei creștine împotriva Cuvântului lui Dumnezeu:

Victimizarea credinciosului de Jim Owen este despre suficiența lui Hristos și despre cum psihologia « creștină » subminează încrederea credincioșilor în Domnul. Owen demonstrează cum psihologia « creștină » patologizează păcatul și contrazice doctrinele biblice ale omului. El mai arată că psihologia « creștină » tratează oamenii mai mult ca pe niște victime care au nevoie de intervenție psihologică decât ca pe niște păcătoși care au nevoie să se pocăiască. Owen le face apel credincioșilor să se întoarcă la Hristos, care este atotputernic, și să se încreadă pe deplin în dispozițiile Sale mereu prezente, în puterea Duhului Sfânt care locuiește în El și în călăuzirea sigură a Cuvântului lui Dumnezeu inerrant.

PsychoHeresy: The Psychological Seduction of Christianity de Martin și Deidre Bobgan expune erorile și eșecurile teoriilor și terapiilor de consiliere psihologică cu un singur scop: să cheme biserica înapoi la vindecarea sufletelor prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu și al lucrării Duhului Sfânt, mai degrabă decât prin mijloace și opinii create de om. Pe lângă dezvăluirea prejudecăților anticreștine, a contradicțiilor interne și a eșecurilor documentate ale psihoterapiei seculare, PsychoHeresy examinează diferite amalgamări ale psihologiilor seculare cu creștinismul și explodează miturile ferm înrădăcinate care stau la baza acestor uniuni profane.

Prophets of PsychoHeresy I de Martin și Deidre Bobgan este o continuare la PsychoHeresy. Este o critică mai detaliată a scrierilor a patru persoane care încearcă să integreze teoriile și terapiile de consiliere psihologică cu Biblia. Aceștia sunt: Dr. Gary Collins, Dr. Lawrence Crabb, Jr., Dr. Paul Meier și Dr. Frank Minirth. Cartea se ocupă de probleme, nu de personalități.

Prophets of PsychoHeresy II de Martin și Deidre Bobgan este o critică a învățăturilor Dr. James Dobson despre psihologie și stima de sine. În plus, mai multe capitole sunt dedicate stimei de sine, din perspectiva Bibliei, a cercetării și a dezvoltării istorice. Ca și în cazul celorlalte cărți ale lui Bobgan, aceasta este o discuție despre învățături, mai degrabă decât despre personalități. Scopul cărții este de a-i alerta pe creștini cu privire la pericolele inerente de a apela la înțelepciunea psihologică a oamenilor pentru a înțelege de ce suntem așa cum suntem, de ce facem ceea ce facem și cum trebuie să ne schimbăm.

Mai multe cărți de la EastGate

12 pași spre distrugere: Ereziile codependenței/recuperării de Martin și Deidre Bobgan oferă informații esențiale pentru creștini despre învățăturile codependenței/recuperării, Alcoolicii Anonimi, grupurile în doisprezece pași și programele de tratament al dependenței. Acestea sunt examinate dintr-o perspectivă biblică, istorică și de cercetare. Cartea îi îndeamnă pe credincioși să se încreadă în suficiența lui Hristos și a Cuvântului lui Dumnezeu în locul celor Doisprezece Pași și al teoriilor și terapiilor de codependență/recuperare.

Patru temperamente, astrologie și teste de personalitate de Martin și Deidre Bobgan răspunde la întrebări precum: Oferă cele patru temperamente o perspectivă reală asupra oamenilor? Există tipuri de temperament sau de personalitate stabilite biblic sau științific? Sunt inventarele și testele de personalitate modalități valide de a afla informații despre oameni? Cum sunt legate cele patru temperamente, astrologia și testele de personalitate? Tipurile de personalitate și testele sunt examinate din punct de vedere biblic, istoric și al cercetării.

Marea demonstrație: Un studiu biblic al așa-numitei probleme a răului de Dr. Jay E. Adams pătrunde adânc în învățătura scripturală despre natura lui Dumnezeu și existența răului. Aproape fiecare creștin își pune această întrebare: « De ce există păcat, viol, boală, război, durere și moarte într-o lume a unui Dumnezeu bun? » Dar rareori primește un răspuns satisfăcător. Cu toate acestea, Dumnezeu a vorbit clar cu privire la această problemă. Înaintând pe un teritoriu pe care alții se tem să pășească, Dr. Adams susține că o acceptare fără teamă a adevărului biblic rezolvă așa-numita problemă a răului.

Domnul dansului: Frumusețea vieții disciplinate de Deidre Bobgan se adresează femeilor care doresc o umblare mai profundă, mai semnificativă și mai intimă cu Mântuitorul. Din trecutul ei în baletul clasic, Deidre face paralele unice între pregătirea unui dansator de balet și o umblare disciplinată și grațioasă cu Dumnezeu.

Pentru informații, scrieți la:

EastGate Publishers
4137 Primavera Road
Santa Barbara, CA 93110